Părintele IULIAN SELAJE - Biserica Sfânta Treime din Petroșani - "Nu am nicio amintire în care să-mi fi dorit să fiu altceva decât preot"

Despre preoție, la persoana întâi

E mărunțel și vioi, cu o inimă tânără, înse­tată de Dumnezeu. A știut din fragedă co­pilărie că va fi preot. Face parte din cinul celor care au fost aleși de cer pentru a sluji altarelor de pe pământ. Iar asta se simte. E un om care caută, care se frământă. Nu e apăsat de certitudinile și suficiența care îi îmbracă, uneori, pe slujitorii alta­rului cu o platoșă a mândriei, de sub care răzbat doar citate din sfinți și moralizatori. Cu părintele Iulian Selaje, de la Biserica Sfân­ta Treime din Pe­troșani, poți vor­bi despre ori­ce, îi poți pune orice fel de între­bări. Simți că vrea să fie un căuș, în care să se scurgă, lao­laltă, lacri­mile de bucurie și de necaz, feri­cirile și grijile, bolile și necazurile celor pe care îi păsto­rește, un căuș cu care să se înfăți­șeze în fața lui Dum­nezeu, mijlo­cind pentru dra­gos­te și iertare.

Cu cădelnița, prin ogradă

- De când ați avut che­ma­rea aceasta spre slujire, pă­rinte?

- Dintotdeauna. Nu am nicio amintire în care să îmi fi dorit să fiu altceva decât preot. Asta am simțit me­reu că vreau să fiu și niciodată nu mi-am imaginat viața altfel, deși nu m-a împins nimeni de la spate spre slujirea altarului. Tata a fost crâsnic la noi în sat, în Cimpa, și ne-a luat la bise­rică pe toți frații, de mici, dar nu mi-a spus niciodată să mă fac preot. Încă de când eram la grădiniță îmi făceam veștminte și slujeam, punându-mi surorile să îmi dea răspun­surile la slujbe. Apoi luam cădel­nița și tămâiam prin ogradă și în casă cu atâta foc, încât vărsam din praful de cărbune, de ardeam co­voa­rele. Și-mi era drag să merg la biserică. La 12 ani, deja cântam la strană. Când am dat la facultatea de teologie m-am gândit că mă duc doar să îmi iau o diplomă, pentru că de știut le știu pe toate, cel puțin slujbele le știam încă din copilărie pe de rost. Am înțeles repede că nu aveam dreptate. În anii aceia am trecut printr-o mare schimbare, am început să mă spovedesc la părintele Vasile Vlad și am înce­put să îl văd altfel pe Dumnezeu, mult mai profund. Pentru mine, părin­tele Vasile a însemnat totul. Și nu numai dân­sul, ci și cărțile pe care le-a scris, care m-au făcut să îl redescopăr pe Hristos. Sigur că ceea ce dânsul a scris exista și la Sfinții Părinți, dar pă­rin­tele spune aceste lucruri altfel. Și s-a mai în­tâm­plat ceva în perioada studenției. Am locuit în același apartament cu mai mulți colegi teologi, printre care și părintele Paisie, care acum este la Mânăstirea Afteia. El ne-a fost ca un stareț. A fost o perioadă foarte frumoasă, când am studiat și ne-am rugat mult împreună. Pă­rintele Paisie mergea la toate slujbele de la biserică, chiar și când era în sesiune, dar învăța și foarte bine. Eu credeam că nu e posibil lucrul acesta, însă mi-a demonstrat că se poate, așa că am făcut tot ce am putut să îl imit. Așa am ajuns că făceam metanii și citeam cu toții mult la psaltire, chiar și când aveam foarte mult de învățat. Și am descoperit că se poate, poți să te rogi mult, să mergi la toate slujbele bisericii, dar și să înveți foarte bine, pentru că Dumnezeu te ajută.

- V-ați hirotonit imediat după terminarea fa­cultății?

