- După ce v-ați pierdut "în noapte" încă un an, într-un spectacol de foarte mare succes, "Străini în noapte", care se joacă atât în București, cât și în turnee prin țară, peste vară ați fost pierdut... în vacanță. Ce drumuri ați ales ca să vă odihniți și să vă reîncărcați bateriile?
- Eu duc o viață printre drumuri. Alerg mult și obosesc repede, dar pe cât se poate, încerc să ignor toate semnele care încep să mărturisească "anul fabricației". Îmi place spectacolul naturii: când apuc, mă refugiez la o cabană, în munți, fără martori la solitudinea mea. Există și dorul de singurătate, în care îți vorbești cu glas tare. Tot timpul mi se pare că mai am atâtea și-atâtea de învățat! Cine crede că lecțiile despre Viață sfârșesc vreodată se-nșeală. Ele încep tocmai acolo unde crezi că s-au terminat. Ador și marea. Iubesc soarele și nisipul fin, ca făina, de pe plajele Israelului sau ale Greciei, așa încât ori de câte ori pot, zbor într-acolo.
- Oare dragul de meserie e una dintre tainele tinereții fără de bătrânețe?
- Poate, pentru unii, aritmetica vârstei reprezintă un motiv de pesimism, de reflecție; în cazul meu, nu se pune, pentru că niciodată nu mi-am făcut astfel de socoteli. Nu am avut timp.
Artistul pe pământ reprezintă un unicat, și urma lui în timp rămâne sau se duce într-o uitare colectivă, dacă dincolo de aplauze n-ar exista și sufletul spectatorului, încrederea în tine însuți, în text, în parteneri, în regizorul care trebuie să te cunoască altfel decât cei din jurul tău, pentru a putea să-ți ceară mai mult decât se poate firesc și omenește, în cunoștință de cauză. Forță da, delicatețea are și ea rolul ei, și poate ieși la suprafață atunci când îți permite replica sau ai partenerul potrivit. Asta nu înseamnă că nu sunt un luptător, dar pot să înlocuiesc oricând spada cu o floare.
"Nicio zi din viața mea n-a semănat cu alta"
- Ar fi de mare folos pentru cititorii revistei noastre să afle de unde vă trageți dumneavoastră energia și iradierea. Uneori, exemplul pozitiv devine contagios...
- Întreaga mea viață actoricească (vedeți că n-am zis "carieră") este un mare INEDIT! Nicio zi n-a semănat cu alta. Și chiar niciunul și același spectacol, jucat de zeci și chiar de sute de ori, n-a fost același, seară de seară. Și nici partenerii mei n-au suferit de "boala" monotoniei, a repetiției cenușii, care, fără doar și poate, este raiul călduț al mediocrității. Sigur că unele întâmplări, sărite din firesc, pot reprezenta un condiment, o culoare, dar semnificația lor nu satisface ineditul, pentru că întotdeauna destinul are grijă să nu ne lase să oftăm plictisiți.
Nu mi-am așezat niciodată viața în niște etape. Norocul meu a fost că am avut dascăli extraordinari, care au știut ce să-mi ceară, pentru a putea să dau ceea ce trebuia, colegi de excepție, mulți dintre ei aflați acum în lumea umbrelor luminoase, alții încă trudind pe acest "ogor" al artei, care produce numai dacă îl respecți și-l uzi cu sudoarea ta. Nu cred că a existat o zi anume când să spun: "Uite, acum sunt un actor recunoscut, o personalitate, un cineva"! Trebuie să mă credeți că și acum învăț și continui să mă mir de puținul științei mele despre om și sufletul său. Există un milion de rețete de succes, ba chiar și o literatură a succesului, care te învață cum să ajungi milionar peste noapte, stea de cinema sau mai știu eu ce cometă socială, într-un anume timp. Fiecare dintre noi, pe lângă aplauze și recunoașterea publică, își asumă acele sincope atât de firești, atât de umane. Poți să te afli la momentul nepotrivit într-un loc nepotrivit (un rol care nu-ți vine, nu te prinde, deci într-o piesă care nu-ți place). Dar e bine să existe măsura în care trebuie să știi după un timp care-ți este locul, care-ți sunt posibilitățile.
"Sportul meu preferat este viața"
- Cultivați un anume stil de viață? Vă îngrijiți fizic în mod special? Trăiți mai cumpătat decât în anii tinereții?
- Dacă înțeleg eu bine, vreți să aflați dacă dețin vreun secret al tinereții veșnice. Dacă aș ști, dacă l-aș cunoaște, vi l-aș spune și atunci n-ar mai fi... secret. Eu încă mai cred, continui să cred în Moș Crăciun, aducător de daruri, în zânele fermecătoare și bune. Vrăjeala asta, chestia asta, cu tinerețea veșnică - îmi pare rău că trebuie să o spun, poate ajunge... un blestem. Încet-încet, rând pe rând, s-ar duce cei dragi și ai rămâne tu singur, ferească Dumnezeu, ca un prost într-o lume de oameni obișnuiți, care niciodată n-o să înțeleagă tinerețea asta, a ta, fără sfârșit.
