Orașul de aur al moților

Când am scris despre căutătorii de aur din Apuseni, drumurile documentării m-au dus până în orașul Abrud.

Căutam cele­brul restaurant Detunata, unde se spune că-și chel­tuiau averile cu petreceri de pomină aurarii. Câțiva bătrânei care își beau, la amiază, lichiorul verde, de mentă, s-au ară­tat prie­tenoși și dornici de vorbă. Le-am cerut permisiunea să-mi trag și eu un scaun la masa lor și mi-am co­mandat o cafea. Poveș­tile lor erau multe și pline de aur. Ba despre holoan­gări, hoții care jefuiau minele, ba despre îmbo­gă­țiți peste noapte, moți care desco­periseră filoa­ne uriașe de aur, ba des­pre petre­cerile care țineau zile în șir. Ce m-a uimit cel mai mult era faptul că ei nu păreau să spună o po­veste pe jumătate in­ven­tată des­pre eroi de ba­ladă, așa cum auzi peste tot. Ei chiar credeau în ceea ce povesteau, știau lucruri reale, pline de amănunte, întâm­plări cât se poate de adevărate des­pre viața Abrudului și a mo­ți­lor. Mi-am mai co­man­dat o cafea. Prin aburii din ceașcă, în soarele răcoros al primă­verii din munți, am închis ochii pe jumătate și am privit piața cen­trală a Abrudului. Ca în mai toate orașele de pro­vincie, comunismul își pusese pecetea și aici. Chiar și restaurantul Detunata, celebru când­va, părea o relicvă devastată de comu­nism, rece, întunecos... Cu toate astea, centrul ora­șului mai are un aer de lume bună, de vechi orășel din Toscana, cu case vechi, de o frumusețe miste­rioasă, și trotuare pavate cu piatră, pe care se mai aud răsunând to­curile încălțărilor frumoaselor doam­ne de altădată. O veche strălucire occidentală încă se mai întreză­rește fie în turnul bi­sericii, înălțat ca o campanelă, fie în arhitectura spe­cială a caselor, fie în aceste încăperi înalte de câțiva metri, unde funcționase, cândva, faimosul restau­rant al aurarilor moți. Stâr­nit de priveliștea care răzbătea prin feres­tre și de poveștile bătrânilor care își savurau, tac­ticoși, li­chio­rul de mentă, m-am hotărât să adâncesc întâmplările auzite și să aflu istoria Abrudului, acest Eldorado al Munților Ap­useni.

Badea Todor și cele patru calești

Profesorul Sicoe Rusalin locuiește în satul Ciu­ruleasa, într-o casă țărănească, așezată într-o curte superbă, plină de flori, pe coasta unui deal. Prima întrebare pe care i-am adresat-o a fost legată de una dintre poveștile uluitoare, aflată de la bătrânii bău­tori de lichior. Aveam să descopăr că realitatea era mult mai uimitoare decât legendele:

- Domnule profesor, ați auzit vreodată de un moț care, atunci când dădea peste aur, mergea la restaurantul Detunata din Abrud, făcea petrecere trei zile și se întorcea acasă în trei calești - una pentru el, una pentru lăutari și una pentru pălărie și baston?

- Nu chiar, mi-a răspuns domnul Sicoe zâm­bind. Într-adevăr, era un aurar care avea un astfel de obicei, dar nu se întorcea acasă în trei calești... ci în patru! Pălăria, colopul cum îi zicem noi, avea caleașca lui, separată. Era un țăran de-aici, din satul Bucium... Îl chema Ciuca Todor Macaveiu și cred că am și o fotografie de-a lui. Cam așa trăiau moții pe vremea când Abrudul era cu adevărat capitala Apusenilor, când era "Orașul de aur". Sigur, nu toți moții risipeau banii ca Todor, de-aia s-a și făcut un cântec despre el - "Merge lunea la oraș, vine joia mintenaș! Todor și muierea, hop, hop, lele, Au mâncat toată averea hop, hop, lele!".
Profesorul Sicoe găsește foto­gra­fia lui Todor și mi-o arată. O fotogra­fie veche, alb-negru, cu un per­sonaj cu atitudine de boier, stând picior peste picior pe scaun, cizmele înalte îi strălucesc-oglindă, mâinile îm­preu­nate pe genunchi, două ghiuluri mari de aur la mâna stângă, costu­mul impecabil, negru, și gulerele că­mășii albe și înalte. Doar chipul e de țăran din Apuseni: mustață albă, plete albe, un zâmbet cât o zi de du­minică. Ochii îi sunt mijiți și poți ghici în acea pri­vire un pic sfidătoare mândria de a ajunge într-o postură nevero­si­milă parcă și pentru el - îm­bră­cat în haine "nemțești". Dom­­nul profesor îmi vede privirea ui­mită și completează povestea:
- Câteodată, Todor, îm­bră­cat cum îl vedeți, pornea de la A­brud către casă călare pe un cal alb. Mergea la pas și în urma lui venea banda (taraf) de lăutari a lui Ghiuț, cântând din răsputeri ba o doină, ba o țarină, ba cân­tecul moțului, "Ple­cat-au moții în țară". Îl ducea așa până la ba­riera orașului sau chiar până în Bu­cium, 12 kilometri, de credea Ghiuț că-și dă sufle­tul. Da' la sfârșit, Ciuca îi plătea regește și erau feri­ciți lăutarii.

