În anii '70-'80 ai secolului trecut m-am bucurat de prietenia lui Mihai Botez (1940-1995) și a soției lui, Mariana Celac (1936-2018). Au fost printre cei mai deștepți, în ambele sensuri ale cuvântului - și de inteligență superioară, și de luciditate vigilentă - oameni pe care i-am cunoscut. Pe lângă excelență în profesiile lor, Mihai ca matematician și specialist în prospectivă, Mariana ca arhitect, amândoi reuneau în personalitățile lor fermecătoare multe alte înzestrări, aveau umor și povesteau atât de bine că nu mă mai săturam să-i ascult. Și mai ales aveau curajul, pe care nici eu și niciunul dintre cunoscuții mei nu-l avea, de a critica public regimul ceaușist care ne chinuia "multilateral" existența cotidiană. Curajul de a cere dialog și o viață normală pentru concetățenii lor. Mihai Botez, disidentul solitar, a încercat mai întâi să se adreseze la vârful puterii comuniste, arătându-i încălcările flagrante ale normelor și valorilor proclamate chiar de ea și propunând soluții pentru îmbunătățirea vieții românilor. Fiindcă n-a fost luat în seamă decât de Securitate, care i-a deschis un dosar de urmărire, a trimis scrisorile deschise spre a fi citite la "Europa liberă", și a dat interviuri unor jurnaliști occidentali, în speranța că analizele lui în care releva consecințele măsurilor aberante asupra omului de rând vor produce modificări în gândirea aparatului de partid. Nu numai că vocea lui n-a avut niciun efect în țară la acel nivel, dar, pentru că în străinătate disidentul român devenise cunoscut, s-a elaborat, din comandă superioară, încă din 1982, un plan de compromitere a lui "prin acreditarea ideii că Mihai Botez e informatorul organelor de Securitate". Planul făcut de specialiști în dezinformare și manipulare a funcționat și după 1989, și chiar și acum, la 24 de ani de la moartea disidentului atât de curajos, denigrarea lui, cu rea credință și fără dovezi convingătoare, continuă. Pentru a cunoaște personalitatea și valoarea reală a acestui excepțional intelectual critic, demersurile și analizele crizei sistemice a comunismului românesc, ediția pe care vi-o recomand e esențială. Profesionist alcătuită de tânăra cercetătoare Ana-Maria Cătănuș, cartea cuprinde, pe lângă studiile de "comunismologie" structurală și de prospectivă ale lui Mihai Botez, pe lângă memoriile și interviurile din 1979-87, și secțiuni dedicate omului, biografiei sale, cu amintiri și aprecieri ale unor personalități care i-au fost apropiate. Cea mai interesantă și vie e contribuția surorii, Viorica Oancea, care comentează și ilustrațiile de la sfârșitul volumului. Aflăm astfel că Mihai Botez a fost, la 26 de ani, cel mai tânăr doctor în matematici de la noi, și a fost foarte apreciat în mari centre universitare din lume ca specialist în Studiul Viitorului. Sunt punctate demersurile disidenței lui de până în 1989 și realizările de după, când a fost acreditat ca ambasador al României la ONU și apoi ca ambasador al României în SUA. În anii aceia '90, când societatea era divizată pătimaș, Mihai Botez a fost aspru criticat că a acceptat să fie "ambasadorul lui Iliescu". Aflăm că și opoziția, prin Alianța Civică, îi propusese aceste posturi, dar cum pierduse alegerile, Mihai Botez, care voia să fie util țării prin relațiile și bunul lui renume internațional, a acceptat să fie ambasadorul României, nu al lui Iliescu. Și-a sacrificat astfel liniștea și pasiunea de-o viață pentru matematică și muzică, la care visa să revină, odată împlinită datoria. N-a mai apucat.