- Da, am fost profesor de religie la liceu și apoi, la doar câteva luni, am fost hi­rotonit pentru o mică parohie, la Bărăștii Hațegului, unde erau doar 43 de familii orto­do­xe, restul erau neopro­testan­te.

"De ce tot trageți clopotele, părinte?"

- Cum au fost primii pași în preoție?

- Foarte grei. Părinții nu puteau să ne ajute, iar parohia era foarte săracă. La început nu am avut nici măcar un pat pe care să dormim. Deși soția era însărcinată, am dormit cu ea pe jos, că nu am avut de ales. Au fost zile în care nu am avut nici măcar bani să ne cum­părăm o pâine, dar apoi ne-am înjghebat o gospodărie, iar oamenii au sărit să ne ajute și am ajuns să ne descurcăm. Dar a fost fru­mos, pentru că eu mi-am dorit foarte mult preoția, așa că m-am aruncat în ea cu tot sufletul și am început să slujesc mult. La înce­put, credincioșii mei au fost ne­dumeriți - de ce tot trag clopotul, de ce fac atâtea slujbe? În primele luni aveam doar două credin­cioase în biserică, dintre care una era catolică, dar, încet, încet, au înțeles că pentru asta sunt acolo, ca să mă rog pentru ei. Cam după doi ani, au început să vină la biserică, iar apoi să se și spovedească la mine și chiar să se împăr­tășească. La final, am ajuns să ne iubim foarte mult și să vină la biserică până și credincioșii ad­ventiști. Mi-au și propus să fiu pastor la ei, că postul de la biserica lor e liber. Evi­dent că nu am ac­ceptat, dar, când am plecat din acea pa­rohie, atât creș­tinii orto­docși, cât și cei neo­pro­tes­tanți îmi spuneau la fel - "părintele nostru". Am ple­cat din sat plângând. M-am legat mult de credincioși. Și ei de mine... Apoi, Înalt Prea Sfin­țitul Laurențiu Stre­za, care îmi era profe­sor la facultate la master, m-a chemat să slu­jesc la dânsul în Episcopia Caran­sebeșului și am accep­tat.

"M-am trezit, pur și simplu, cu Dumnezeu"

- Mi-ați spus că vă jucați în copilărie de-a preo­tul. Cum arăta Dumnezeu?

- Eu m-am trezit la viață, pur și simplu, cu Dum­­nezeu. Nu am amintiri în care El să nu fi fost pre­zent. La început mi-era frică de El, credeam că dacă faci ceva rău, te pedepsește. Imaginea aceasta mi s-a schimbat foarte greu, am avut nevoie de timp, de mult timp. Țin minte că până târziu, chiar și după ce m-am preoțit, eram foarte aspru. Eram aspru și cu mine, dar eram, poate, și mai aspru cu ceilalți, cu credincioșii, mai ales în primele mele predici. Sigur că făceam tot ce puteam pentru creș­tinii mei, încercam să mă apropii de ei, să îi spove­desc, să îi ascult, dar, peste toate, cumva, încercam să îl apăr pe Dumnezeu de oameni. Îmi amintesc una dintre pri­mele mele înmormântări, a fost o dramă, murise o fată foarte tânără, iar eu încercam să îl apăr pe Domnul, zicându-le credincioșilor că El știe mai bine decât noi ce face, iar noi nu trebuie să ne plân­gem. Și am dus-o așa, multă vreme, până când m-am întâlnit cu maica Siluana de la Iași. La prima întrevedere cu ea, bravam. Știu că i-am zis să îmi spună în față tot ce crede despre mine, ca să mă co­rectez. Măicuța și-a dat seama că sunt la un nivel du­hovnicesc destul de jos și mi-a răspuns: "Părinte, tu predici așa pentru că nu îți iubești copiii." Se referea la credincioșii din parohie. Atunci am înțeles că nu știu ce înseamnă iubirea și că fugeam, de fapt, de sentimentele profunde. Apoi, în timp, încet, în­cet, slujind, spovedind, am înțeles că Dumnezeu nu e aspru, ci e bun și iubitor și îngăduitor. M-a ajutat la înțelegerea asta și Dostoievski. Starețul Zosima din "Frații Karamazov" m-a făcut să înțeleg iubirea lui Dumnezeu. Astăzi cred că sunt mult mai înțelegător.

