JO NESBO - scriitor norvegian - "Deși omor oameni în cărți, toate romanele mele sunt povești de dragoste"

Gabriela Lupu
"New York Times" a scris că alături de dra­maturgul Henrik Ibsen și de pic­torul Edvard Munch, Jo Nes­bo repre­zintă cea mai importantă moș­tenire culturală pe care Nor­ve­gia a dat-o lumii. Geniu al lite­ra­turii po­li­țiste, Jo Nesbo este printre cei mai ci­tiți autori ai planetei, cărțile sale vân­zân­du-se în zeci de milioane de exem­plare. În tinerețe a fost fotbalist, mai târziu mu­zician, pentru ca apoi să se dedice lite­ra­tu­rii. De curând, scri­i­torul nor­ve­gian a fost în România, unde și-a lan­sat cinci volume de cărți poli­țiste, traduse și pu­blicate de Edi­tura Trei, și o rescriere în cheie po­li­țistă a tragediei "Macbeth", a lui Shakespeare, apă­rută la Editura Hu­ma­nitas.

"Duceți copilul la psiholog. Omoară oamenii în compuneri"

- Sunteți unul dintre cei mai citiți scriitori de pe mapamond. De ce, din­tre toate genurile literare, ați ales literatura ­po­lițistă?

- Am devenit "scriitor" la 12 ani. Primisem la școa­lă ca temă să scriem o compunere intitulată "O zi frumoasă în pădure". Am scris cu mare plă­cere, doar că la finalul compunerii mele, în ziua aceea fru­­moasă, nu se mai întorcea nimeni viu din pă­dure. Mie mi s-a părut o compunere excelentă, dar în loc să aprecieze talentul meu literar, învă­țătoarea mi-a chemat părinții la școală și le-a spus: "Duceți co­pilul la psiholog. Omoară oamenii în com­pu­neri".

- Cum vă simțiți când se spune că, după Ibsen și Munch, sunteți cel mai cunoscut norvegian al tuturor timpurilor?

- Nu cred că e adevărat. Ole Gunnar Solskjær, fostul fotbalist și actual antrenor de la Manchester United, este mai cunoscut, și decât Ibsen, și decât Munch, și decât mine.

- Și dvs. ați fost fotbalist.

- Da, dar nu am jucat pentru Man United. De aia nu-s așa faimos.

- Sunteți faimos, în schimb, pentru crimele din cărțile dvs. despre care afirmați cu tărie că sunt, de fapt, povești de dragoste. Cum așa?

- Da. Dacă te uiți la motorul acțiunii, la mo­ti­vele crimelor, toate sunt făcute din iubire. O iubire bolnavă, dar totuși iubire. Dacă considerăm gelozia ca o dovadă a dragostei, atunci da, toate crimele pasionale vin din iubire. Și toate personajele mele sunt îndrăgostite.

- Ultima dvs. izbândă e piesa lui Shakespeare, "Macbeth", pe care ați rescris-o în cheie de ro­man polițist. N-a fost o îndrăzneală prea mare?

- Mi s-a părut că băiatul ăla, Will Shakespeare, a scris, acum câteva sute de ani, un sinopsis ex­celent pentru un roman polițist. Glumesc. De fapt, n-am fost singurul care a îndrăznit. Există un proiect, numit Hogarth Shakespeare, în care mai mulți scri­i­tori ai lumii au fost invitați să rescrie o piesă a lui Shakespeare în stil propriu. Eu am ales "Macbeth", tocmai pentru firul său epic de thriller. (N. red. Pro­iectul Hogarth Shakespeare a fost de­marat în 2015, în Marea Britanie, de Editura Hogarth, la 400 de ani de la moartea lui William Shakespeare. Seria "Ho­garth Shakespeare" pro­pune revizitarea capo­do­perelor shakespeariene de unii dintre cei mai bine cotați scriitori actuali, care le reima­gi­nea­­ză pentru se­colul XXI. Până acum, în limba ro­mână au apărut la Editura Hu­ma­ni­tas trei titluri din această se­rie: "Shylock este nu­mele meu" - de Ho­ward Ja­cob­son, "O pa­ran­teză în timp" de Jeanette Win­terson și "Macbeth" de Jo Nesbo).

"Polițistul din orășelul bunicii"

- Unul dintre cele mai populare per­sonaje din cărțile dvs. este inspectorul Harry Hole. Cum l-ați creat?

- Numele de Harry este al unui pri­eten de-al meu, iar cel de Hole este al unui po­lițist din oră­șelul bunicii, cu care ea mă amenința când eram mic. "Da­că nu vii până la ora 8 aca­să, îl chem pe Hole". Am crescut cu frica de Hole. Peste ani, când am fost în acea lo­ca­litate să îmi lansez o carte, a ve­nit la mine un bătrân de 90 de ani, înalt de aproape 2 metri, care mi-a spus cu o voce tu­nătoare: "Eu sunt Hole!". Iar eu, bărbat în toată fi­rea, am spus cu voce mică: "Mă bucur! Vă cunosc din co­pi­lă­rie". Dincolo de nu­me, în suflet, Harry Hole al meu e cât se poate de uman. Pe de o parte, e un pesimist, pe de altă parte, e un romantic incu­rabil. Însușirile astea le are de la mine. E cinic și du­ios în același timp. Nu are idealuri mo­rale, nu es­te și nici nu se pretinde a fi mo­ral, dar, prin acțiunile lui, contribuie la cură­țe­nia lumii. Chiar dacă se simte adesea un out­sider, el contribuie la binele "turmei" lui, ca să zic așa. Chiar dacă "turma" îl respinge adesea.

