"Gâga Popii"
În după-amiaza acelei zile, Lancrămul era, parcă, mai frumos ca oricând. Soarele trecuse de Râpa Roșie, iar lumina lui dădea o strălucire aparte, de ajun de praznic, lucrurilor din jur. În loc să stea un ceas "la fereală", la umbră, în crucea zilei, oamenii își făceau, sfioși, de lucru pe la porți. Se zvonea c-a' trece prin Lancrăm Lucian Blaga, "coptilului ăl mic al popii Izidor", ș-apăi cum să nu-l petreacă o țâră cu privirea și să nu-i dea un "Bună zâua"?!
Se scursese o vreme de când "Poetul" nu mai ajunsese prin sat. Oamenii mai aflau, din când în când, câte o veste de pe la Cluj, dar, la fel ca vremurile care îi năpăstuiau, nici veștile nu erau prea bune. Apăsați, "vai ș-amar!", de necazurile cu Colectivul, că-și pierduseră toți găzdușagul și pământurile, gospodarii din Lancrăm știau bine cât avusese de suferit de pe urma comuniștilor, și cel mai școlit și mai drag fiu al satului. "Oare ce l-o fi adus «tumnai» acuma pe la noi?", se întreba lumea pe la porți, privind spre capul Uliței vechi, spre fosta casă a preotului Blaga, unde prietenii poetului, în frunte cu părintele Lașiță, se strânseseră să-l primească cum se cuvine. Dar Blaga venise deja în Lancrăm, din capul dinspre Sebeș al satului, și trecea agale, pe jos, prin fața caselor, ridicându-și, cu gesturi largi, pălăria, ca să-i salute pe oamenii care ieșiseră în porți. Era îmbrăcat ca un domn, la costum, în sacou cu două rânduri de nasturi și cu cravată, iar asta dădea, parcă, o aură și mai solemnă întoarcerii sale neașteptate în sat. Sub căldura dogoritoare a amiezei, toate ogrăzile erau mute și toți ochii priveau spre drum. Când, deodată, ca din senin, o hărmălaie plină de strigăte cuprinde "Ulița veche". "Gâga Popii!!! Gâga Popii!!! Ui' c-o vint Gâga Popii!!!". Ascunși pe după pomii de pe marginea drumului, o mână de "împielițați" prind a striga în urma Poetului. Lumea roșește de rușine pe la porți: așa ceva nu se mai pomenise în Lancrăm, de când lumea și pământul! Dar poetul se oprește locului și le zâmbește cu drag ștrengarilor, și-apoi se duce țintă să-și îmbrățișeze foștii prieteni din copilărie, care puseseră în operă toată scena. "Gâga Popii!", "Gâga Popii!", au fost de-ajuns două cuvinte strigate de copiii din sat, ca să-l întoarcă pe Poet în anii fericiți ai copilăriei sale din Lancrăm. Cu lacrimi în ochi, Blaga îl strânge în brațe pe părintele Lașiță, complicele său de năzdrăvănii de pe vremuri. Cum stăteau ei așa, prinși în frățeasca îmbrățișare, cu spatele la fosta casă a copilăriei, ochii Poetului bat chiar spre tărâmul de basm al acelor ani, spre Râpa Roșie de peste vale. Lacrimile întind roșul cărămiziu al lutului peste tot, peste cerul și peste pământurile Lancrămului...
"Tăte casăle era vopsâtie în «Mândră Mărie»"
"Țâi mintie ca az'. O vinit pă drumul vechi, la casa lor, care era vândută acuma. Șî pretinii lui, care-l așteptau în sat, ne-or chemat deoparte, ne-or dat ceva bani și ne-o zâs: "Când a trece domnul cela pă lângă voi, să strâgați tare după el: «Gâga Popii! Gâga Popii!». Că el, până la patru ani n-o vorbit, și-apăi așa îi zâceau, pasămite, copiii la școală: «Gâga Popii», că era coptilul ăl mic al popii din sat. Șî noi, cum ce-o trecut Poetul, hopa!, am sărit: «Gâga Popii! Gâga Popii!». Pretinii Poetului, în frunte cu doctorul Iubu, or pus totul la cale!".