- Cum L-ați descrie astăzi pe Dumnezeu?

- Atotputernic, bun și iubitor. Astăzi nu mă mai tem de El, ci de mine, pentru că nu știu să fac tot­dea­una, voia Lui.

"Oamenii trebuie să simtă că îți pasă de ei"

- Părinte Iulian, cum credeți că ar trebui să fie un preot bun al zilelor noastre? Ce ar trebui să facă pentru a-i apropia pe oameni de Dumne­zeu?

- Nu știu prea bine, că dacă aș ști, aș avea mult mai mulți credincioși în biserică. Să nu credeți că e falsă smerenie, dar încerc să fiu realist. Încercând totuși să vă răspund, cred că preotul ar trebui să fie, în primul rând, un rugător. Dacă nu ești rugător și nu iubești să fii cu Dumnezeu, nu ai de unde să ai iubire nici pentru ceilalți. Asta e foarte clar. Apoi, oamenii trebuie să simtă că îți pasă de ei, că ești atent la durerile lor. Dacă faci asta, oamenii îți răs­pund imediat și te ascultă cu bucurie. Să știți că oamenii îți simt sufletul. Așa că trebuie să fii atent la tine, pentru că sunt vremuri în care oricum socie­tatea te suspectează, ca preot, de lucruri rele. Și eu, unul, cred că e bine că se scot la lumină și scăderile și prostiile pe care le mai fac preoții.

- De ce credeți că e bine?

- Pentru că, atunci când păcatele preoților ies la suprafață, noi, slujitorii altarelor, avem șansa po­căinței și a îndreptării. Mulți cred că e mai bine pentru credincioși să nu audă de căderile slujitorilor Domnului, ca să nu fie ispitiți de necredință. Eu cred, însă, că și credința creștinilor mireni trebuie să treacă prin încercări, pentru a se întări.

"Neamul nostru e iubitor de preoți. Ar trebui să strălucim de «lumină»"

- Părinte, slujiți neîntrerupt de 20 de ani. Cum mai e astăzi credința românilor? A schimbat tran­ziția felul în care ei se apropie de Dumnezeu, de biserică?

- Îmi e greu să vorbesc de români, în general, pentru că oamenii sunt diferiți, dar aș îndrăzni să spun că neamul nostru e iubitor de preoți. Cel puțin românii cu care am avut de-a face, românii care vin la biserică, cinstesc preoții chiar peste mă­sură, îi iubesc peste măsură și îi ajută cu tot ce pot ei. Mie, unul, Dumnezeu mi-a purtat de grijă prin oameni, peste tot pe unde am fost. Mi s-a întâmplat să găsesc plase de mâncare la ușă, fără să știu cine le-a adus. Peste tot pe unde am slujit, am avut credincioși extraordinari. Uneori veneau la mine și îmi mulțumeau pentru rugă­ciuni, că le-am rezolvat durerile, iar eu nici măcar nu apucasem să îi pomenesc la liturghie. Atât de multă credință aveau în rugăciunea mea! Problema suntem, cred eu, noi, preoții. Citim în evanghelii că se vindecau creștinii când trecea peste ei doar umbra apostolilor, iar noi, preoții, ne gândim că aceste minuni se puteau întâmpla numai în trecut, ceea ce este greșit. Ar trebui să strălucim de lumină, astfel încât să le schimbăm viața oamenilor printr-o simplă întâlnire. Dar dacă noi suntem stricați și viața noastră du­hovnicească nu e serioasă, la ce să te aștepți? Ce le spunem, ce le oferim celor pe care îi păstorim? Dacă încerci să îi pui pe oameni în legătură cu Dumnezeu, atunci ei sunt minunați. Iar eu unul cred că acum e o perioadă foarte bună pentru răspândirea cre­dinței. Acum oamenii au acces la cărți, pot asculta predici ale unor mari duhovnici și pot să ajungă mai ușor la biserică. În vremea dictaturii comu­niste, era foarte greu să îți procuri o carte duhovnicească. Astăzi, îți este mult mai ușor să îți găsești un preot care să fie pe placul tău. Că nu suntem toți la fel și poate nu corespundem dorințelor fiecăruia, dar, dacă ai râvnă și cauți un preot bun, nu se poate să nu îl găsești.