- De ce să faci un bine care nu e dorit? Ati­tudinea asta e asociată adeseori cu prostia, "prost de bun", cum se spune la noi, la români.

- Cu toții avem reflexe sociale, care sunt mai puternice decât cre­dem. De exem­plu, în anii '60, dacă întrebai pe ori­cine de pe lume dacă, în even­tua­li­tatea în care ar fi fost ne­ce­sar, s-ar duce pe Lu­nă, ceea ce atunci pă­rea o misiune si­nu­cigașă, nu ai fi găsit pe ni­meni care să răs­pundă "nu, nu mă duc, pentru că am familie și co­pii. Și aș putea muri. Mulțumesc că v-ați gân­dit la mine, dar eu spun «pas»". Nimeni nu ar fi refu­zat, dimpotrivă, s-ar fi simțit ono­rat, că era cel ales pentru o mi­siune impor­tantă pen­tru omenire. "Dacă din­tre toți membrii «tur­mei», eu am fost cel ales pentru această mi­si­u­ne unică, atunci chiar tre­bu­ie să merg. E moar­te sigură, dar trebuie să merg". Într-un fel, Hary Hole are exact această atitudine: "Îmi urăsc mun­­ca. Nu vreau să urmăresc crimi­nali, dar dacă cei din «turma» mea m-au ară­tat cu de­ge­tul și au spus: «Ești singurul tip capabil să strângi gu­noa­ie­le societății de pe străzi, atunci o fac»".

- Acțiunea majorității cărților dvs. este plasată în anii '70. De ce?

- Sufăr de dorul artei create atunci. Am fost născut un pic prea târziu (în 1960) ca să expe­ri­mentez cu adevărat anii '70. Fratele meu e cu 5 ani mai ma­re, s-a bucurat din plin de toată splen­doarea acelor ani, și cred că am fost puțin gelos pe el. Plus că am fost născut la Oslo, dar crescut într-un cătun de lângă marele oraș. Așa că mă simțeam mereu ca fetița cu chi­bri­turi, care se uită pe fereastră la bucu­ria altora. Și azi, muzica pe care o ascult, căr­țile pe care le citesc și filmele pe care le văd sunt toate din anii '70. Nu știu dacă este dorul după vârs­ta ino­cen­ței, pentru că anii '70 nu erau inocenți de­loc. Dim­­potrivă. Era o criminalitate uriașă în marile ora­șe ale Oc­ci­den­tului, iar Oslo nu făcea excepție, era poluare, răz­boiul rece, droguri, arme nucleare, șo­maj, războiul din Vietnam... Pe de altă parte, atunci s-a compus o mare muzică și s-a scris o mare literatură.

"Cel mai bine scriu în cârciumi"

- Scrierile dvs. au și ceva autobiografic în ele?

- Cel mai legat de mine și de familia mea este romanul "Fiul". Scriu despre tatăl meu. Tata a lup­tat în cel de-al Doilea Război Mondial alături de nemți, dar pentru a-și apăra țara de ruși. E vinovat sau nu? Despre asta am scris: despre așa-zisele vinovății istorice. Și unde sunt adevărații vinovați?

- Știu că sunteți și muzician...

- Da, eu și cu trupa mea de "bătrânei" urmează să lansăm un album.

- Cum se face că "bătrâneii" din Nordul Eu­ropei arată atât de tineri ca dvs.?

- La noi e mai frig și suntem mai bine con­servați.

- Faceți și sport, ca orice nordic care se res­pectă?

- Fot­bal nu mai pot juca, pentru că am avut un accident la picior, dar sunt pasionat de cățărări pe mun­te. Și aici, în Ro­mânia, am ur­cat pe munte lân­gă Brașov.

- Cititorii noș­tri sunt cu si­gu­ranță intere­sați să afle cum scrieți. Cum scrie un om ale cărui cărți se vând în zeci de milioane de exemplare?

- Am un apartament la mansardă în cen­trul orașului, cu cea mai splendidă pri­ve­liște. Am un birou vechi de 100 de ani, din lemn masiv, a trebuit să fie urcat cu un lift ex­terior și in­trodus pe geam în casă, în urma unei operațiuni foarte migă­loa­se. Am pe birou cel mai performant computer din cea mai nouă generație și, totuși, dintre toate locurile din lume, singurul în care îmi este imposibil să scriu este acasă. Cel mai bine scriu în cârciumi. Nu departe de casa mea e o cafenea. Mă duc acolo încă de dimineață. De obicei, masa mea preferată, de la geam, e ocu­pată. Mă așez pe alt sca­un și încep să mă uit urât la clientul așezat la masa "mea", pâ­nă ce acela se sim­te și pleacă. Apoi îmi încep ziua de lucru.