Orașul de aur

Se dusese până departe vestea că moții locuiesc pe munți de aur și că Apuse­nii deveniseră un Eldorado al Europei. Așa se face că sa­tele din jurul Abrudului și până la Câmpeni, Zlatna sau Săcărâmb, erau înțesate de italieni, sârbi, francezi și ce alte nații de oameni care să creadă în norocul lor și să audă chemarea aurului. Asta este explicația pentru care un oraș mic precum Abrudul, de nici patru mii de locuitori, avea peste o sută de lăutari, magazine cu haine la coman­dă, cazino, bordel și, în ge­neral, cam tot ce doreai să găsești în orașele mari. Toți căutătorii de aur veneau să-și vândă metalul prețios la Abrud, dar și să-și chel­tu­iască venitul. Domnul Sicoe povestește mai departe:
- Cred că de la în­ceput ar trebui să spu­nem ce valoare avea aurul atunci și acum. Gândiți-vă că azi, un ki­logram de aur are cam aceeași valoare, adică un kilogram, noi îl apre­ciem, azi, cam la 30 de mii de euro. Ei aveau alți bani, dar va­loarea era aceeași. Vă dați seama că atunci când cineva descoperea un mic filon, unul mi­cuț, putea să scoată de acolo câteva kilograme bune de aur - 5, 10, 15 kilograme. Adică așa, într-o singură zi, te trezești cu trei sute de mii de euro în straiță... Despre astfel de valori vorbim! De aceea, la Abrud, puteai să vezi o mulțime de țărani români bine înstăriți, grație aurului ce-l scoteau din mine. Aveau trăsuri boie­rești, cu arcuri, trase de cai de rasă, cu care veneau lunea la târg ca să schimbe aurul produs în timpul săptămânii. Erau îmbrăcați cu laibere noi, căciuli țuguiate și cizme bilgăre (până la genunchi). După ce schimbau aurul, își cumpărau bucate și alte lu­cruri trebuincioase pentru casă, iar apoi se așezau la chef, care de multe ori ținea și 2-3 zile. De-aia, și lăutarii o duceau bine aici. Când banda lui Ghiuț își făcea apariția în unul dintre localurile de petre­cere din Abrud, se știa că se încinge chef mare. Sticlele cu vin de Șard și borvizurile curgeau una după alta, și pe mese erau permanent porții mari de "proaspată", carne de porc friptă în ceaune mari. Din cauza ușurinței cu care câștigau banul, abru­denii erau cam risipitori și amatori de lux, iubeau petrecerile, bijuteriile grele și scumpe, da' și straiele nemțești, făcute la comandă în atelierele orașului. Fiecare cizmă de lac avea în partea din afară un pătrat mare cu tricolorul național. Cronicarii vechi scriu că pe vremea strălucitului rege Matei Corvin, primarul Abrudului mergea de sărbători la biserică încălțat cu cizme bilgăre cu potcoave de aur. Un alt personaj extravagant și bogat era Anghel. Era atât de bogat, că avea acasă toate lucrurile poleite cu aur și își cumpărase arme de lux de la cel mai renumit armurier italian, pe nume Lazarino Comenazzo. Mai pe urmă, după ce și-a pierdut averea în lux și în petreceri la cârciuma lui Gligor, oamenii râdeau de el și-l întrebau: "Unde-i pușca, Lazarin? E la Gligor, pentru vin! Dar pistolul, Comenazz? Tot la el, pentru vinars!".
În urmă cu mai bine de 100 de ani, părea că bel­șugul și viața ușoară vor domni peste micul orășel din inima Apusenilor pentru totdeauna. Se spunea despre Abrud că "Toți trăiau în desfătare, Cu ospăț, cu pompă mare". Dar cu siguranță că în sate erau și aurari care nu se bucurau de orchestrele venite de la Viena ca să cânte în Cazinoul din Abrud și nici femei care nu se puteau îmbrăca după ultima modă din Paris, ca să iasă la plimbare în piațeta centrală. Ei erau cei mai puțin norocoși, erau cei care sfărâ­mau minereul, poate luni de zile, fără să găsească gram de aur, de parcă metalul acela prețios, risipit peste tot locul, se ascundea de ei. Ca să nu mai punem la socoteală lăcomia celor puternici, așa cum a fost întâmplarea pornită din casa lui Ivuța Bedi.

