Traian T. Cosovei
'Eu scriu despre mine. Despre visele mele, despre neimplinirile mele. Scriu unul si acelasi poem'
Te uiti la el si-ti dai seama ca poetul acesta nu imbatraneste orice ar face, ci anii care se adauga ii intineresc obrazul si aprind in strafundurile privirii sale albastre, stralucirea ochilor de copil. Te uiti la el si realizezi ca ai in fata un pusti de 12 ani - asa il arata obrazul si asa ii este spiritul - un copil mare, rasfatat, teribilist, cu crize de personalitate, cu nelinisti permanente, bantuit de angoase sau plin de exuberanta. El tipa, striga, face zgomot, arunca sageti, bate in tobe, poate il va auzi cineva. Dar lucrul cel mai important este ca Traian T. Cosovei nu a tradat niciodata poezia, cu atat mai mult in vremurile tulburi pe care le traim: sta toata ziua la biroul lui, inconjurat de obiecte de arta bizare, si bate, cu doua degete, la masina de scris, veche de aproape 40 de ani, pe care i-a daruit-o tatal sau, si la care a scris 16 carti (14 de poezie, 2 de critica literara). Cand e foarte suparat sau, dimpotriva, cand o poezie ii iese in cuvinte asa cum a vazut-o el in spatiile pe care le bantuie duhul sau poetic, atunci loveste puternic cu pumnul peretele din spatele biroului sau. Acela este peretele sau de bucurie si de tristete.Un sangvin cu incursiuni in coleric, jumatate zeu, jumatate centaur, s-a vazut ca e Sagetator inca din copilarie, de cand spargea cu pietre geamurile vecinilor.
- Traian T. Cosovei, o sa va rog, pentru inceput, sa aruncati o privire peste umar, inapoi, in copilarie. Cum era copilul Traian T. Cosovei? Se gandea el, oare, ca va ajunge sa se lase bantuit, ca si parintele sau, de duhul poeziei?
- Am avut o copilarie mai complicata. Ceva din ceea ce George Calinescu numea - vorbind despre Creanga - 'copilaria copilului universal', la care se pot adauga fragmente de imagini si din coloana sonora a unui film neorealist italian. Acasa aveam o atmosfera destul de vesela. Ma lasau sa pictez pe pereti si, credeti-ma, cine a vazut acele lucrari de dimensiuni mari facute in acuarela si-a facut sperante ca voi deveni pictor. Mai am si acum cateva lucrari inramate, dar imi amintesc ziua cand un zugrav a venit sa dea cu bidineaua prin casa... Cand a vazut peretii, s-a crucit. Camera in care stateam eu avea vreo 34 metri patrati, asa ca omul a avut ceva de lucru! La scoala, in mod ciudat, materiile la care aveam note mai mari erau botanica, geografia, desenul si istoria. La matematica eram interzis, iar la limba romana nu dadeam semne de entuziasm. Ultimele doua trimestre din clasa intai le-am facut la Mogosoaia, unde tatal meu statea la Casa de Creatie a scriitorilor. Acolo, la scoala din sat, am obtinut primul si ultimul meu premiu, premiul Ii. Dar amusinam, ca un copoi tanar, spiritul ce plutea in aer la Mogosoaia literara a anilor '60. Acolo, la Mogosoaia, am crescut in preajma unor mari nume ale literaturii noastre: Demostene Botez, Marin Preda, Fanus Neagu, Nina Cassian, Titus Popovici, Ben Corlaciu, Sanziana Pop, George Dan, Nicolae Breban. Eu nu-mi mai amintesc bine ce-mi doream atunci, dar Fanus Neagu, anul trecut, la Ploiesti, cand s-au decernat Premiile 'Nichita Stanescu', mi-a reamintit cum ma urcam pe masa, la patru ani, strigand: 'Eu sunt poetul Mazare si o sa fiu mai bun decat tata!'. Dupa aceea, s-a produs o ruptura in sufletul meu: parintii mei s-au separat si interesul meu pentru scoala si in general pentru cam tot ce misca in jurul meu s-a evaporat... Aveam 12 ani atunci si, dintr-o data, copilaria s-a sfarsit pentru mine. Din copilul rasfatat, care avea tot ce-si putea dori pana la acea varsta, m-am trezit, deodata, ca nu mai aveam nimic. Starea aceasta de nihilism a durat cativa ani, apoi a trecut.