"Tinerii nu mai idealizează iubirea, și asta îi afectează"

- Nu vi se pare că tinerii de astăzi sunt altfel decât părinții lor? Foarte conectați la tehnologie și mult mai atenți la realitatea virtuală, decât la lu­mea reală de lângă ei. Nu le schimbă asta și felul în care se raportează la credință?

- Nici în cazul tinerilor nu aș vrea să fac o radio­grafie generalizată, pentru că risc să greșesc. Rea­litatea a fost, este și va fi foarte diversă. Există, de­sigur, și perioade în care căutarea credinței poate să fie mai fierbinte, și perioade mai "călduțe". De exem­plu, la noi în țară, a fost o perioadă de eferves­cență spirituală mai ales după 1990, când toate mânăstirile s-au umplut de călugări și călugărițe. În perioada în care eu am fost profesor de reli­gie, elevii mă căutau. Venea după mine la biserică un grup de cincizeci de tineri. Am făcut cor cu ei pe trei voci, am slujit în școa­lă "Canonul Sfântului Andrei Cri­teanul", pentru că ei au vrut. Au venit apoi și mi-au spus că au făcut trei sute de me­tanii! Să nu credeți că atunci făceam ceva diferit față de ceea ce fac acum. Nu. După acea perioadă de căutare a credinței, a ve­nit și un timp mai călduț, în care poate că a scăzut curăția tine­rilor, pentru că ei sunt bom­bardați de foarte mici, pe toate ecrane­le, fie ele ale televi­zoarelor, calculatoarelor sau, mai nou, ale telefoanelor, cu inde­cen­ță. Generația mea și generațiile de dinain­tea noastră, am crescut cu o anumită ima­gine ideală a iubirii. Să iubești o fată în­sem­na, la vremea noastră, în primul rând, ceva curat - să ții la ea, să nu mai poți de dorul ei, nu să te gândești, în primul rând, la relații trupești. Astăzi, iubi­rea nu mai e văzută la modul ideal, iar asta îți poate diminua și căutările spirituale și te afec­tează în viața de zi cu zi. Mi se întâm­pla, ca profesor de religie, să am copii care să vină la mine și să îmi spună că nu mai suportă felul în care trăiesc - că stau toată noaptea pe internet în fața calculatorului, că nu se mai pot lăsa de asta și, din pricina dependenței, au probleme cu părinții, pe care nu îi mai ascultă. Une­ori, se ajun­gea, de la o astfel de dependență, chiar și la pro­bleme psihice. Am întâlnit astfel de cazuri la spo­vedanie. Tinerii de acest fel au mare nevoie să stea de vorbă cu un preot, dar ceva îi ține, le este foarte greu să vină la tine și să se deschidă în fața ta. S-a născut și o cultură, care te izolează, dacă ești cre­dincios. Eu însumi am probleme atunci când le cer co­piilor mei să nu mai stea atât pe telefoane. Se supără când le iau telefoanele câte o săptămână, dar apoi îmi spun că s-au simțit foarte bine. Iar dacă se duc la mânăstire la Nera, unde au fost încă de mici, atunci uită câte o săptămână că au nevoie de tele­fon. Nici mâncare nu le mai trebuie, de fericiți ce sunt. Dragostea, înțelegerea și puterea de rugăciune a maicilor de acolo le umplu viața. Dar, încă o dată, nu vreau să generalizez, pentru că am întâlnit și tineri extraordinari, și aici, și în străinătate, în dias­pora românească. Vin la mine să se cunune și îi chem să stăm înainte de vorbă. Sunt unii care nu s-au spovedit în viața lor, sunt și din cei care vin doar ca să aibă de unde să plece, dar sunt și tineri care iau lucrul acesta foarte în serios. Și eu cred că toate aceste categorii au existat dintotdeauna.

