TEODORA ENACHE - "Cântul adevărat implică o atitudine pioasă, curățenie interioară și devoțiune"

Scânteia de la Tescani

- Ne reîntâlnim în pragul unui eveniment de anvergură din cariera ta, asociat prestigiosului Festival Internațional "George Enescu", care tocmai a început. Pe 9 septembrie, de la ora 19:30, în Sala Mare a Teatrului Național din București, vei susține concertul intitulat "From Classical to Jazz", în cadrul căruia vei in­terpreta vocal "Rap­sodiile Ro­mâne" ale lui George Enescu, re-gândite în cheie jazz. O inițiativă în­drăz­neață...

- Nu m-am gândit niciodată că aș putea să cânt muzica lui George Enescu. Îi pri­veam creația cu pio­șenie, ba chiar și cu teamă, consideram că muzica lui este atât de grea, încât n-ar putea să fie abordată vocal! Dar a venit o invitație din partea Muzeului "George Enes­cu" de la Tes­cani: am fost rugată să susțin acolo un recital, în vara lui 2018. Și invitația asta mi-a schimbat cumva ecuația interioară! Cum în ultima vreme colaborez foarte bine cu chitaristul Călin Grigoriu, cu care am o chimie foarte fru­moasă, am vorbit cu el și-așa, împreună, ne-am gândit să pregătim pen­tru Tescani o rapsodie a lui George Enescu. "Ce-ar fi?", ne-am întrebat.

- Mare curaj!

- Exact! Mare curaj! Ba ne-am dovedit încă și mai curajoși, căci nu ne-am oprit la un anume fragment, cum se procedează de obicei, ci noi am luat întreaga lucrare, "Rapsodia nr. 1", am în­ceput să "descoasem" întreaga partitură și toate temele pre­zente în ea. Practic, eu am luat fiecare temă în parte, ca și când ar fi fost piesele unui joc de puzzle, și-am început să le învăț, cu sâr­gu­ință și cu smerenie, descoperind cu sur­prindere că temele din "Rapsodia nr. 1" sunt nu doar splendide, extrem de profun­de și de o inocență emoționantă, dar sunt și foarte cantabile. Finalmente, bazân­du-mă foarte mult pe intuiție, am reașezat piesele acestui puzzle în ordinea pe care... am simțit-o și, pe această variantă, am în­ceput să lucrez cu Călin, să experimentăm împreună, și cu aceas­tă "viziune" muzicală am mers la Tes­cani. Unde recitalul - chi­tară și voce - ne-a ieșit foarte frumos, publicul a fost încântat, iar noi ne-am simțit foarte bine... Știi, parcă sentimentul patriotic al "rădăcinii" se năș­tea în timp ce cântam. Atunci, la Tescani, inter­pretându-l pe Enescu, ne-am simțit într-adevăr lo­calizați în spațiul ăsta, ne-am simțit una cu tot ce există aici! Mai mult, patriotismul acela izvorât din muzică a fost atât de adânc, de profund, încât, până la urmă, ne-am dat seama că ne sim­țeam una cu tot ce există nu doar aici, în spa­­țiul româ­nesc, ci peste tot, pe între­gul pământ - și-așa am realizat că s-ar fi potrivit foarte bine să in­ter­venim și cu o arie de Bach, și cu un ritm african, și cu puțin swing sau cu un ritm bra­zi­lian! De-asta, după Tes­cani, am extins echipa și i-am in­vitat alături de noi pe Joca Per­­pignan (percu­ție brazi­li­ană) și pe Răzvan Suma (vi­o­loncel). Asta va fi, așadar, formula în care vom urca pe scenă pe 9 sep­tem­brie, ur­mând a prezenta publicului "Rapso­diile" lui Enescu, așa cum le-am sim­țit, pornind de la scânteia aceea care ne-a scăpărat în suflet la Tescani.

- Lucrând "Rap­sodiile" mai bine de un an de zile, l-ai descoperit într-un fel diferit, mai intim, pe Enescu?

- Daaa! E ca și cum te uiți la un munte măreț, dar nu-l atingi. În fața muntelui ăsta imens, ți se taie respirația, ești fascinată, îl admiri, dar n-ai cu el o legătură organică. În schimb, în clipa în care începi să urci efectiv muntele, între tine și el se țese o le­gă­tură organică, îi percepi maiestuozitatea cu sufle­tul, nu doar cu privirea. Intervine un schimb ener­getic subtil, vibrația ta se întrepătrunde cu vibrația lui. Asta s-a întâmplat cu Enescu: acum îl simt cu mine! El nu mai e muntele la care doar mă uitam și pe care îl admiram, ci e muntele pe care urc, care mă inspiră cu fiecare pas și căruia eu îi dau din su­doa­rea mea, iar odată ajunsă în vârf, suntem împreună!