Vâna Corabiei

Satul Bucium. Aici ești acasă la vechii aurari. Astăzi e liniște pe ulițele ce șerpuiesc printre vârfu­rile Apusenilor și aerul e par­fumat de pomii în floa­re. Dar în urmă cu mai bine de o sută de ani, nu exista familie să nu aibă șteamp și, de dimineață pâ­nă seara, moții trăiau în bubuiturile ritmate ale să­geților ce măcinau piatra plină de aur scoasă din munte. Dacă Abrudul stră­lucea, era pentru că în ast­fel de sate din Apuseni oamenii munceau din greu să facă aur.
Napău Mărioara are 86 de ani și își amintește vremurile când oricine putea să scoată aur: "Mulți și-au risipit averea făcută cu muncă grea la Abrud, pu­țini au reușit să o păstreze și să lase ceva copiilor. Sa­tul nostru, chiar aici, în inima mun­telui, o ducea to­tuși bine, avea școa­lă, cantină și băi publice. Azi, tăte s-or hurluit, am rămas cu aminti­rea. Eu știu povești și de la bunicii mei, despre cum era odată. Oamenii aveau un program clar: săptămâna de lucru începea marți. Până sâmbătă se muncea la scos minereu, cine avea mină, sau cei mai săraci dădeau cu șaitrocul, la râu. Sâmbătă, minereul scos în fața minei se făcea grămezi egale și se împărțea prin tragere la sorți între proprietari, de față cu ho­manii, adică cu maiștrii. Apoi se făcea curățenie la locul de muncă, se spălau sculele, și oamenii mer­geau acasă și își vedeau de gospodărie. Duminică, se mergea la biserică de dimineață și la cârciumă, seara, iar luni, toată lumea mergea la Abrud, la târg, să vândă aurul și să cumpere cele necesare. Ce era cel mai important pe atunci era să ai un loc bun de scos minereu, cu mult aur în el, că altfel munceai degeaba. Pentru asta s-a făcut sfat de taină la Ivuța Bedi, în 1886, și oamenii s-au răscu­lat. Haideți să vă arăt casa, e chiar aici, la drum", îmi spune doamna Mărioara și facem câțiva pași până la o casă im­punătoare, pe fațada căreia este pusă o placă memorială cu inscripția: "La Ivuța Bedi în casă și-au făcut sfatul de­plin, să-l alun­ge pe străin". Po­vestea aces­tei inscripții este legată de dealul numit Corabia, aflat undeva dea­su­pra satului Bucium. Aurul era acolo la suprafață, și de ge­nerații întregi, țăranii îl luau, pur și sim­plu, cu carele cu boi. Locul s-a adâncit în timp și în cele din ur­mă s-a ajuns la filonul principal, din care izvora tot acest aur, "vâna Corabiei" cum i se spu­nea. Și când să se bucure mai bine oamenii de acest lucru, auto­ritățile austro-ungare au pus un preț de concesiune exorbitant pentru cine vrea să exploate­ze mai de­parte în acel loc. Până să se hotărască moții ce să facă și cum să se asocieze, o firmă din Franța a plă­tit banii și a semnat contractul de ex­ploa­tare. Fu­rioși, 36 de moți au făcut sfat de taină în casă la Ivuța Bedi, crezând cu naivitate că dacă merg și distrug hârtia contractului, vor putea să exploateze tot ei mai departe. S-au înțeles cu toții și au mers în noaptea următoare la biroul adminis­trației imperiu­lui, aflat la marginea satului. N-au găsit contractul, dar au găsit un cufăr cu 35 de kilograme de aur scos "din locul lor". Au luat au­rul, iar casie­rul, speriat de furia oameni­lor, a fu­git, a că­zut într-o râpă și a murit. A urmat o an­che­tă, însă mo­ții, aflați sub ju­rământ, nu au spus nimic. Abia la Bobotează, unul dintre moți, Păpăruț, s-a spo­ve­dit și a spus preotului ce s-a întâmplat. Cufă­rul cu aur a fost des­coperit în­gro­pat sub vatra de foc a unui ca­zan, și toți moții arestați, bătuți, condamnați. Vâna Cora­biei, filonul cu sute, poate mii de kilograme de aur, nu a mai ajuns niciodată la moți, a fost împărțit între francezi și autoritățile imperiului de atunci. Singurii care au mai recuperat ceva de acolo au fost... holoangării, jefuitorii de mine.