Ecranul cu ispite

- Care credeți că este cea mai mare tentație a lumii de astăzi?

- Cred că cea de a sta lipit în fața unui ecran, fie el de calculator, televizor sau telefon. Astăzi, prin el, ești bombardat din toate direcțiile cu ispite. Înainte vreme, ca să păcătuiești, trebuia să faci măcar câțiva pași. Ca să bârfești, trebuia să te duci în gura satului, ca să te cerți cu cineva, trebuia să te vezi cu el, ca să curvești era și mai greu. Astăzi, toate acestea sunt la câțiva centi­metri în fața ta. Poți bârfi sau desfrâna sau te poți certa în lumea virtuală instant.

- Și cum să scapi de tot acest urât al lumii care se revarsă prin ecran?

- Nu te poți lupta cu el, trebuie să fugi de el, continuând să folosești tehnologia, doar atât cât îți face bine. Eu unul mă bucur că am telefon, pentru că pot suna să îmi rezolv anumite lucruri urgente. Dar sunt oameni care stau în fața lui, de nu se mai pot bucura de realitate. Stau în casă și nici nu mai știu ce înseamnă natură. Nu mai ies, nu se mai plimbă, iar asta le afectează și sănă­tatea spirituală, nu numai cea trupeas­că. Așa că trebuie să te rupi de astfel de obiceiuri, iar biserica te poate ajuta, are și rugăciuni pentru depen­den­ță. Din păcate, oamenii nu ajung la bi­se­rică de­cât în ultima fază, când văd că nu mai pot face absolut nimic. Și atunci îi sfă­tu­iesc să înceapă cu rugăciunea, pentru că nu te poți rupe de o lume, fie ea și virtuală, fără să pui ceva în loc. Așa că începi cu o rugăciune dimineața și cu o alta seara. Încerci apoi să te rupi cu totul de ceea ce ți-a creat depen­dență, să nu mai consulți internetul, nici măcar pentru știri, că nu pierzi ni­mic, și să folosești telefonul doar pen­tru con­vorbiri. Și poți să reduci chiar și convorbirile, încerci să vorbești mai puțin pe telefon și mai mult întâlnin­du-te direct, față către față, cu oamenii la care ții. Toate acestea te vor ajuta să fii mai concentrat în rugăciune, pentru că toate preocupările moderne ne risipesc mintea. Încercați să spuneți o rugăciune foarte scurtă, de pildă Tatăl Nostru, și vedeți timp de un minut de câte ori vă zboară mintea la altceva. De aceea zic pravilele sfinților părinți să spui de trei ori pe zi ru­găciunea domnească, pentru că, demult, oamenilor nu le zbu­ra mintea aiurea, iar dacă spuneau de trei ori în zi Tatăl Nostru, chiar erau cu mintea la Dum­ne­zeu. Pe când noi, astăzi, ne rugăm trei ore, dar sun­tem atenți doar trei minute. De aceea trebuie să începem prin a ne deconecta de la tehno­logie, măcar în posturi, iar apoi, văzând cât de bine ne simțim, putem să extindem și în rest această practică. Important este să avem curajul de a începe.