Dorin Ordean zâmbește când își amintește povestea de acum mai bine de jumătate de secol. E cantorul din Lancrăm și mă întâmpină chiar pe "Ulița veche", în dreptul pomilor după care se ascunsese în acea zi de vară. Urc cu el în turla bisericii, să privim de voie peste dealurile Lancrămului, și să ne punem la povești...
- Domnule Ordean, ați fost martorul ultimei vizite a lui Lucian Blaga în Lancrăm, în satul despre care a vorbit atât de frumos, și în cărțile sale, și în discursurile de la Academia Română. Cum era Lancrămul atunci, în 1957?
- Cât am fost io coptil, satul o fost tot ca pă vremuri, când o fost Blaga coptil! Sat frumos, c-o avut de tătie, șî pădure, șî ape, șî pământ. Încolo, spre Vinț, îi zicea "Drumul mălaiului", ploua, nu ploua, acolo se făcea porumbul fain! Țân minte că mergeam la sapă acolo... Șî vineau norii grei cătră noi. Și zâcea buna cătră moșu: "Hai să ne băgăm sub car, că vine ploaia!". Ș-apăi zâcea moșu': "N-are ploaia bani să treacă cu brodul păstă apă!". La amiază, mâncai slană, brânză, ouă, pită de casă, șî o oră te băgai sub car, să te odihnești. Și zâcea moșu' să stăm cu capul la roata carului, că acolo, cât o fi de cald, mai trage curentul, mai adie vântul. Păi cântau ciocârliile peste sat, ce fain era! Altfel o fost! Acolo era moara, moară de apă, amu numa zâdurile or mai rămas de ea. Dinjos, aveam o iriguță, așa îi ziceam, o apă mai mică. Acolo băgau femeile cânepa la topit și apoi vineau și o spălau. Ș-apăi făceau pânzăle, și veneau aici, în Arini, la noi, la iarbă verde, să le usuce. Iarbă verde cât vedeai cu ochii, și pă ea numai gâște și pânze mari, albe, întinse pe tot locul! Tare fain era Lancrămul, drept vă spui!
- L-ați așteptat pe Poet ascunși după pomii de pe Ulița veche. Cum arăta satul în ziua aceea de vară?
- Atuncia, casăle, tătie, era vopsâtie în albastru, "în mândră Mărie", cum zâceau bătrânii. Tăt Lancrămul îl vediei așa, "în mândră Mărie", și-așa l-o văzut și Poetul!
- Tot satul gătit "în mândră Mărie", ce imagine minunată!
- Și hainele populare erau la fel. După ce spăla cămeșile, mama le punea un pic de albastru ca să iasă albul mai strălucitor. Apăi ea știa cât să bage, de-i ieșeau așa țifrașe. La noi, lăncrănjenii se îmbrăcau numai românește. Așa o fost portul, așa o fost obiceiul de când lumea, așa o fost lumea îmbrăcată și când l-o așteptat pe Blaga să vie în sat...
Rânduielile morții
Gătit în alb-azuriu "în mândră Mărie", așa l-a așteptat Lancrămul pe Lucian Blaga. Toată ulița mirosea a scovergi: Poetului îi plăceau la nebunie scoverzile, iar preoteasa din sat, soția părintelui Leșiță, împreună cu câteva femei din sat, îi pregăteau de fiecarea dată când Blaga își anunța o vizită în Lancrăm. Ca de obicei, Poetul a tras la fosta casă părintească, aflată pe atunci la al doilea rând de proprietari. Mama lui Lucian Blaga vânduse casa prin 1909, pe când viitorul poet și filosof era încă școlar. Soțul ei, părintele Isidor, murise, iar ca să-și poată ține copiii la școli a trebuit să facă rost de bani și să se mute în Sebeș. Și primii proprietari, și cei de pe urmă, au ținut tot timpul ușa deschisă pentru familia Blaga. Așa s-a întâmplat și în '57, când întreg alaiul de prieteni din copilărie s-a strâns pe lespezile grele ale târnațului. Urc și eu "treptele de piatră, cizelate de pași și netezite de ploi", despre care citisem în "Hronicul și cântecul vârstelor". Curtea casei memoriale din Lancrăm e un colț de rai, care încă mai păstrează, ca-ntr-un glob magic, lumea din vremea lui "Gâga Popii" și-a prietenilor lui. Miroase a primăvară, cireșul din curte tocmai ce-a înflorit, iar păsările cântă cu foc peste dealuri. Înăuntru, în "casa" din stânga, fotografiile vizitei din anul 1957, în Lancrăm, umplu