Încă de la "Cruciada copiilor" (2005) am recunoscut vocația de romancieră, cum nu avem decât foarte puține în literatura română, a Florinei Ilis. Cărțile ei ulterioare au confirmat că e romancieră de cursă lungă, capabilă să construiască lumi fictive laborios articulate, să înglobeze documentarul, imaginația și "știința literaturii" în narațiuni ample. Să alterneze virtuoz stiluri într-o albie epică săpată răbdător, cu meandre digresive în aval și în amonte, fără să-și plictisească cititorul. S-a scris despre înzestrarea ei nativă de povestitoare, dar talentul acesta e slujit de o bună cunoaștere a miturilor autohtone și universale, a tehnicilor literaturii moderne și contemporane și de aceea romanele ei voluminoase, fiecare interpretând surprinzător teme mult bătute, au entuziasmat nu doar critica, ci s-au și vândut bine (mă rog, ceea ce poate însemna asta în România, unde câteva mii de exemplare epuizate se numește deja bestseller). Titlul ei cel mai nou, pe care vi-l recomand, trimite la secțiunea omonimă din Vechiul Testament, în care Dumnezeu îi cere lui Moise să facă un fel de recensământ scris al celor două generații de evrei cu care rătăcea prin deșert căutând drum spre Țara Făgăduinței. Trebuia notat fiecare om "după spița neamului, după familiile lor, după casele părinților", pentru a se păstra memoria înaintașilor și astfel a identității comunitare. Florina Ilis cuprinde în Numerii ei istoria unei familii și a unei comunități sătești transilvane din zona Crișanei, întinse pe patru generații, de la Marea Unire din 1918 până în postcomunism, în 2018. Adică de la străbunicul Petre Barna, împroprietărit după Primul Război, în care luptase, la gospodarul bunic Gherasim, apoi la tatăl Ioachim, ce trăiește drama colectivizării, și până la urmașii de azi, care recuperează pământul ca să-l vândă. Naratorul din această ultimă generație spune istoria de un secol a satului românesc prin oamenii lui, prin fapte, evenimente și trăiri. Adevărul celor narate în saga familiei ardelene, verosimilitatea reconstituirii se obțin prin secvențe compuse în registre variate, de la ton epopeic la realism, de la scenariu filmic la trucuri textualiste și de la privire la firul ierbii la panoramare de sus. Totul din perspectiva unei inteligențe care poate completa prin fabulație golurile documentare și care nu e dispusă să simplifice complexitatea personajelor ei. Luciditatea nu împiedică și o infuzie de tandrețe, căci e de presupus că romanciera a valorificat poveștile propriei familii, "spița neamului", în aflarea rădăcinilor identitare. Nucleul îl constituie tatăl și mama, Ioachim și Ana, de la care rizomul se întinde spre bunici și străbunici, într-un construct simbolic pentru relația țăranului cu pământul. "Punând fiecare personaj să povestească despre sine sau despre ceilalți, am dorit să fac un exercițiu de memorie colectivă și, decupând o sută de ani din evoluția ramurilor a două familii înrudite, să încerc să arăt ce rămâne în memoria noastră odată cu trecerea timpului. Am înțeles astfel că memoria e inseparabilă de poveste" - spune Florina Ilis într-un interviu. Iar poveștile imbricate într-o arhitectură atent calibrată în "Cartea numerilor" scot din uitare "un veac de comunitate" sătească.