Consider că a nu îndrăgi vietățile este un semn de dispreț pentru facerile lui Dumnezeu, o infirmitate a sufletului, un handicap spiritual. Armonia dintre noi și celelalte viețuitoare de pe pământ este de esență divină și trebuie să devină o datorie: datoria de-a ocroti.
O întâmplare petrecută în blocul nostru m-a făcut să scriu această istorioară veselă și adevărată, fără pretenții artistice.
Într-o zi, în curtea blocului nostru a apărut un câine de pripas. Se ținea toată ziua după omul care făcea curat, iar seara aștepta pe la ușile de la intrare, ca să înnopteze pe vreunul din preșurile aflate în fața apartamentelor. A deranjat cu insistențele sale și a fost pedepsit, dar el n-a obosit, nu s-a dat bătut niciodată, n-a părăsit curtea și ușile blocului, patrulând fără odihnă în căutarea unui semn de bunăvoință și, desigur, a unui stăpân. Negru, cu părul creț, cu o ureche ridicată și alta pleoștită, era mai degrabă simpatic decât frumos, dar în orice caz, voios și jucăuș ca argintul viu. Cine știe, poate crescuse cândva în preajma unor copii...
Apariția lui s-a petrecut acum un an și mai bine, până într-o zi când a dispărut. Nu l-am văzut multă vreme și am crezut, fie că l-a călcat vreo mașină, fie că l-au luat hingherii. Dar într-o dimineață, plimbându-mi propriul câine prin cartier, cățelul cel negru mi-a ieșit dintr-o dată în cale, într-o postură care m-a uluit: la gât avea zgardă roșie, era dus într-o lesă și... însoțea un stăpân. O familie minunată îl adoptase. L-au botezat Tomi și e o plăcere să-l vezi, curat și îngrijit, plimbat regulat pe aleile dintre blocuri.
Într-o dimineață, pe când plecam la cumpărături, m-am întâlnit iarăși față-n față cu Tomi, care s-a oprit să mă adulmece. "Norocos cățel!", m-am adresat necunoscutului meu vecin, în timp ce Tomi ciulise urechile, de parcă înțelegea ce vorbesc. "Greșiți", m-a corectat ușor malițios stăpânul lui Tomi, "noi suntem cei norocoși!". Descumpănită de un răspuns atât de surprinzător, am plecat mai departe, fără nici un cuvânt, dar Tomi cel norocos și vorbele stăpânului său mi-au înseninat nu numai ziua aceea, ci și sufletul, pentru mult timp.
SILVIA P. - București