Neliniștea aurului

Holoangăr putea să fie oricine: vecinul tău, un miner bătrân, cârciumarul sau necunoscutul singur la masă, ce trage cu urechea la ce spun oamenii când limba le este dezlegată de vin. De aceea, moții și în ziua de azi au reflexul de a evita discuțiile des­pre aur. Holoangării erau cei ce adu­nau informații despre filoa­nele bogate descoperite la diferite mine și mergeau du­pă aceea să fure doar aurul cel mai curat. Ei nu stăteau să bată la șteampuri mine­reul ca să scoată câteva gra­me - mergeau în mină la pont și ieșeau de acolo cu o desagă cu 10-15 kilograme de aur din filon! Victimele cele mai sigure erau cei ce se lăudau cu norocul lor. De pe o zi pe alta, proprietarii de mină lăudăroși se puteau trezi fără nimic.
Inginerul Nicolae Țan­drău, astăzi la pensie, a co­pilărit și a crescut în satul Bu­cium. Este unul din­tre pu­ținii care mai știu despre holoangări. "Aurul are o capacitate extraordinară de a te neliniști, încât, indiferent de meseria pe care o ai, când îl vezi, te tulbură și îl recunoști, chiar dacă nu știi ce este. Este ceva uimitor! Tatăl meu tremura și numai când povestea cum vedea aurul în ort, adică în galeria unde se perfora. Când vedea că sclipește aurul, nu îi mai trebuia nici mâncare, nimic, până nu îl scotea de acolo. Era ceva înnebunitor, era ca o magie, o hip­noză. Holoangării erau dintre cei ce aveau aceas­tă boală a aurului, care își riscau viața um­blând noaptea, singuri prin galerii, numai ca să scoată o desagă cu aur. Erau mineri de la mine particulare care nu aveau curaj să intre singuri să fure, însă ei vindeau ponturi și asta s-a păstrat până în perioada comunistă. Era câte un miner bătrân care spunea: «Vezi că în galeria cutare, la metrul cutare am lăsat un filon și ăla dă...». Și holoangării se duceau, pingăleau cu dalta și ciocanul și puneau în desagi".
Puținele momente în care pu­teai să îți dai seama cine este ho­loangăr erau sărbătorile - Paștile și Crăciunul, când oamenii nu mer­geau la lucru și era cel mai bun moment să umbli prin minele nepăzite. Cine nu era prezent la biserică, la slujbă, cel mai pro­babil "holon­gărea" prin mine, și oamenii îl pri­veau după aceea pe absent cu multă suspiciune, indi­ferent de scuzele pe care le adu­cea. "Ho­loan­­gării nu se simțeau vinovați pentru jafurile lor", spune ingi­nerul Țan­drău. "Ei conside­rau că aurul e pus acolo de Dum­nezeu, nu l-a pus nici statul, nici Mendel sau alt proprietar, așa că oricine avea dreptul să îl ia. Sigur că se considera jaf, și de multe ori să făceau an­chete, însă holoan­gării nu conside­rau în sinea lor că au greșit cu ceva în fața lui Dumnezeu".
Holoangării își prelucrau aurul la fereală de ochii lumii, în pivnițele caselor, ca să nu fie auziți cum bat în mojare, înainte de a-l curăța cu mercur. Apoi luau legătura cu hoscarii, cei ce făceau comerț ilegal cu aur. În mod normal, nu aveai voie să vinzi aurul decât la bancă și doar în țară. Însă hoscarii aveau legături în toată Europa, și ei făceau ca aurul să ajungă la particulari din Budapesta, Viena sau Florența. Unul dintre locurile de întâlnire ale trafi­can­ților de aur era în Pasul Buceș, la Hanul lui Co­toncu. Aici, unul dintre hoscarii celebri era Bruto­fin. Acesta nu era numele lui real, era porecla, sau "ciufala", cum se spune în zonă. Brutofin era moț din Apuseni, dar cum nu cunoștea limbi străine ca să poată discuta cu neguțătorii veniți din toată Euro­pa, el îi întreba doar ce fel de aur vor: brut o (sau) fin? Și târguiala se făcea repede, pentru că prețul aurului era bun, și calitatea lui, cele­bră. Ce urma e știut... banii se cheltuiau la Abrud, "Ora­șul de aur", unde se în­tâl­neau cu toții - mi­neri, țărani, hoscari sau holoangări, petre­când zile la rând "... în desfătare, cu os­păț, cu pompă mare".