O mare actrita in Galeria NationaluluiCarmen Stanescu"Sunt o mare sentimentala. Plang la filmele triste si rad cu pofta nebuna din orice. Poate ca asta este reteta de a-mi pastra echilibrul"
"S-a nascut o stea"E o indiscretie sa vrei sa afli varsta unei femei. Dar Carmen Stanescu e mandra de anii ei ca de o cucerire personala. Asa si este: la 73 arata de 40. O frumusete solara, un vulcan in eruptie, care danseaza conga pe scena cu febra de 38C si sala o aplauda frenetic. Totul la aceasta superba actrita din galeria marilor vedete ale Nationalului e viata, culoare si stralucire. Dupa primul ei rol (Caterina din "Fratii Karamazov"), realizat in primul an de incercare la Conservatorul Regal de Arta Dramatica, ziarele titrau mare "S-a nascut o stea". O stea vegheata de marea actrita Marioara Voiculescu, care a luat-o sub protectia ei, simtindu-i filonul de aur. "Cu toate elogiile criticilor care ma si considerau o stea, profesoara mea mi-a spus ca numai cu o disciplina riguroasa pot duce la capat o profesie atat de grea. In "48 am terminat Conservatorul si de-atunci am ramas pe scena Nationalului". A trecut jumatate de secol si steaua si-a continuat stralucirea, sporind-o cu fiecare nou rol. Si au fost atatea din repertoriul clasic si modern, drame si comedii, dar toate realizate cu seriozitatea talentului ce munceste continuu, cauta, reface, biruie. Doar ca efortul nu se vede: lumea aplauda doar firescul, gratia cu care vedeta stie sa puna stapanire pe scena, sa-si domine partenerii, sa subjuge publicul. Un sandvis si o doamna nevazutaPrimul ei mare succes a fost "O femeie cu bani" de Bernard Shaw. O alta "femeie", "Doamna nevazuta" a lui Calderon de la Barca, i-a adus in 1953 alta mare reusita, de asta data personala. "In timpul repetitiei, l-am cunoscut pe viitorul meu sot, pe Damian Crasmaru. In pauza, el manca un sandvis cu sunca. L-am privit lung - eu sunt o pofticioasa - si mi-a intins feliuta lui de sunca. De atunci, nu ne-am mai despartit. Ma hraneste in continuare cu sunca slaba, doar cu un firicel de grasime. N-am inca probleme cu colesterolul. Au trecut de atunci vreo 45 de anisori"... Dar pentru Carmen Stanescu, timpul nu pare o problema. Imi propun sa cunosc mai indeaproape miracolul acestei tinereti continue, al acestei prospetimi artistice non-stop. Apare in usa apartamentului, cu aura ei de par blond, inalta, zvelta, surazand senina, ca dupa o vacanta petrecuta pe-o insula fermecata. Strange in brate tufanelele ruginii aduse de mine, le alinta ca pe niste copile, "Frumoasele mele, iubitele mele", aspira adanc parfumul lor, inainte de a le aseza cu migala in vaza. Pe mine ma instaleaza in fotoliul cel mai comod, pentru ca "are spatarul inalt", si-mi pune pe umeri un sal de lana: "La noi nu s-a dat drumul la caldura, asa am racit si-a trebuit sa joc cu 38C. Alergam in culise uda leoarca, sa-mi schimb toaleta (noroc ca asa cerea rolul) si reveneam sa-i insufletesc pe apaticii mei oaspeti din scena. Dar miscarea mi-a prins bine. M-a pus pe picioare. Se vede ca munca prieste daca o faci cu drag". Iar la Carmen Stanescu, totul pare izvorat dintr-un mare drag: drag de flori, de arta, de oameni, de animale. Convorbirea cu ea curge firesc, aproape fara intrebari."Ador florile. Dar nu sufar sa le rup""Imi plac toate florile, in afara de crini. Parfumul lor imi face rau. Nu-mi plac garoafele. Imi par flori triste. Ador florile de camp, macii. Dar n-as smulge in ruptul capului vreunul. Sa-i fac sa sufere, sa-i omor? Prietenii nostri - familia David Ohanesian - au in gradina un trandafir japonez: infloreste o singura data. Au vrut sa-mi ofere mie floarea. Cum s-o rupa de la locul ei? Chiar daca n-ar trai decat o zi, ea trebuie sa ramana acolo unde are radacini. Ca si omul. Ador natura. Dar n-am parte de ea. Nu mai exista gradina din casa copilariei mele, de pe langa biserica Dobroteasa. A fost demolata. Aveam alei cu multe flori. Tata ma conducea pana la poarta, ma mangaia , si-atunci cerul imi parea mai albastru, nici n-am mai intalnit nicaieri in lume un asemenea cer. Iesim uneori cu masina la Caldarusani, la prietenul nostru, staretul manastirii, parintele Lavrentie. Ne stim de pe