- As vrea sa evocati, pentru cititorii nostri, atmosfera literara a timpurilor cand ati debutat.
- La facultate, am intrat al doilea, am inceput sa scriu versuri, frecventam cenaclul 'Junimea' al profesorului Crohmalniceanu, 'Cenaclul de Luni' al lui Nicolae Manolescu, 'Cercul de critica' al lui Eugen Simion. Ei mi-au fost maestri spirituali... I-am cunoscut pe Ion Caraion, Marin Preda (la a carui editura, Cartea Romaneasca, am si debutat), pe Nichita Stanescu si pe Nicolae Breban, de care ma simt foarte apropiat. Am debutat in urma concursurilor de poezie, castigand in acelasi an premiul de debut, atat la editura Cartea Romaneasca (cu 'Ninsoarea Electrica'), cat si la editura Albatros (cu volumul '1, 2, 3 Sau'). Cartile au aparut in 1979 si, respectiv, 1980. Incepusem sa frecventez cercurile literare, Uniunea Scriitorilor si faimosul ei restaurant unde, pe langa clinchetul de pahare, se mai citea si se asculta poezie, se facea politica, in stilul propriu tagmei scriitoricesti a vremurilor de atunci...
- Poetul 'Mazare' a ajuns, cu siguranta, mai bun decat tatal sau. Dar despre restul generatiei optzeciste, in randurile careia v-ati inscris cu atat entuziasm, ce ne puteti spune?
- Daca ma refer la nucleul bucurestean al generatiei '80, atunci constat ca dincolo de spiritul de colegialitate, viata ne-a cam risipit; unii au renuntat (deocamdata?) sa mai publice, altii au intrat in politica, unii fac gazetarie 'rapida' - cum zic eu unui tip de jurnalistica - altii au pe cap greutatile familiei, unii si-au ros pingelele calatorind prin strainataturi, altii s-au reintors in orasele lor de bastina, unii au fost prinsi pe picior gresit de perioada dura a tranzitiei, altii s-au adaptat... Eu am dorit sa refac, pe cat se poate, spiritul Generatiei, pentru ca - impreuna cu Ion Stratan, Florin Iaru si Mircea Cartarescu - am fost primii care am crezut in aceasta idee. Ni s-au alaturat Mariana Marin, Magda Carneci, Alexandru Musina, Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Doru Mares, Liviu Ioan Stoiciu si, Doamne fereste!, nu as dori sa nedreptatesc pe nimeni. La ora actuala, dintre ei, in grupul nostru bucurestean mai sunt cateva nume care traiesc intens ideea, visul acesta: Ion Stratan, Liviu Ioan Stoiciu, Mariana Marin si subsemnatul... De altminteri, aud voci, care fara sa aiba nici o legitimitate, anunta sfarsitul misiunii generatiei optzeciste. Nimic mai adevarat: luati aparitiile editoriale din ultimii doi, trei ani si va veti convinge!
- V-am vazut semnatura in mai multe ziare si reviste postdecembriste. Este presa o pasiune, o patima pentru Traian T. Cosovei? Multi scriitori si poeti s-au lasat prinsi in capcana presei in vremurile din urma.
- Am uitat sa va spun ca mai aveam o pasiune in copilarie: editam reviste. Reviste in toata puterea cuvantului: coperti colorate, colontitluri, rubricatii, stiri, sport, mica publicitate - pe care le realizam lipind poze, trasand chenare cu creioane colorate, imaginand stiri sau inventand reclame hazoase. Mai pastrez cateva numere, restul au ramas la Geo Bogza, care s-a aratat, la momentul acela, foarte interesat de ispravile mele. Cum traiesc acum poetii? Este limpede ca nu se mai poate trai din poezie. Unii colegi se refugiaza in gazetarie. Eu am lucrat, dupa '90, cinci ani in presa. Doi ani am reusit sa lucrez la cinci(!) gazete in acelasi timp. In tot timpul acesta, n-am scris un singur vers. Cum am parasit gazetaria, mi-au aparut cinci carti (doua au fost scrise inainte de Revolutie, dar n-au putut fi publicate atunci - o antologie si doua carti inedite). Pentru aceste volume am obtinut Premiul Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti, Premiul Academiei Romane (la doar 41 de ani, cand altii il primesc atunci cand li se termina cariera) si chiar Marele Premiu 'Ion Vinea'... Gazetaria mananca multe talente. Clar!