două vitrine mari. În curtea casei părintești, Poetul e în lumea lui. E trecut deja de 60 de ani, dar are în ochi sclipirea copilului năzdrăvan de odinioară. Într-o imagine se află în grădină, zâmbind printre razele de soare ce scapără printre frunzele copacilor, în alta e la fântâna din curte, sorbind cu sete apă rece, ca-n copilărie, în alta stă de vorbă cu niște țărani din sat. În ultima dintre fotografii, Blaga este în cimitirul din curtea bisericii, sprijinind crucea tatălui său. Călătoria sa se sfârșise. "Misterul" întoarcerii în satul copilăriei era legat de rânduielile morții și-ale îngropăciunii alături de-ai lui. Poetul îi scrisese din timp bunului său prieten, părintele Lașiță, anunțându-l că va veni în sat pentru că vrea să-și aleagă locul de veci, în curtea bisericii în care slujiseră întru Domnul tatăl și bunicul său, Isidor și Simion Blaga. Iar locul ales de poet va fi alături de înaintași. "Lucian Blaga n-a stat prea mulți ani în Lancrăm, dar a rămas toată viața legat de sat. Poate și pentru că a fost copilul cel mai mic al familiei. Așa sunt cei mai mici, mai sensibili", îmi spune, pe ton mămos, doamna Ionela Nistor, ghidul Casei Memoriale. "Lucian Blaga a iubit din tot sufletul satul natal, a vorbit minunat despre el în «Elogiu satului românesc», discursul său de primire în Academia Română, l-a cântat în cele mai frumoase poezii ale sale", spune doamna Ionela și îmi arată ciorna poeziei "Părinții", scrisă de poet chiar atunci, după vizita la mormântul tatălui său: "Coboară-n lut părinții, rând pe rând/ în timp ce-n noi mai cresc grădinile./ Ei vor să fie rădăcinile/ prin cari ne prelungim pe sub pământ". Pas cu pas, poveste cu poveste, dau ocol de două ori casei memoriale. Ce fericit trebuie să fi fost poetul acolo, dacă își alesese raiul copilăriei ca loc de veci.
Alungat din universitate
"Profesor Lucian Blaga", așa se semnase la finalul scrisorii, în care îi anunța părintelui Lașiță venirea sa în Lancrăm. Dar Lucian Blaga nu mai era profesor de ani de zile! Fusese dat afară de la Universitatea din Cluj, la începutul lui februarie 1949, printr-o decizie semnată chiar de unul dintre prietenii săi de familie, atotputernicul istoric Constantin Daicoviciu. În vara lui 1951, e transferat la Biblioteca Academiei din Cluj, unde va lucra ca un simplu funcționar, până la pensionare.
Lucian Blaga ținuse mult la postul de profesor de la Universitatea din Cluj. Ca să ocupe catedra de Filosofia Culturii, renunțase la funcția de ministru plenipotențiar la Lisabona, cea mai înaltă treaptă pe care o atinsese în diplomație. Dar abia ajuns la Cluj, a venit războiul, a urmat refugiul de la Sibiu, după ocuparea ungurească a nordului Transilvaniei. "Da, am avut parte de istorie!", spune fiica poetului, d-na Dorli Blaga. "Și acesta a fost doar începutul. Greul a venit după război, salariile nu mai țineau pasul cu inflația. Părinții trebuiau să vândă, rând pe rând, tot ce cu greu realizaseră în 20 de ani de căsătorie. Iar alte posibilități de câștig pentru Tata nu mai existau, după cum bine se știe...". După instaurarea comuniștilor la putere, a început epurarea elitei intelectuale interbelice. Ca altor oameni de cultură, comuniștii i-au oferit și lui Lucian Blaga ocazia să pactizeze cu noul regim. Între 1945 și 1946, are loc o încercare de atragere a sa în așa-numitul Partid Național Popular, în fapt, un satelit al Partidului Muncitoresc Român. Lucian Blaga își dă repede seama de capcana care i se întinde și demisionează rapid. Înainte să facă asta, vorbește cu Cornelia, fidela sa soție, și cu fiica sa, Dorli, și le avertizează asupra consecințelor ce vor urma. Ambele sunt gata să meargă până la capăt, alături de el, pe drumul greu ce avea să vină.