E de la sine înțeles că o condiție fizică bună este partenera reușitelor, dar, zic eu: condiția morală, tonusul îi dau, mai degrabă, unui actor, posibilitatea să facă față tuturor încercărilor.
Am mai spus asta: sportul meu preferat este viața! Și mă antrenez în fiecare zi, ca dovadă că am ajuns la optzeci și trei de ani și continui să trăiesc, să încerc să mai conjug verbe la viitor. Nu cred că a sosit momentul să trag o linie, făcând bilanțul pentru o trecere în revistă, căruntă, înțeleaptă și plină de realizări nemaipomenite. Mi-a plăcut și-mi place viața în mișcare, colorată, originală, neașteptată, puternică. Dar fără excese. Recunosc, am făcut de multe ori mai multe lucruri deodată și n-am trăit niciodată cu încetinitorul! Mor de râs când mulți îmi spun că m-am păstrat mereu tânăr, de parcă aș fi un produs la conservă, cu termen de expirare. Ca să-l citez pe un favorit al meu, excepțional scriitor, minunat om, Geo Bogza, "Tinerețea este o noțiune, biologia, un adevăr. Ele împreună dau dimensiunea existenței".
"Dragostea Nesfârșită pentru Artă, acesta este DNA-ul meu"
- Ce valori cultivați? De unde? Din ce obțineți echilibrul vieții de zi cu zi? Mizați pe familie, pe copii, pe prieteni...? Sunteți un om credincios?
- Valorile mele sunt valorile părinților mei. Știți că mă trag dintr-o familie de preoți și, probabil, dacă nu m-aș fi făcut actor, aș fi devenit și eu preot, sau - cine știe - poate medic veterinar, ca tata. Dar de preoție nu sunt chiar departe, că doar Preafericitul Daniel m-a numit acum câțiva ani "Consilier patriarhal". Vă dați voi seama ce figură sunt eu?
Vă fac o mărturisire: am fost de câteva ori la DNA pentru a răspunde... Vorbesc despre Dragostea Nesfârșită pentru Artă, acesta este DNA-ul la care dau eu socoteală despre viața mea. Cariera unui artist depinde, în procente diferite, de pasiune, talent, pregătire, noroc, sănătate și de acel altceva care înseamnă șansa, recunoașterea, momentul... Nu există o rețetă anume sau un manual prin care să ți se ofere ajutor în realizarea ta ca artist și ca om. Fiecare își scrie această "carte" pentru sine și lasă loc liber pentru completările ivite din cauza pasiunii, a talentului, a pregătirii și a norocului.
Orice călător, mai ales artist fiind, după drumuri lungi se întoarce acasă, la familie. Bineînțeles dacă acolo îl așteaptă cineva care știe să asculte. De altfel, tot acolo, zic eu, se găsesc și amintirile! Viitorul... locuiește în aceeași casă.
Fiecare clipă înseamnă mai puțină energie în baterii și un rid în plus. E cât se poate de clar, de normal, vine ziua în care îl pui la zid pe fabricantul de oglinzi sau preferi să ieși la plimbare numai seara, sau chiar noaptea (era o piesă, "Noaptea e un sfetnic bun")... Ceea ce este important e ca atunci, lângă tine, să pășească o femeie pe care să-ți fie drag să o ții de mână. Echilibrul meu este familia mea și familia mea din teatru, adică partenerii și PUBLICUL. De aici îmi vine puterea, liniștea și dorința de a merge înainte.
- În superba lui poezie "Emoție de toamnă", Nichita Stănescu voia să-și acopere inima cu ceva. Inima dumneavoastră cum se simte la început de toamnă a vieții?
- În fiecare zi povestesc, într-un fel sau într-altul, despre mine și despre noi înșine, alte nume, alte întâmplări, dar aceleași personaje dintr-o piesă de teatru fără de sfârșit. Oamenii, semenii mei, știu deja despre iubirea pe care le-o port și despre faptul că rațiunea mea de a fi om și artist sunt ei. De aceea n-am să accept niciodată să mă aflu pe o insulă pustie, în așteptarea lui Vineri, chiar dacă s-ar putea întâmpla într-o joi... Mergem împreună mai departe, actor și spectatori, fără a premedita vreun gând de pauză, sau finalul piesei. Toate astea depind de noi și de cât ne respectăm.
Acum, când au trecut patruzeci de ani de când am împlinit patruzeci și trei, vă doresc tuturor celor care ați citit aceste rânduri să aveți măcar pe jumătate atâtea bucurii câte am avut eu până azi. Și multe dintre ele le datorez dragostei dumneavoastră, care sunteți "vinovați" de faptul că m-ați adus până aici.
Cristina Muntean