Lumea pe dos - Obiceiuri bizare sau născociri?

Selena Lascu
- Pentru europeni, râgâitul la masă sau sorbitul zgo­motos al supei sunt semne clare ale lipsei de maniere. Pentru alții, cum ar fi unele popoare asiatice, ele repre­zintă în schimb un mod cum nu se poate mai politicos de a-ți manifesta apre­cierea pentru masa care ți-a fost servită. "Câte bordeie, atâtea obiceie", se spune. Doar că unele dintre ele sunt așa de ciudate, încât par, mai de­grabă, niște născociri -

ANGLIA
Cântărirea primarului


S-a văzut limpede în aceste zile: co­rectitudinea liderilor politici ridică uneori mari semne de întrebare. La fel au simțit și britanicii din orașul High Wycombe, care s-au apucat să-și cântărească prima­rii. Nu de alta, dar doreau să afle cu pre­ci­zie dacă nu cumva aceștia "s-au îngră­șat" pe seama plă­titorilor de taxe. Cu acest prilej, în zorii zilei, sună marele clo­pot al orașului, și edilul este cântărit în văzul lumii, în mijlocul străzii numite White Hart, cu același cântar folosit încă din secolul al 19-lea. Dacă după cântărire se strigă "And no more", în­seam­nă că primarul nu s-a îngrășat pe banii contri­buabililor, și atunci toată lumea îl aplaudă mulțu­mită. Dacă a adunat kilograme în plus, se strigă însă "And some more", și atunci locuitorii îl huiduie. Pe vremuri, edilii care se îngrășau în timpul manda­tului riscau chiar ca oamenii să arunce în ei cu fruc­te și cu roșii stricate. Grație neobiș­nui­tului obicei al cântăririi primarului, se poate spune că High Wy­combe este unicul loc din Europa seco­lului 21 unde există consecințe imediate atunci când comunitatea sus­pec­tează că mandatul unui politician nu a fost dus la îndeplinire așa cum se cuvine.

NAMIBIA
Frumoasele nespălate


Femeile din tribul african Him­ba din Namibia sunt renu­mite pen­tru frumu­sețea lor, și asta, deși nu au voie să se spele ni­ciodată, apa fiind la mult prea mare preț în re­giunile aride în care locuiesc. În schimb, ele își acoperă trupul cu un unguent pre­­parat dintr-un ames­tec de gră­simi animale, praf obținut din roci argi­loase și plante, despre care se spu­­ne că le protejează de căldura soa­relui, de aerul uscat, dar și de insecte. În plus, această pastă, denu­mită otjize, conferă pie­lii o nuanță roșiatică, de ocru. Cu otjize le este uns și părul lung, curățat cu ce­nușă și laborios aranjat în tot soiul de co­dițe, care mai de care mai exo­tice și mai inte­re­sante.
Pe seama femeilor tribului Himba a fost pusă și o poveste fascinantă, potrivit căreia, cele care do­resc să conceapă un co­pil, se duc mai întâi sin­gure, sub un co­pac, pentru a-i asculta acestuia cântecul, pe care îl cântă și ele viitorului tată. Cân­­tecul este cântat de ambii părinți și în mo­mentul conceperii copilului, și la nașterea sa, în toate momentele im­portante din viața lui, și chiar și atunci când se face vinovat de o fărădelege, ast­fel încât să i se amin­teas­că, la un nivel profund, ori­ginea, inocența și identitatea.
În urmă cu câțiva ani, CNN re­lata cum o femeie musul­mană, de circa 30 de ani, din ora­șul indian Jaipur, pe nume Farha, s-a trezit si­lită să-și crească sin­gură co­piii, după ce so­țul ei a rostit doar trei cu­vinte fa­tale: "talaq, talaq, talaq", într-un mo­ment de mânie. "Triplul ta­laq", cum i se mai spune, este un stră­vechi și contro­versat obicei is­lamic, potrivit că­ruia băr­batul poate scăpa de soția lui, în cel mai sim­plu mod cu putință, doar rostind de trei ori la rând cu­vântul "talaq", care în­seam­nă "divorț", în arabă. În teorie, ar tre­bui ca despărțirea să dureze trei luni, până la intrarea în vi­goare a acestei de­cizii radicale. În realitate, triplul talaq are ade­sea un efect instantaneu, femeia fiind imediat dată afară din casă, cu copii cu tot. "Într-o societate musulmană care prac­tică Talaq, femeile nu au nicio putere. Un bărbat o poate părăsi ori­când, folo­sin­du-se de orice motiv", s-a destăinuit Far­ha. În 2017, Gu­vernul indian a ini­țat în Parla­ment un proiect de lege prin care tri­plul talaq să devină ilegal și nul, soțul ris­când toto­da­tă până la trei ani de închisoare. Deși o parte dintre par­­­la­mentari s-au opus cu vehe­men­­ță pro­iec­tu­lui le­gislativ, el a fost adoptat în cursul a­nu­lui tre­cut, dar dezba­te­rea pe tema in­terdicției con­ti­nuă.

ISRAEL
Doamnele cu peruci


Acoperirea părului este și pentru evreice un semn de evlavie. Legea mozaică (Halaha) consideră că părul unei femei are semnificație erotică. Din acest motiv, în anumite comunități evreiești se obiș­nuiește ca femeia să își tundă părul după ce se mă­rită și, atunci când iese în pu­blic, să poarte o pălărie sau un alt acoperământ. Recunos­cu­te pentru isteți­mea lor, evreicele au găsit însă o soluție in­genioasă: perucile, care în ebraică se numesc sheitel. Per­mi­siunea pentru a le folosi au primit-o, din câte se pare, încă din secolul al 16-lea, de la rabinul Joshua Boaz ben Si­mon Baruch, care și-a argumentat deci­zia amintind între altele că femeia are datoria de a se face plăcută bărbatului.