Freamătul și bucuria emoției

- Ai emoții în fața acestui concert în premieră de pe 9 septembrie?

- De-a lungul carierei mele, am simțit emoția de dinainte și din concerte în moduri extrem de nuanțate. Foarte multe tipuri de emoții s-au pe­rindat prin mine pe parcursul anilor. Iar asta s-a simțit și se simte mereu în muzica mea. Mă uit uneori la înregistrările mele mai vechi și îmi percep emoția din acele clipe, deși azi n-o mai regăsesc. Până și chipul mi s-a schimbat nu doar prin trecerea anilor, ci și sub imperiul acestor felu­rite emoții. Dacă n-aș ști că eu sunt în înregis­trările alea, aș crede că în fiecare dintre ele e câte o persoană di­ferită! Azi, ceea ce simt e emoția conștientizării că în joc nu e doar munca mea și a colegilor mei, nu sunt doar uneltele mele, ci e și muzica lui Enes­cu. Și-apoi mai intervine ceva, ceva ce nu pot să controlez: harul! Care vine, dar care nu are legătură cu intenția mea mentală. Azi simt o emoție fremă­tătoare, care e împletită cu multă bucurie: și mun­cesc mai mult ca înainte, și uneltele le simt că-mi sunt mult mai rafinate, și mașinuța cu care călă­toresc, "mașinuța jazzului", e de o mai bună cali­tate... (râde) Într-un cuvânt, emoția pe care o simt azi are o vibrație înaltă, în care nu mai încape și frica, ci încap doar pioșenie, smerenie, dorință, multă bucurie, mult entuziasm și curaj! Ceea ce mi se pare extraordinar, pentru că - vezi! - întotdeauna eu am avut o dragoste imensă pentru muzică și o do­rință imensă de a mă exprima prin muzică, aproape de topire a ființei mele în muzică, însă emoția nu mi-a fost întotdeauna de înaltă vibrație și, de multe ori, din cauza asta, cântul a fost o sufe­rință, chiar dacă el venea din flacăra aia interioară imensă! Un cântăreț exprimă prin voce tot ce e în sufletul lui, iar un cântăreț poate să aibă o voce excepțională și o tehnică perfectă, dar dacă vibrația lui sufle­tească și emoția nu-i sunt înalte, atunci se simte ceva grotesc în cântul lui. Ascultându-l, te strângi, ți-e frig. În schimb, o voce mică poate să aibă o vibrație înaltă, din suflet, și-atunci, ascul­tând-o, te simți bine. Azi s-a pierdut calitatea cea mai im­portantă a cântăreților: aceea de a ajuta la purifi­carea și la vindecarea emoțională a oamenilor (s-a demonstrat, inclusiv științific, că sunetele pot să ajute la vindecare)! Vocea nu e un simplu instru­ment, cântul e o artă înaltă, care conține mult mai mult decât ce se învață azi în școli, tehnic vorbind. Cântul adevărat implică o atitudine pioasă, cură­țenie interioară și devoțiune.

- Vei continua acest proiect și după Fes­tivalul "George Enescu"?

- Daaa, acum calea s-a deschis și-ți dai seama că nu mă pot opri! (râde) De exemplu, deja am fost invitată să cânt pe 17 octombrie, în cadrul Fes­tivalului "George Enesco", din Paris. Doar că aco­lo voi urca pe scenă într-o altă formulă, împre­ună cu pianista Ramona Horvath, discipola lui Jancy Korossy, de fapt, cu "Ramona Horvath Trio", un grup de muzicieni minunați din Paris, și voi pre­zen­ta un alt Enescu, adică am pregătit deja un program alcătuit din lieduri enesciene: "Șapte cântece pe versuri de Clément Marot". De ase­me­nea, deja am pus la cale ca tot în septembrie să înregistrăm în­tregul proiect "From Classical to Jazz", ceea ce, din nou, e o mare bucurie!

"E timpul să ne mutăm în Germania"

- De ceva timp, te-ai stabilit în Germania, la Frankfurt. Ce a motivat această mutare?

