Au renovat casa părintească și, ca totul să fie ca-n "vremurile vechi", și-au înjghebat și o gospodărie. Dăduse firul ierbii, iar diminețile începeau totdeauna cu coruri de păsărele, urmărite cu "poftă" de Tomiță - un motan solid, transferat de la bloc în mediul sătesc. S-a acomodat repede! Teritoriul pe care-l stăpânea era vast, iar natura îi oferea nebănuite tentații plăcute. Dacă-l goneai când stătea la pândă după vrăbii, făcea pipi de mai multe ori pe ce găsea și pleca stuchind supărat. Dacă prindea ceva, mânca scoțând sunete mulțumite de vânător norocos. Când prindea câte un șoricuț, se juca cu el până când acesta murea de frică. Nu-l mânca, îl aducea pe pragul ușii, ca să i se vadă isprava! Un nebun și jumătate de cotoi, foarte simpatic și afectuos cu toți ai casei. Seara, dormea între sobă și perete, după ce trecea pe la fiecare ca să-și primească porția de mângâiat. De-l întrebai ceva, îți răspundea prin miorlăit, în diferite nuanțe. Ce mai, tare răsfățat!
În satul dintre dealuri, pădurea este aproape, aerul e curat și îmbălsămat de mirosul florilor de pe pajiști. Seara, când viața se stinge, susurul apei străbate așezarea, însoțind gârla spre râu. În curte, treaz, e numai Lăbuță - un câine tânăr, cu labe groase și aproape cât un vițel. Tomiță s-a împrietenit cu el, iar ziua doarme tolănit pe blana lui...
Viața s-a scurs cu întâmplările ei până într-o zi, când Tomiță s-a îndrăgostit de o mâță de prin vecini. După ce a ademenit-o la casa lui, mâncau amândoi dintr-un cenac! Câteva săptămâni mai târziu, mâța a fătat șase pisoiași, gri cu alb, în "salonul" cu fân al șurii... cópii la indigo ale simpaticului Tomiță. De câteva ori pe zi, fudulul tată trecea pe la ei, se uita ce fac, schimba cu mâța-mamă impresii miorlăite. După ce se asigura că totul este bine, trecea și pe la Lăbuță. Se "ștergea" de blana lui, parcă își lua energie (!), apoi hopa, prin pomi.
De Sfânta Maria, am fost invitat la prietenul meu. Veniseră și băiatul cu familia de la oraș, împreună cu alți invitați. Masa s-a servit în chioșc. Lăbuță ne privea stând labă peste labă, iar opt pisici jucăușe furnicau locul, trecând cu cozile bârzoi pe la nasul dulăului, care le privea cu dragoste și îngăduință. Acolo unde-i fericire sunt de toate, iar fericirea, ca și dragostea, nu se fac la comandă. Totul se învață cu răbdare și chemare divină.
În lumea necuvântătoarelor, ca și în lumea noastră, cuvintele sunt de prisos.
CONSTANTIN N. - Ploiești