O admir pe Ana Blandiana atât pentru opera ei literară, cât și pentru faptele ei civice, cu inițiative concretizate după 1990 în instituții precum Academia Civică și Memorialul Victimelor Comunismului de la Sighet, ambele generând și dezbateri publice atât de necesare în confuzia etică întreținută de guvernele postdecembriste. Ca toată lumea, nu mi-o puteam închipui decât împreună cu soțul ei, Romulus Rusan, fiindcă erau nedespărțiți și reprezentau o excepție nu numai prin valoarea intelectuală, prin constanța incasabilă a cuplului ci și prin faptul că n-au acceptat funcții politice (așa cum toți o fac, în beneficiu personal), ci au muncit și au riscat din convingere, încercând să determine o schimbare benefică în societate (cred că numai Radu Filipescu se poate compara din acest punct de vedere cu ei). Romulus Rusan a murit la sfârșitul anului 2016. Cartea pe care vi-o propun, de o frumusețe care-ți rupe inima, îi e dedicată și conține poezii rimate, poeme în vers alb sau în proză scrise despre și către cel dus dar continuând să o însoțească și de dincolo, așa cum au fost în comuniune peste o jumătate de veac. Toate sunt poeme de dragoste în care durerea absenței fizice se transfigurează într-o prezență mentală. O experiență pe care o știu toți cei care au trăit doliul după cineva mult iubit și care simt nevoia consolatoare să gândească moartea nu ca nonviață, ci ca existență în alt plan, de neatins decât prin spirit. Astfel, cel dus și cel rămas continuă să fie împreună. Așa se întâmplă și cu mai mult decât perechea Blandiana-Rusan: "Doar tu erai eu./ Doar tu renunțai la plural,/ La multiplul din noi,/ Doar tu știai să construiești o singurătate/ În care puteam încăpea amândoi". Sinceritatea și o anumită decență dau acestor elegii (netransformate niciodată în lamento) o emoție transmisibilă. Cu aparentă simplitate, poeta reușește să prindă în cuvinte indicibilul, legătura misterioasă între un aici concret și un dincolo metafizic, prin iubirea ce trece granițele în ambele sensuri. Nu e văduvită de prezența cotidiană a omului ei, ci continuă în sine cuplul inseparabil: "Nu cumva cuvântul iubire/ E prea general, prea confuz,/ Inexact pentru ceea ce exista între noi?/ Era potrivit poate de mult/ Când era vorba despre doi (...)/ Acum însă, după decenii/ Când nu mai există deosebiri/ Nici linii despărțitoare/ Oricât de subțiri/ Iar cuvântul suflet este defectiv de plural/ A spune te iubesc e o delimitare/ Sublinierea unei diferențe/ Care nu mai există mental/ O dare înapoi/ Din singura făptură în stare/ Să ne întrupeze pe amândoi/ Ca și cum ne-am încăpățâna să aflăm/ Cine a murit dintre noi". "Variațiuni pe o temă dată" e un volum care nu poate fi judecat doar în granițele literaturii, deși Ana Blandiana găsește imagini extraordinare pentru "nedespărțirea prin moarte". Omenește, ceea ce transmit poemele ei de iubire e pe cât de frumos pe atât de impresionant.