CExN al PSD i-a retras sprijinul politic, deși Tudorel Toader este colaboratorul ALDE. "Subtilitatea lui felină", ușurința avocățească în jonglatul cu interpretarea principiilor și legilor juridice, ba chiar și cunoștințele lui de "psihologie a stăpânilor", nu i-au fost suficiente pentru a-și păstra postul de ministru al Justiției. În guvernul de amatori, condus de "robotul lui Dragnea", Viorica Dăncilă, el părea aproape o lumină. Tudorel Toader a fost nominalizat însă în acest "cabinet de umbre" pentru că, prin comparație cu alți "specialiști" în domeniu, părea capabil să mintă cu succes UE și NATO, organizațiile și țările occidentale profund interesate ca statul de drept din România, acceptată ca parteneră a lor, să funcționeze. Pentru Occident, politizarea abuzivă a puterilor autonome ale unui stat nu este acceptabilă. Or, la preluarea guvernării, după alegerile din noiembrie 2016, gruparea câștigătoare, PSD-ALDE, a încercat supunerea brutală și bruscă a Justiției, putere care își dobândise relativ recent autonomia și care, detașată de politic, îi inculpase penal, pentru afaceri neortodoxe, liderii. Reacțiile dure, interne și externe, au blocat - după cum se știe - încercarea, celebra OUG 13 ("Noaptea, ca hoții") trebuind să fie abrogată. Aici a intervenit "rolul" lui Tudorel Toader, care și-a anunțat stăpânii că are o rezolvare "mai lină" a problemei, pe baza unei "strategii argumentative" ce va convinge Occidentul, printr-un dozaj treptat de adevăr și minciună, definite ca "adaptări la specificul local". Jocul lui Tudorel, prea lent și fără mare impact la specialiștii din domeniu ai UE și NATO, înțeles de altfel și de majoritatea reprezentanților societății civile românești, i-a enervat pe "comanditari", care își doreau "albirea" cu celeritate. Dragnea și Tăriceanu au sperat mereu că problemele lor penale vor fi eliminate rapid, pentru a se putea concentra la adevăratul lor obiectiv: capturarea totală a statului român. "Certificatul de onorabilitate" le este necesar ca aerul, pentru că, fără el, contestarea lor internă și externă ar apărea deplin justificată. Cei doi "corifei ai populismului românesc" au înțeles că tergiversarea supunerii Justiției face ca valoarea promisiunilor electorale din agenda lor publică să se evapore, lăsând locul, la vedere, obiectivelor lor personale, intereselor lor particulare.
Tudorel a fost prins între două focuri. Pe de o parte, a suportat presiunea nerăbdătoare a tandemului Dragnea-Tăriceanu (și a cohortei lor de "fideli") și, pe de altă parte, și-a terfelit "distincția" universitară și reputația profesională, ca urmare a surprinderii de către partenerii lui externi și juriștii veritabili din țară, a minciunilor întrețesute în așa-zisul său demers modernizator. Modificarea "cu dedicație" a codurilor juridice nu a fost dusă până la capătul dorit de șefii lui (având ca efect pervers eliberarea a mii de infractori primejdioși pentru cetățeni). Denunțarea protocoalelor dintre instituțiile juridice (lipsite de mijloace tehnice de urmărire a infracțiunilor) și serviciile secrete ale țării nu a generat anularea retroactivă a probelor din "marile dosare de corupție" rezolvate. Blocarea și/sau demiterea conducerii organizațiilor profesionale anticorupție (DNA, DIICOT, ANI) nu a impus încetarea activității acestora, ci doar a încetinit-o. Iar înființarea unei Secții Speciale de control a magistraților (ca instrument de supunere a lor față de ministrul numit politic) s-a dovedit, cel puțin până acum, a fi un eșec, majoritatea celor "controlați" fiind profesioniști care își respectă meseria. Hidoșenia angajării lui Tudorel în cauza penalilor s-a văzut "în toată splendoarea ei" la discursurile prin care "argumenta" cererile de demitere a procurorului-șef al DNA, Laura Codruța Kovesi, și a Procurorului General al României, Augustin Lazăr. Ca orice slugă ce și-a realizat defectuos misiunea, el a fost "revocat" fără niciun regret de stăpânii lui, urmând ca onoarea "să-i fie reperată" în alte misiuni. Demis sau demisionar, Slugărel știe că, de acum, cariera lui va fi definitiv legată de cei pe care a încercat "să-i servească".
Unii susținători mediatici ai puterii au regretat azvârlirea lui peste bordul corăbiei guvernamentale. Tudorel devenise, în viziunea lor, un "paratrăznet" pentru PSD, care "prin personalitatea sa și (...) prin ambiția de a fi și pe cont propriu (...) preluase pe persoană fizică atacurile interne și externe" împotriva acestuia în problema politizării Justiției. Slugărel putea fi, așadar, transformat, în orice moment, într-un "țap ispășitor" pentru conducerea "partidului" care, la diverse inițiative "deocheate", putea să susțină că "n-a mâncat usturoi și gura nu-i miroase". Cei care cred că s-a greșit cu Tudorel în acest moment nu țin însă cont de circumstanțele în care Dragnea și (vrând-nevrând) Tăriceanu au luat această decizie. "Europarlamentarele" și "prezidențialele" se apropie vertiginos. Ambii aspiră la ocuparea funcției supreme în stat și ambii consideră că impactul lor electoral este foarte puternic. În cazul lui Dragnea, contează și faptul că "mașinăria" PSD-ului este capabilă de o mobilizare maximă dacă este bine "unsă". Pentru a nu avea vulnerabilități, Dragnea trebuie, cu orice preț, "albit". Dispariția dosarelor penale care-i grevează acțiunile este, în consecință, necesară, și niciun preț nu e prea mare pentru a o "aranja". Nu mai contează, din această perspectivă, nici recomandările Parlamentului European, nici criticile din Consiliul sau Comisia UE ori cele din partea partenerilor din NATO și nici chiar excluderea PSD-ului din PES (partidul socialiștilor europeni). Dragnea joacă, de acum, la "totul sau nimic", știind că are în spate o "echipă" care, dependentă de el, merge cu el până la capăt. Scrupulele lui Tudorel, care și-a îndeplinit destinul de slugă, nu-i mai servesc în niciun fel.
PSD-ul, secondat cu ezitări de ALDE, nu-și mai ascunde, așadar, aspirațiile totalitare. Nominalizarea pentru portofoliul Justiției a unui "politruc" capabil de orice, ca E. Nicolicea, arată că s-a decis să folosească toate mijloacele pentru a-și asigura victoria. Referendumul inițiat de președintele Iohannis și prezența masivă la vot sunt, de aceea, ultimele căi prin care democrația românească își poate asigura supraviețuirea și rămânerea în marea familie a Europei și în NATO.