cand era la manastirea Sinaia si-l vizitam des. Dar din primavara asta, de cand a fost bolnav Damian - slava Domnului, acum este bine! - iesim mai rar. Imi lipseste miscarea, noroc ca alerg destul in scena." Campioana la tir"Am facut mult sport in tinerete, natatie si tir de performanta. Am fost in lotul national de tir. Ne antrenam in padurea Baneasa, cand am avut un accident - un glont mi-a ricosat in ochi si-a trebuit sa renunt dupa cinci ani. De inotat, am inotat multa vreme. Am si carnet de conducere auto, dar Damian nu ma mai lasa, de cand era cat pe-aci sa luam foc: eu uitasem frana de mana blocata si cauciucurile scoteau fum, de abia le-am stins la un izvor. Si cand te gandesti ca era primul nostru drum cu masina in Italia! Avem o Lada, veche de 17 ani. Cred ca Damian va plange amar cand se va desparti de ea." Secretul tineretii: iubirea"Cum ne-am armonizat temperamentele? ma intrebati. Eu sunt Leu, Damian - Taur. Facand concesii si unul si celalalt. Doar ca el ma trateaza si acum ca pe un copil, ma rasfata, imi face surprize. Cateodata ii spun: "Lasa-ma sa-mi realizez varsta. Sa ma obisnuiesc cu ea". Atunci, el imi aminteste ca si parintii mei au ramas tineri si frumosi chiar si la 70 de ani. Se iubeau ca la inceput, le placea sa rada, sa fie mereu activi, in miscare. Tata - care ma adora si pe mine si pe mama - s-a prapadit la 75 de ani. Mama - mult mai tarziu, la 93, dar tot vesela si frumoasa ramasese. Se topea, nu mai avea putere decat sa glumeasca cu mine, atunci cand o duceam pe brate ca pe un copil - ajunsese la 40 de kilograme - o imbaiam si-o alintam. Am avut un mare soc dupa disparitia ei: locuiam impreuna si-i simt si azi lipsa. Mai tarziu, scotocind prin lucrusoarele ei, am dat peste creioanele bine ascutite ale tatei. El fusese avocat, si pe biroul lui, mama ii oranduia intotdeauna flori si creioanele ascutite de ea. Mici gesturi de tandrete, care mentin caldura unui camin. Am plans mult si apoi am luat creioanele si le-am dat bisericii Silvestru, unde ma duc sa-l ascult pe parintele Galeriu. Coana Aurelia de la lumanari s-a bucurat: are mereu nevoie de creioane pentru acatiste. A doua zi, s-a petrecut o minune cu mine: am simtit nevoia sa ma apuc de scris. Pana atunci nu scriam decat corespondenta obisnuita. De-atunci, mana a inceput sa mearga singura si m-am apucat sa scriu despre copilarie, despre casa noastra cu pridvor, unde ma refugiam cand ploua si ma apucam sa desenez. Ce? Oameni, siluete in miscare, natura vie (nu moarta)." Casa cu pridvor"Si-acum aud, parca, zgomotul ploii cazand pe acoperis, simt mirosul pamantului jilav. Scriu si visez la o casa cu pridvor, pe care n-am mai apucat s-o construim, ori macar s-o cumparam. Gasisem noi ceva la tara, langa o livada, dar am taraganat hotararea si am pierdut-o. Dar parca cineva de acolo de sus m-a sfatuit sa n-o iau: casa era langa o rapa si-au tarat-o ploile cu ele." Povestitoarea mea cu atata farmec se intrerupe putin, cat sa-mi aduca de la cuptor niste branzoaice delicioase. Aroma lor inunda casa. "Nu va grabiti sa ma laudati, nu le-am preparat eu. De la o vreme, ne-am simplificat existenta: mancam mai mult legume si fructe. Damian se ocupa de toate. Dimineata, prepara sucul de grape: divin! O zi care n-ar incepe cu sucul nostru de grape, ar fi ca o zi fara soare. El ma rasfata, cum va spuneam. Daca as fi reusit sa am copiii pe care si-i dorea si el, ca si mine (dar n-am putut duce sarcinile, erau toxice), probabil ca ma faceam si eu odata mare. Asa, imi place sa ma copilaresc, sa ma joc cu tot ce-mi iese in cale. Primisem candva un catel: un puf alb si scump, il tineam pe masa ca pe un bibelou. Ii spuneam "Mireasa mea". Cand a murit, n-am mai avut inima sa mai aduc altul. N-ar mai fi putut exista un al doilea Zuchi. Ador surprizele; imi pun pantofii de Sfantul Nicolae si-mi astept darurile. Orice as primi - o mingiuta sau cercei, o sticla de sampanie sau superba haina de vulpe alba adusa de Damian din Polonia - ma face fericita. Mangai cadourile, le vorbesc. Pomului de Craciun pe care il astept tot anul, ii soptesc cele mai dulci cuvinte. Ii multumesc ca poposeste la noi in casa, an de an. Ce fericire ca