"Marele Anonim"
Știau cât de mult ținea Blaga la postul de la Universitate, așa că l-au lovit unde îl durea mai tare. I-au luat nu doar catedra, ci și orice speranță că ar putea publica ceva în timpul vieții. În vreme ce valoroasa sa operă filosofică și poetică stătea la sertar, de-abia i se oferise posibilitatea traducerii "Faust"-ului lui Goethe, pentru care comuniștii îl plăteau dacă și când li se năzărea. Izolat într-un apartament mic, de două camere, Blaga trăiește, permanent, după 1948, sub spectrul iminentei ridicări de către Securitate. Pe an ce trece, mai cu seamă după '53, cercul din jurul poetului se strânge tot mai tare. Apropiați ai săi intră la închisoare, iar întrebările și rapoartele despre ce face și ce mai scrie Blaga se tot înmulțesc. În '58, doctorul Iubu, unul dintre cei mai buni prieteni clujeni ai poetului, este arestat. În dosarul său de urmărire apar poze de la ieșirile la munte alături de Lucian Blaga, în care imaginea poetului e marcată cu un "X". Biroul de la Biblioteca din Cluj - care azi îi poartă numele - e percheziționat cu acea ocazie. Dar marea lovitură încă nu venise... "Unul dintre momentele cel mai greu de suportat a fost publicarea, în «Gazeta literară», a fragmentului din romanul lui Mihai Beniuc, «Pe muchie de cuțit», o infamie intitulată «Marele Anonim». Era în vara lui 1959, cu un an după arestarea grupului Dr. Iubu. Revista era a lui Zaharia Stancu, căruia îi aparține și prima informare semnată împotriva lui Blaga, la Securitate, în 1949. Titlul din revistă trimitea, fără echivoc, la Tata. În acel capitol nu era atacat numai el, dar și bunicul, preotul Isidor Blaga, omul de mare cultură, care este prezentat ca «măcelarul» satului. Durerea Tatii a fost profundă. S-a simțit umilit, jignit de către un om pe care l-a primit de nenumărate ori în casă", își amintește Dorli Blaga.
Lucian Blaga nu mai rezistă și decide să riposteze. Scrie un memoriu către Comitetul Central al Partidului, pe care îl înmânează personal vicepremierului de atunci. Partidul pare dispus la o apropiere de marele poet. E vizitat la Cluj de oameni suspuși din lumea literară, i se promite editarea unui volum de poezie, primul după 15 ani de interdicție. Dar apăsarea ultimilor ani îl îngenunchează pe Blaga. Ceea ce părea, la un moment dat, o simplă criză de sciatică, se dovedește a fi o boală incurabilă, iar Lucian Blaga se stinge, la Cluj, în 1961. Trecuseră patru ani de la vizita sa în Lancrăm, când își alesese locul de veci, alături de înaintașii lui.
Înmormântat cu tot satul
Lucian Blaga nu scapă de Securitate, nici după moarte. Stau cu cantorul Ordean în fața mormântului Poetului, și el îmi povestește că Partidul a fost pe urmele lui și la înmormântare. "În 1961, când o murit Blaga, noi aveam o profesoară de Română foarte bună, Dumniezo s-o ierte! Șî dânsa, cu de la ea putere, ne-o adus pe toți, toată clasa, la înmormântare. Nu era voie să ne aducă, că or vrut să-l îngroape noaptea, să nu se știe de el. Iar părintele Lașiță, pentru că i-o făcut slujbă frumoasă, o avut de tras, bietu'! L-or chemat pe la Partid, or vrut să-l dea afară din parohie, că di ce nu l-o înmormântat pe furiș. Când colo, o fost la slujbă tăt satul! Or fi fost și personalități de la Cluj, dar asta știu sigur, că o fost tăt satul. O fost scandal mare că de ce l-or înmormântat așa, că de ce or ținut discursuri unii și alții, toți au dat cu subsemnatul. Era plin de securiști la înmormântare! Știu că vorbeau mama cu tata: «Uite, domnii ăia ce să uită după noi!». Ș-apăi de-aia i-or făcut și mormântul așa cum i l-or făcut, mic și modest, că nu o fost voie să facă ceva mai frumos, ceva mai mare, ș-așa o rămas cum îl vedeți...", spune cantorul, care îngrijește locul de veci al lui Blaga.
