Johann Hari, un jurnalist englez cunoscut, a avut un motiv personal să investigheze subiectul enunțat în subtitlu. Încă din adolescență a suferit de depresie și anxietate iar doctorii i-au spus că suferința lui avea o cauză chimică: nivelul scăzut de serotonină din creier. Drept care i-au prescris pastile capabile să o readucă la valori normale. Timp de un deceniu a luat antidepresive fără ca suferința să-i dispară, căci după o ameliorare de moment, cu toate dozele crescute progresiv, depresia revenea și, în plus, medicamentele aveau efecte secundare neplăcute, dacă nu chiar periculoase. Așa s-a decis să ancheteze misterul "bolii" sale, cu atât mai mult cu cât ea afectează un procent tot mai mare din populația urbană a lumii. A citit multă bibliografie științifică, a realizat sute de interviuri cu cei mai importanți cercetători de pe glob ai fenomenului, dar și cu oameni care și-au învins chinul, s-a dus în comunități care nu cunosc asemenea probleme, ca să înțeleagă de ce. "Ceea ce am aflat m-a obligat să îmi revizuiesc în mod radical povestea - despre mine și despre nenorocirea care se întinde ca smoala peste cultura noastră". Ce a aflat? În primul rând că depresia nu e o boală mentală, un defect al creierului, ci o reacție emoțională normală la anumite circumstanțe din viața personală - evenimente negative, stres îndelung, dificultăți cronice, lipsa unor oameni pe care să te poți bizui la greu. Sunt mai mulți factori - sociali, psihologici și biologici - care au un rol în instalarea depresiei și Hari crede că ei provin din modul în care am fost separați de ceva ce aveam nativ nevoie. Astfel, el depistează și detaliază 9 cauze ale depresiei, dintre care primele 7 sunt sociale și de mediu. Acestea sunt cunoscute de decenii de oamenii de știință dar au fost ignorate, fiindcă marile concernuri farmaceutice au comandat propriile cercetări din care să rezulte dezechilibre chimice ale creierului (piața medicamentelor antidepresive, de miliarde de dolari, e uriașă). Între cauzele socio-psihice sunt documentate deconectarea de natură, munca plicticoasă și fără satisfacții, singurătatea (lipsa unei comunități care să te susțină), prețuirea exagerată a valorilor materiale, poziția socială și respectul de care ai parte, nesiguranța locului de muncă și imprevizibilitatea viitorului, experiențe anormale de viață din copilărie și abia apoi cauze biologice precum rolul moștenirii genetice sau chimia creierului. Cercetările aprofundate, pe eșantioane mari de subiecți, au mai demonstrat că o schimbare a modului de viață e un antidepresiv mai eficient ca orice pastilă și Hari dă o serie de soluții care au funcționat în semnificativ de multe cazuri. Între acestea - terapia socială, în grupuri cu program umanitar, care aduc un soi de bucurie solidară, apoi îndreptarea spre o muncă utilă, care să îți placă și în care să deții controlul asupra a ceea ce faci, reconectarea cu natura în peisaje sălbatice sau pur și simplu prin grădinărit, învățarea unor tehnici de meditație ș.a. Creierul nostru având o anume neuroplasticitate ce se menține pe toată durata vieții, acești factori sociali și psihologici îl pot modifica și în bine, nu doar în rău. Depresivul - au constatat savanții - e închis în sine, dependent de el însuși, controlat de propriul concept despre sine. Reconectările despre care scrie Hari creează momente în care "eul nostru e dizolvat și fuzionat cu un întreg mai mare" și astfel se repară și dezechilibrul spiritual în care trăim.