exista, ca existam si ca putem aduce si altora ceva din bucuria noastra! Anul trecut, am primit un premiu . M-a facut fericita ca si premiul criticii pentru intreaga mea activitate. Sunt artista emerita din anul 1964. Un titlu onorant, dar el rasplatea deopotriva si dragostea mea pentru teatru si dragostea mea pentru public. Cu publicul ar trebui sa impartim noi, actorii, premiile. Fara afectiunea lui constanta, fara admiratia lui, noi n-am exista. Stiti, eu sunt o sentimentala. Totdeauna mi-au iesit mai bine rolurile de suflet, rusoaicele pasionate ca Lidia din , ca Sonia din . Dar si barosana negustoreasa din , rol de compozitie, mi-a placut. Cum i-o fi dat prin cap lui Sica Alexandrescu sa ma distribuie pe mine? Eram slaba pe-atunci, si-a trebuit sa-mi puna cateva straturi de vatoane ca sa ating gabaritul ei... Ce spectacole facea Sica, cu ce distributii! Admiram toate vedetele din teatru, pe Tanti Cocea - o minune de femeie si-un suflet de aur. Cand mergeam in turnee in strainatate, ea hranea toata trupa. O iubeam pe Marieta Deculescu - ce stralucire, ce sarm, cum trecea ea rampa! Pe Elvira Godeanu aveam s-o inlocuiesc cu timpul in . Ce grozavi erau Giugaru, in , sau Birlic si Marcel Anghelescu, interpretandu-i pe Bobcinski si Dobcinski, tot din comedia lui Gogol. Ma duceam seara de seara, cu mult inainte de a intra eu in scena, doar ca sa-i vad cum se catarau pe o scara si cadeau cu ea, de fiecare data altfel, in hohotele explozive ale publicului. Cu , am avut un succes turbat la Moscova. Cu - la Venetia. Eu n-am intrat in distributia de turneu, s-au temut ca nu-mi vor da viza pentru ca aveam o matusa in Occident. M-au inlocuit cu Nina Diaconescu, ea a ramas acolo, iar eu - de fiecare data cand mi-au dat drumul - am revenit. Tanjeam dupa casa. Am prins perioada de aur a Teatrului National si mai ales anii 60, cand Sica a montat integrala , cu Giugaru, Beligan, Birlic, Costache Antoniu, Marcel Anghelescu, Niki Atanasiu, Constantin Barbulescu si atatia alti . Eu am fost Mita Baston in si Zoe in , continuand-o pe Elvira, dar in felul meu. Nici n-as fi putut altfel, desi in copilarie imi placea mult sa-i imit pe cei din jur. Odata, mi-am imitat vecinul cu rasul lui puternic si vulgar, si mama m-a pedepsit: n-ai voie sa-ti bati joc de oameni. Probabil ca m-am facut actrita si ca sa-mi pot desfasura, nepedepsita, naravul imitatiei. Dar, va spuneam, cred ca imi merg mai bine rolurile de romantioasa distrata, aeriana. Ca eroina din drama lui Cocteau, , unde joc alaturi de sotul meu, de sase stagiuni, un mare succes al teatrului nostru." - Visi d"arte Cand ma plimb pe strada cu Damian, eu ma zgaiesc la toate casele frumoase, sunt tot cu ochii pe sus, iar el e atent la gropi, sa ma fereasca. E omul care ma orienteaza, ma sustine in tot ce fac. M-a atras de la inceput firea lui profunda si serioasa, inteligenta, cultura si memoria de exceptie. Era copil de 10 ani si se refugia intr-un pom ca sa citeasca toate cartile din biblioteca primariei Ploiesti, carti incredintate tatalui lui, spre pastrare in perioada bombardamentelor. In timpul asta, eu faceam munca obsteasca la Spitalul Cantacuzino, unde era repartizat liceul nostru . Eram la farmacie si cantaream toata ziua prafuri pentru medicamente. Imi placea ceea ce fac si vroiam chiar sa devin farmacista, dar se vede treaba ca am incurcat ceva pe-acolo ca m-au trimis la saloanele cu raniti gravi. Aprindeam lumanari la capataiul muribunzilor, le tineam mana si le zambeam, crezand ca poate asa, trecerea le va fi mai usoara. Nu ma speria moartea, nu o realizam, doar ca ma trezeam noaptea acasa, hohotind. Plang si acum, cand se sfarseste trist o piesa, o carte, un film. Si rad cu pofta nebuna din fiecare fleac. Sa fie asta arma mea de aparare, modalitatea de a-mi pastra tonusul interior, de a-mi restabili echilibrul? Ma ajuta mult credinta. Am primit o educatie profund religioasa, tin minte sarbatorile cu ai mei, la biserica. Tata canta in cor, posteam si atunci ca si astazi. Daca as fi avut fericirea sa am copii, tot asa i-as fi crescut: in frica lui Dumnezeu si in dragoste pentru oameni..."
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
