Era un canar galben-auriu, jucăuș, și un mare, mare cântăreț. L-am primit de la o prietenă împreună cu locuința lui, o minunată colivie, amenajată cu tot ce îi era de trebuință: două vase mici din sticlă, așezate pe suporturi, unul pentru semințe, altul pentru apă, o tavă mare ce acoperea partea de jos a coliviei și două bețișoare paralele, atârnate cu sforicele de tavanul ei, pe care Bip își făcea gimnastica de dimineață, sărind de pe unul pe celălalt, continuându-și apoi, peste zi, acrobațiile...
În fiecare dimineață deschideam ușița coliviei pentru a-i pune apă proaspătă, iar el mă răsplătea cu prisosință, cu trilurile lui dumnezeiești. Ascultându-l, am înțeles că o asemenea făptură minunată nu a putut fi creată decât de Dumnezeu. Cu siguranță, Dumnezeu există!
De fiecare dată când deschideam radioul sau televizorul și se auzea muzica lui preferată, din folclorul românesc, Bip intra tot mai avântat în competiție, întrecându-i pe toți cu glăsciorul lui fermecat... Ne era tare drag tuturor, cu excepția lui Rațiu, motanul nostru numit astfel fiindcă, deși e aproape în întregime de culoare neagră, are o fâșie la gât de culoare albă, în formă de papion. De la bun început, din privirea lui fixă, sticloasă, din felul cum se apropia încet, pe nesimțite, de colivie, i-am înțeles intențiile criminale. Cu toate că am luat toate precauțiile pentru a împiedica pe viitor asemenea întâlniri, într-o zi a avut loc nelegiuirea. Îl mutasem pe Bip cu colivia sa în mod provizoriu în sufragerie, căci în camera noastră se zugrăvea. Cineva a uitat acest lucru și a lăsat ușa către sufragerie deschisă. De ce ne-a fost teamă nu am scăpat. Jos, pe podea, zăcea colivia răsturnată, cu ușița deschisă, apa vărsată, semințele împrăștiate și Bip... nicăieri. Cât s-o fi zbătut sărăcuțul și cât i-o fi tremurat inimioara până ce criminalul a izbutit să deschidă ușița și să-l înșface!...
Peste câteva zile, am descoperit sub vitrina din sufragerie câteva penișoare fine și inelușul ce-l avea în jurul piciorului, pe care era însemnat codul lui de "pasăre măiastră". Era tot ce rămăsese din Bip. Le-am adunat, le-am introdus ca pe un buchețel în ineluș și le-am înfipt în restul de lumânare din sfeșnicul de pe măsuța mea.
Au trecut ani de atunci..., dar ele stau și acum mărturie a trecerii atât de vremelnice a lui Bip prin această lume nedreaptă... Bip nu e doar o amintire. el e cel care ne-a convins, prin existența sa, de existența Marelui Creator. Îți mulțumesc, neuitatul meu prieten!
CRISTINA B. - Sibiu