*
Lăsăm în urmă mormântul și coborâm, în povești, la pas, pe "Ulița veche". Nu mai seamănă nici ea cu ce-a fost. Doar patru-cinci case mai sunt ca pe vremuri. Iar între toate, doar casa lui Blaga mai e "albastră, în mândră Mărie", așa cum era toată Ulița Veche, când "Gâga Popii", un copil care refuza să vorbească, se pregătea să devină unul dintre împărații literaturii române.
DORLI BLAGA - "Scrisul a fost forma de rezistență a lui Blaga în fața regimului comunist"
Sunt foarte puține cazuri - mai degrabă excepții! - de copii ai unor mari oameni de litere din România, care s-au implicat atât de mult în destinul literar postum al părinților, cum a făcut-o Dorli Blaga pentru tatăl său, Lucian Blaga. Legatară a unui uriaș "testament editorial", acumulat după 15 ani de interzicere la publicare a poetului, Dorli s-a zidit între manuscrisele marelui om de cultură și s-a îngrijit, până la ultima virgulă și ultima notă de subsol, de publicarea operelor sale. Ajunsă azi la vârsta senectuții, doamna Dorli Blaga ne-a primit cu mare amabilitate în frumosul său apartament din centrul Capitalei, printre cărțile și mobilele vechi, din perioada vieneză, ale lui Lucian Blaga...
- Stimată doamnă Dorli Blaga, care sunt primele dumneavoastră amintiri legate de tatăl dvs., Lucian Blaga?
- Sunt amintiri din prima copilărie, eram foarte mică. Eram la Berna, acolo unde mă născusem eu și unde tata fusese atașat de presă între 1928 și 1932. Primele amintiri sunt legate de locuința noastră. N-oi fi fost cuminte, n-oi fi dormit, nu mai știu, dar țin minte că a venit în cameră la mine și mi-a făcut, așa, părintește, cu degetul. Parcă îl văd și azi! (zâmbește).
- De Lancrăm, satul tatălui dumneavoastră, ce amintiri vă leagă?
- Când venea în concediu din străinătate, tata trecea neapărat prin Lancrăm. De fapt, pe mine și pe mama doar prin Banat și Ardeal ne plimba în concedii, niciodată n-am trecut Carpații. Așa că am fost în Lancrăm încă de pe când aveam un an. Mă lua cu el, de fiecare dată, pe ulița satului, și îmi povestea tot felul de întâmplări minunate, pe care, ulterior, le-am descoperit, ca toată lumea, în cartea lui "Hronicul și cântecul vârstelor".
- Cum era Lucian Blaga în particular? Lumea are imaginea unui personaj retras, taciturn...
- Nu era așa taciturn cum crede lumea. Atunci când lucra, nu aveam voie să-l deranjăm. Orele de scris erau sfinte, nu intram în biroul lui! În rest, era un om foarte normal, avea prieteni, își făcuse relații peste tot pe unde lucrase în străinătate.
- Lucian Blaga a avut, în perioada interbelică, o importantă carieră diplomatică. Ce l-a făcut să solicite rechemarea în țară, la Cluj?
- Tata și-a dorit foarte mult să fie profesor la Cluj, ăsta a fost gândul lui tot timpul. Când s-a creat catedra de Filosofia Culturii, în '38, era la Lisabona, ministru plenipotențiar. A cerut imediat Regelui Carol al II-lea să-l recheme acasă! Își dorise foarte mult cariera universitară... În perioada de la Cluj, avea multe obligații, pentru că era și senator și venea des la București. Apoi, participa și la sesiunile Academiei... Era deja academician, din 1937. De altfel, Carol al II-lea a asistat personal la primirea sa în Academie, atunci când tata a ținut celebrul discurs "Elogiu satului românesc". Carol îl prețuia foarte mult... Din păcate, imediat ce am ajuns în țară, a izbucnit războiul. În acel moment, în septembrie '39, când a fost invadată Cehoslovacia, eram la grădina noastră din Bistrița. Acolo nu aveam radio, dar avea o soră de-a lui tata, și așa a aflat știrile cele groaznice. Am venit cu trăsura acasă, ploua infernal, iar tata era foarte necăjit, nu vorbea deloc. Experiența sa diplomatică prevedea că va fi și mai rău. Avea o experiență care îl făcea să pară vizionar uneori.