INDIENII NAVAJO
Râs și sare


La amerindienii Navajo există o ceremonie unică. Conform tradiției lor, un copil nu pătrunde cu adevărat în lumea reală a oamenilor, până nu tra­ge prima lui porție zdravănă de râs (considerată un semn de bucurie a micuțului că a ajuns pe pământ). De aceea, când copilul ajunge în jurul vârstei de trei luni, adulții încep să pândească cu mare atenție mo­mentul primului său râs. În cultura Najaho, se crede că bebelușul va prelua din calitățile celui care a fost martorul sau "instiga­torul" acestor prime clipe de veselie. Tot acestuia îi revine și onoarea de a orga­niza ceremonia numită A'wee Chi'deedloh, un soi de petrecere a cărui gazdă este copilul. Rând pe rând, oaspeții trec prin fața mi­cuțului și primesc de la acesta, cu mâna lui (susținută de cea a mamei) cristale de sare grunjoasă, care simbolizează generozitate. După ce sarea a fost băgată în gură, se organizează un ospăț, la care fiecare musafir primește daruri. După ce masa a luat sfârșit, fie gazda, fie unul dintre vârstnicii comunității, binecuvântează copilul. Scopul acestui străvechi obicei Navajo este să-i transmită copilului prima și cea mai importantă lecție din viața lui: să fie generos.

GERMANIA
Cioburile aduc noroc


Vă puteți imagina niște nemți reținuți și scorțoși dând de pământ cu toate vasele și ulcelele care le ies în cale? Despre greci se știe că sunt spărgători de farfurii, dar să ne-o imagi­­năm pe Angela Merkel, spărgând frenetic tot felul de lu­cruri prin casă este mai greu. Și totuși, la capitolul ăsta, nemții îi con­curează pe greci. În Ger­mania există un stră­vechi obicei, numit Pol­ter­abend ("seara spargerilor", asemănătoare cu "fenomenul poltergeist") când nemții sparg tot ce le iese în drum. Obiceiul este stră­vechi, dar a re­ve­nit spec­taculos la modă. El cere ca în preajma nunții, mirii să-și cheme oaspeții în fața casei miresei pentru a le oferi o supă de pasăre (sim­bol al fertilității). Cu puteri sporite, oamenii din stradă intră apoi în casă, unde dau de pământ cu tot ce poate fi fărâmat: cas­troane, porțelanuri, ulcele, ba chiar și cu ghivece de flori, sau vase de toaletă ori chiuvete. Motivul? Cioburile aduc noroc, iar zgo­motul infernal produs de această activitate alungă spiritele rele.
Povestea nu se încheie însă aici. Din câte se pare, chiar și miresele germane sunt uneori ten­tate să fu­gă înainte de a ajunge la altar, motiv pen­tru ca­re pantofii acestora sunt bătuți în cuie, de un co­pac. Iar pantalonii mirelui sunt arși la miezul nop­ții - un semn că-și ia adio de la pe­ri­oada bur­lăciei.

MADAGASCAR
Petreceri cu morți


O dată la fiecare 7-8 ani, populația malgașă din Ma­dagascar îndeplinește un ritual bizar, denumit Fa­madihana: spălarea oaselor și întoarcerea morți­lor. Pen­tru a duce ceremonia la bun sfârșit, se fac pla­nuri detaliate, cu un an înainte, și se decid data, chel­tuielile și lista celor invitați la eveniment. Un astro­log local anunță care vor fi zilele din­tre lunile iulie și sep­tem­brie, în care vor putea fi deschise mor­­­min­tele. Prima zi a ceremoniei este nu­mită "Fi­dirana" sau "ziua in­trării", iar a doua este "Fa­mo­­no­sana", sau "ziua în­fă­șurării". Unul din­tre sco­purile acestui obi­­cei este ca noii membri ai fami­liei să-și cu­noas­că stră­mo­șii și po­vestea vie­ții lor. În pri­ma zi, familia se reu­nește și își cu­noaș­te cei mai noi mem­bri: copiii nou-născuți și noi­le ru­de prin alianță. A doua zi, oaspeții se îmbra­că în cele mai bu­ne haine pe care le au și pornesc către criptă sau mor­mânt, însoțiți de un grup de mu­zicanți care cântă la trom­pete, la so­dina (un fel de flauturi) și la tobe. Odată ajunși la mormânt, scot din sicriu ră­mășițele morți­lor, pe care le înfășoară în giulgiuri nou-nouțe. Cu acest prilej, fiecare mem­bru al familiei îi pune dece­datului în giulgiu câte ceva din ce îi plăcea pe vre­mea când trăia. Pentru bărbați se pun în general țigări și alcool, iar pentru femei, rujuri ori parfumuri. Dacă e vorba de-un co­pil, se oferă dulciuri. După ce mor­tul a fost înfășurat în noul giulgiu, rudele cele mai apropiate dansează cu el și îl prezintă nou-veniților în familie. La fina­lul ceremoniei, morții sunt purtați pe sus înapoi în cripte, unde sunt reînhumați. După cum se vede, chiar dacă Famadihana este un ritual de­dicat mor­ților, el este unul vesel și care contribuie într-o mare măsură la coeziunea familiilor. "Este fel­ul nostru de a ne arăta respectul celor morți. Este de aseme­nea o ocazie ca întreaga familie, din toate col­țurile țării, să se reunească", a explicat pentru BBC un reprezen­tant al populației malgașe.