- Sa vorbim despre scris. Ultima dvs. carte se numeste 'Perchezitionarea ingerilor' (ei bine, se pare ca si ingerii au ajuns sa fie perchezitionati!) si a fost lansata relativ recent, reactiile criticii de specialitate fiind explozive.
-Prietenii dvs. apropiati spun ca va lasati greu dus de-acasa, numai dupa ce ei va roaga indelung sa mai iesiti... Preferati sa stati aici, in universul acesta mobilat cu obiecte de arta realizate tot de dvs. - structuri metalice cu coarne, robineti si lentile, arcuri, coarne de taur - cu icoane, desene in acuarela si ceasuri Doxa... Ce aspiratii materializeaza aceste bizare obiecte de arta risipite in casa dvs.? Si ce faceti cand nu mai aveti rabdare cu versul?
- Obiectele mele sunt niste 'hibrizi' intre arta si tehnica, ce imi completeaza poezia, dau concretete unor obsesii ale mele... Daca observati, eu fac cupluri; fiecare obiect este urmarit de umbra sa, care nu este altceva decat o prelungire in abis a formei pe care orice artist viseaza sa o umple de continut, sa o insufleteasca. Din punctul acesta de vedere, sunt un Pygmalion ratacit intr-o tinichigerie! Cand nu mai am rabdare sa stau la birou si sa scriu, merg la bucatarie si gatesc feluri de mancare - Cordon Bleu, pui Shanghai, salate exotice - dupa retete si tehnici culinar-poetice, numai de mine stiute. Ascult muzica latino-americana, dar la fel de bine ascult si Parazitii, Bug Mafia, Jethro Tull. In functie de dispozitie, imi place sa afisez un look total nonconformist: cu un cercel in ureche si multe inele de argint pe degete, ca un metalist excentric; cu joben, ca un tanar dandy; cu cizme inalte de piele neagra si pantaloni ca ai lui Hitler.
- Poate parea o intrebare banala, totusi: Ce este poezia pentru tine, poete?
- Cred ca poezia reprezinta un mijloc de a ma exprima, deopotriva emotional si temperamental. Eu nu am practicat militantismul in poezie, in nici un sens! Nu am facut din poezie denunt social si, in general, nu am mers in siajul versurilor argheziene: 'Totuna-i ce faci, ori culci pe bogati, ori scoli pe saraci!'. Militantismul asta are sunetul rapaitului de toba ce insotea 'deliberarile' tribunalelor iacobine. Eu scriu despre mine, sunt putin egoist din acest punct de vedere. Scriu despre visele mele, despre neimplinirile mele. Cineva observa ca, de fapt, scriu unul si acelasi poem... aceeasi stare de spirit sfaramata intr-un coridor de oglinzi. Hm! S-ar putea sa aiba dreptate...
- Cine mai scrie astazi poezie?
- Sunt doua categorii de oameni care 'produc' emotia poetica: cei care isi urmeaza vocatia, instinctul, cei ce vor sa se regaseasca si doresc sa aseze o oglinda curata in fata semenilor lor si, pe de alta parte, cei ce, posedand o suma frumusica, o editura particulara, vor sa devina autori cu tot dinadinsul. Viata, ca si literatura, vor cerne aceste atitudini. De altminteri, critica literara ignora veleitarismul...
- Si cine mai citeste, astazi, poezie?
- Poezia, nu numai la noi, este un lux, dar si o necesitate pentru cei ce reusesc sa descifreze limbajul in care este, paradoxal, incifrata realitatea interioara a fiecaruia dintre noi. Este o forma de a condensa materia si spiritul pana la densitatea unei gauri negre din Univers. Dar si o forma de a darui viata, lumina!
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