- Toate deciziile importante care țin de viața mea și a familiei mele le-am luat spontan, fără să le pritocesc, le-am luat în baza a ceea ce am simțit, nu în baza a ceea ce aș fi gândit. Așa ne-am mutat și din București în Cluj. Într-o fracțiune de se­cun­dă am zis: "Ne mutăm!", și m-am apucat de îm­pa­che­tat. (râde) Încă dinainte de a-l cunoaște, soțul meu locuia în două orașe: în Cluj și în Frankfurt. După căsătorie, în cei nouă ani în care am trăit în Cluj, noi am considerat că în Germania aveam "casa de vacanță". După care, într-o zi, când eram în vacanță acolo, în Frankfurt, am simțit și-am zis: "Acum e timpul să ne mutăm în Germania". Soțul meu doar s-a uitat lung la mine și m-a întrebat: "Ești sigură?" I-am răspuns imediat că "Da", apoi mi-am trecut decizia și prin filtrul rațiunii și, cu gândul la binele copiilor noștri, după câteva zile, i-am comunicat, convinsă, că "Da, sunt sigură!" și... ne-am mutat. Da' să știi că și mie mutarea asta mi-a prins foarte bine, pentru că mi-a dat mai mult timp pentru creație și pentru internalizare, două lucruri de care un muzician are nevoie ca de aer. Nu am prieteni acolo și nici n-am timp să-mi fac, nu pierd vremea sub nicio formă, ci doar mă îngrijesc de familia mea - care e baza mea, edificiul de pe care, dacă alor mei le e bine, pot să mă înalț și eu - și-mi văd de muzică. E o viață foarte simplă și foar­te naturală și totul, inclusiv muzica, se naște din iubire și din dăruire, și... din mer­sul prin pădure. În fiecare zi, cam o oră, mă duc și mă plimb printr-o pădure. Din dega­jarea aia extraordinară pe care mi-o dă mer­sul printre copaci, se nasc o mulțime de idei. Depărtarea fizică de România mi-a permis să nu mă mai las atrasă într-o multitudine exa­gerată de angajamente profesionale. Lumea nu mă mai sună că "Hai, c-avem un concert!". "Ce concert?". "Ei, găsim o trupă și hai și tu...". Nu mă mai las atrasă în im­pro­vizații din astea, doar din dragul meu imens de a cânta. Acum îmi pregătesc con­certele temeinic, am timp să le in­ter­na­li­zez... Lipsa asta de fugăreală, de impro­vizație, temeini­cia asta pe care mi-o permit acum mai mult decât îna­inte, luxul de a-mi alege exact formele de manifestare artistică pe care le consider potrivite, toate astea îmi dau o satisfacție fantastică și o formă de libertate nemaîntâlnită anterior. Acum simt că pot să respir deplin și ca om, și ca artist!

Seva românească din noi nu moare

- Oare sentimentul patriotic pe care l-ai trăit la Tescani nu te încearcă și în Germania? Nu ți-e dor măcar puțin de acasă?

- Casa mea a fost, de-a lungul anilor, în multe locuri: m-am mutat din Oneștiul natal în Iași, din Iași în București, din București în Timișoara, din Timișoara înapoi în București, din București în Cluj și, acum, din Cluj în Frankfurt. Eu toată viața am fost "pe mutare" și în viteză, or, și asta m-a învățat să trăiesc în prezent, să nu prea acord timp dorurilor și melancoliilor și trecutului. Adăugând la expe­rien­ța mea directă și tot ceea ce am studiat, tot ceea ce am citit, mi-am făcut din atitudinea asta o fi­lozofie de viață: să trăiesc în prezent! Sigur, există și reversul medaliei: filozofia asta îți impune să nu-ți faci planuri mari pe termen lung, ceea ce nu e tocmai ușor... Dar mă educ constant în sensul ăsta, lucrez cu mine însămi ca să mă concentrez pe ceea ce fac și pe ceea ce simt în prezent, pe bucuriile și pe realizările prezentului, nu pe melancoliile, dorurile, tristețile ori neîm­plinirile trecutului, oricât de îndepărtat sau de apropiat ar fi acest trecut. Și, oricum, peste toate astea, eu revin destul de des în România. Mai mult, în noi, în români, există ceva care nu moare, e o sevă - dacă vrei - românească, ceva ce rămâne în noi, indiferent unde ne-ar purta pașii fizici, ceva ce e mereu prezent în interiorul nostru. Eu, tocmai prin seva asta a mea de româncă, mă simt cu-adevărat patrioată. Pentru că, altfel, nu sunt o luptătoare, nu sunt o militantă, nu fac po­litică, nu arăt cu degetul și nu mă revolt împotriva unora sau altora, nu critic și nici nu judec... Eu sunt româncă și patrioată prin seva mea interioară, prin ceea ce simt și trăiesc în relație cu poporul și cu țara mea și în relație cu mine însămi, căci cred sincer în ceea ce a spus Gandhi: dacă vrei să schimbi lumea, începe prin a te schimba pe tine.

- Schimbarea ta a avut ca punct de pornire episodul unei boli destul de grave, cu care ai avut de luptat. Te-au dus încercările prin care ai trecut către o transformare cu-adevărat spirituală?