- Dacă avea intuiția că vor fi tot mai rele lucrurile, de ce nu a ales să plece în străinătate, înainte de venirea comuniștilor?
- Nu și-a dorit asta niciun moment! Voia să scrie în țară. Îl apăsa dorul de țară. Chiar are o poezie foarte frumoasă, "Ani, pribegie și somn". "Stau acu iarăși cu fața spre țară/ Întoarcerea va să rămână un vis/ Să nu calc o nespusă poruncă/ sau poate fiindcă făpturii așa-i este scris./ Numai noaptea, în fiece noapte/ somnul mai vine/ sosindu-mi din depărtatele plaiuri/ mi-aduce un pic de-ntuneric/ ca un pumn de țărână din patria mumelor/ din cimitire de raiuri".
- După venirea comuniștilor la putere, s-a încercat racolarea lui Lucian Blaga într-un partid-satelit al comuniștilor.
- Apăruseră tot felul de partiduțe, înghițite apoi de partidul comunist. Dar el și-a dat repede seama care va fi evoluția. Și-a dat demisia din acel partid printr-o scrisoare deschisă, iar noi, mama și cu mine, am fost de acord, am fost alături de el. Ne explicase că s-ar putea să apară consecințe ale gestului său. A trecut printr-o perioadă grea după aceea. A urmat epurarea din Universitate. Deși era afectat, tata căuta să compenseze pierderea catedrei prin ceea ce scria. Opera sa postumă, nepublicată, a fost foarte consistentă. A scris și foarte multe poezii care s-au tot înmulțit și pe care le-a tot regrupat în niște cicluri pregătite pentru tipar. Tot spera că va veni momentul când să fie publicate. Asta a fost forma lui de rezistență!
- Avea Blaga și alte preocupări în afară de scris? Unde se retrăgea ca să reziste sistemului închis al dictaturii comuniste?
- Ieșea în natură, asculta muzică... Nu citea seara, în schimb asculta puțină muzică la radio. Aveam și o colecție de discuri, de mic copil avea niște preferințe muzicale clare. Era un mare meloman.
- Cum se simțea când v-a vizitat ultima oară la București?
- Era afectat de atacul jalnic al lui Mihai Beniuc, din capitolul "Marele Anonim". Suferința l-a făcut să se îmbolnăvească. S-au găsit niște fisuri pe vertebre. De fapt, erau deja metastaze.
- Cum era în ultimele săptămâni de viață?
- Tăcea tot timpul. Mama s-a internat cu el cât a durat boala. Nu dorea vizite.
- Simțea că va veni un moment în care toată opera lui va vedea lumina tiparului, iar el va fi pus la locul pe care îl merită?
- Spera, dar din păcate a murit cât era interzis. Semnase contractul pentru un volum de poezii, dar nu a ieșit cât timp a mai trăit el. Își făcuse un fel de testament editorial, avea încrederea asta că va veni și timpul lui...
- Ați simțit vreodată numele de Blaga ca pe o povară?
- Mi-am asumat numele de Blaga și am făcut tot ce a ținut de mine cu foarte mare bucurie. El e prezent tot timpul în viața mea, într-un fel sau altul.
- Există vreun loc prin București care vă aduce aminte de tatăl dumneavoastră?
- Țin minte că tata, când mai venea la București, cu treburi legate de traducerea lui "Faust", trecea de fiecare dată pe la Biblioteca Academiei, deși nu mai era academician. Și țin minte că ne vedeam acolo pe la 12-1, și-apoi mergeam împreună în grădina Restaurantului Cina. Acolo îi plăcea, în grădină, să bea o bere, să ia prânzul și să stăm la povești.