- Călătoria interioară, care mi s-a părut că a început atunci, a început, de fapt, odată cu nașterea mea, și ea nu are capăt. Ea mi-a deschis mereu uși, menite să mă ducă spre descoperirea diverselor mele fațete, care - evident! - ca în cazul oricărui alt om, sunt nesfârșite, nenumărate. Apar, desigur, mo­mente, când orice om se simte descurajat, ne­fe­ricit, îndurerat, însă, în clipa când începi să percepi unitatea din tine și cu ceilalți, peisajul interior ți se inundă cu lumină, cu un curcubeu de culori și cu o bucurie infinită. Sentimentul de unitate eu îl percep foarte ușor prin muzică, căci muzica exact acest rol imens îl are, de a uni, și-atunci simt o fericire imen­să. De fapt, știi cum îmi închipui eu? Că noi stăm mereu ca sub o umbrelă de lumină și de iubire, pe care Dum­nezeu o ține deasupra noas­tră, doar că noi începem să judecăm și oamenii, și lucrurile, și-atunci, nu că ieșim de sub um­brelă, dar intrăm într-un spațiu al nostru, mental, în care nu mai per­cepem lumina și iubirea, ci ni se pare că rătăcim prin semi-obscuritate sau chiar prin întuneric și nu mai avem încredere în unitatea dintre noi și în­treaga creație a lui Dumnezeu, în țe­să­tura de lumină și de iubire care ne lea­gă pe toți - oa­meni, animale, plante, ape și pământ... Nu-l mai lăsăm pe Dum­ne­zeu să lucreze în noi, ni se pare că suntem atotștiutori, iar stările care ne domină și ne macină sunt negative: suntem iritați, suntem triști, suntem deprimați, suntem furioși, ne simțim singuri...

- Și cum ne putem regăsi starea de lumină?

- Fiecare om are o deschidere către o anume cale. Uneori, poate că și o simplă rugăciune e su­ficientă, dacă o faci cu pătrundere și cu conștiința că ești un fir de iarbă, așa cum toți ceilalți sunt fire de iarbă.

Sunetul rădăcinii: "Sânzienele"

- Să vorbim și despre proiectele tale. Dincolo de angajamentele legate de Enescu, ce altceva mai ai în plan?

- Chiar aseară am început să filmez un videoclip pentru cântecul meu "Sânzienele", pe care l-am scris de multișor și l-am cântat în diverse formule instrumentale. Acum l-am în­re­gistrat într-o variantă nouă, cu Călin, la chi­tară, și cu Joca, la percuție, și l-am introdus pe noul meu album, "Sunetul rădăcinii". A ieșit ceva atât de frumos! E o variantă care mă defi­nește pe mine, cea de acum: este jazz, este im­provizație, dar are și o parte minunată de nou, pe care nu pot s-o încadrez nicăieri... e chiar ca un cânt de Sânziene. Ei, și fiind atât de mișcată de cum a ieșit înregistrarea asta nouă, m-am gândit să fac și primul meu videoclip. Și-a ieșit atât de frumos și m-am simțit atât de bine...! Plus că mi-am dat seama că mi-ar plăcea să fiu și regizor. (râde) Asta, pe lângă faptul că prin acest videoclip mi-am mai rea­lizat un vis: acela de a fi actriță. În clasa a XII-a, învățam pentru Matematică și, în paralel, cântam și compuneam la chitară, dar cântul meu nu cerea scenă, era doar o exteriorizare a emoțiilor. Până în decembrie, când, din senin, și nici azi nu știu să-ți spun de unde, mi s-a năzărit că vreau să devin actriță. Și le-am zis asta și alor mei: că o să dau la Teatru. Numai că reacția lor a fost atât de surprinsă, încât mi-a retezat imediat elanul. În acei ani de comunism, ideea de bază era ca tinerii să meargă la facultăți "serioase", să devină doctori, profesori, ingineri... Așa că m-am reapucat de învățat pentru Matematică, pe care de altfel o iubeam, mi-am văzut în continuare de muzică și am devenit pro­fesoară de matematică, meserie care chiar mi-a fost foarte dragă. Deci visul cu actoria s-a dus pe apa sâmbetei. Până acum câteva zile, când am în­ceput să filmăm la videoclipul ăsta, și datorită echipei extraordinare - Bogdan Botofei și Alina Ca­lotă, împreună cu Vlad Dobrescu și Ștefan Va­si­lescu - m-am simțit atât de în largul meu, încât am redescoperit do­rința aceea de demult și... iată-mă și actriță! Și de-acum îna­inte să știi că n-o să mă mai feresc de videoclipuri! O să mai fac și altele!