Dor de literatura română - LUCIAN BLAGA - Ultimii ani

Ciprian Rus
- Pentru că au fost prinși citindu-l pe Blaga pe sub băncile amfi­teatrului, un grup de studenți de la Facultatea de Filologie din Bucu­rești au fost exmatriculați. Era prin anii '50. Considerat "dușman al poporului", marele poet fusese interzis, dat afară de la catedra de Filosofie a Universității din Cluj, ocolit de prieteni și urmărit de secu­ritate. A murit de cancer și de tristețe, într-o umilință dramatică, înainte să-și mai vadă numele tipărit pe vreo carte. Dedicat ultimei întoarceri a lui Blaga în satul natal, textul care urmează este un semn de omagiu și de rechemare în suflet, a unui om și poet uriaș -

"Gâga Popii"

În după-amiaza acelei zile, Lancrămul era, par­că, mai frumos ca oricând. Soarele trecuse de Râpa Roșie, iar lumina lui dădea o strălu­cire aparte, de ajun de praznic, lu­cru­rilor din jur. În loc să stea un ceas "la fereală", la umbră, în crucea zi­lei, oamenii își făceau, sfioși, de lu­cru pe la porți. Se zvonea c-a' trece prin Lancrăm Lucian Blaga, "copti­lu­lui ăl mic al popii Izidor", ș-apăi cum să nu-l petreacă o țâră cu privi­rea și să nu-i dea un "Bună zâua"?!
Se scursese o vreme de când "Poe­tul" nu mai ajunsese prin sat. Oamenii mai aflau, din când în când, câte o veste de pe la Cluj, dar, la fel ca vremurile care îi năpăstuiau, nici veștile nu erau prea bune. Apăsați, "vai ș-amar!", de necazu­rile cu Colectivul, că-și pierduseră toți găzdușagul și pământurile, gospodarii din Lan­crăm știau bine cât avusese de su­ferit de pe urma comuniștilor, și cel mai școlit și mai drag fiu al satului. "Oare ce l-o fi adus «tumnai» acuma pe la noi?", se întreba lumea pe la porți, privind spre capul Uliței vechi, spre fosta casă a preotului Blaga, unde prie­tenii poe­tului, în frunte cu părintele Lașiță, se strân­seseră să-l primească cum se cu­vine. Dar Blaga venise deja în Lancrăm, din capul dinspre Sebeș al satului, și tre­cea agale, pe jos, prin fața caselor, ridicându-și, cu gesturi largi, pălă­ria, ca să-i salute pe oamenii care ieșiseră în porți. Era îmbrăcat ca un domn, la costum, în sacou cu două rânduri de nasturi și cu cravată, iar asta dădea, parcă, o aură și mai solemnă întoarcerii sale neașteptate în sat. Sub căldura dogoritoare a amiezei, toate ogrăzile erau mute și toți ochii priveau spre drum. Când, deodată, ca din senin, o hărmălaie plină de strigăte cuprinde "Ulița ve­che". "Gâga Popii!!! Gâga Popii!!! Ui' c-o vint Gâga Popii!!!". As­cunși pe după pomii de pe marginea drumului, o mână de "împielițați" prind a striga în urma Poetului. Lu­mea roșește de rușine pe la porți: așa ceva nu se mai pomenise în Lan­crăm, de când lumea și pă­mân­tul! Dar poetul se oprește locului și le zâmbește cu drag ștrengarilor, și-apoi se duce țintă să-și îmbră­țișeze foștii prieteni din copilărie, care puseseră în operă toată scena. "Gâga Popii!", "Gâga Popii!", au fost de-ajuns două cuvinte strigate de copiii din sat, ca să-l în­toarcă pe Poet în anii fericiți ai copi­lăriei sale din Lancrăm. Cu lacrimi în ochi, Blaga îl strânge în brațe pe părintele Lașiță, complicele său de năzdră­vănii de pe vremuri. Cum stăteau ei așa, prinși în frățeasca îmbrățișare, cu spatele la fosta casă a copilăriei, ochii Poetului bat chiar spre tărâmul de basm al acelor ani, spre Râpa Roșie de peste vale. Lacrimile întind roșul cărămiziu al lutu­lui peste tot, peste cerul și peste pământurile Lan­crămului...

"Tăte casăle era vopsâtie în «Mândră Mărie»"

"Țâi mintie ca az'. O vinit pă drumul vechi, la casa lor, care era vândută acuma. Șî pretinii lui, care-l așteptau în sat, ne-or chemat deoparte, ne-or dat ceva bani și ne-o zâs: "Când a trece domnul cela pă lângă voi, să strâgați tare după el: «Gâga Popii! Gâga Popii!». Că el, până la patru ani n-o vorbit, și-apăi așa îi zâceau, pasămite, co­piii la școală: «Gâga Popii», că era coptilul ăl mic al popii din sat. Șî noi, cum ce-o trecut Poetul, hopa!, am sărit: «Gâga Popii! Gâga Popii!». Pretinii Poetului, în frunte cu doctorul Iubu, or pus totul la cale!".
Dorin Ordean zâmbește când își amintește po­vestea de acum mai bine de jumătate de secol. E cantorul din Lancrăm și mă întâmpină chiar pe "Ulița veche", în dreptul po­milor după care se ascunsese în acea zi de vară. Urc cu el în turla bisericii, să privim de voie peste dealurile Lan­crămului, și să ne punem la po­vești...
- Domnule Or­dean, ați fost martorul ultimei vizite a lui Lucian Blaga în Lan­crăm, în satul despre care a vorbit atât de frumos, și în căr­țile sale, și în discur­surile de la Aca­demia Română. Cum era Lancrămul atunci, în 1957?
- Cât am fost io coptil, satul o fost tot ca pă vremuri, când o fost Blaga coptil! Sat frumos, c-o avut de tătie, șî pădure, șî ape, șî pământ. Încolo, spre Vinț, îi zicea "Drumul mălaiului", ploua, nu ploua, aco­lo se făcea porumbul fain! Țân minte că mer­geam la sapă acolo... Șî vineau norii grei cătră noi. Și zâcea buna cătră moșu: "Hai să ne băgăm sub car, că vine ploaia!". Ș-apăi zâcea moșu': "N-are ploaia bani să treacă cu brodul păstă apă!". La amiază, mâncai slană, brânză, ouă, pită de casă, șî o oră te băgai sub car, să te odihnești. Și zâcea moșu' să stăm cu capul la roata caru­lui, că acolo, cât o fi de cald, mai tra­ge curentul, mai adie vântul. Păi cân­tau ciocârliile peste sat, ce fain era! Altfel o fost! Acolo era moara, moară de apă, amu numa zâdurile or mai rămas de ea. Dinjos, aveam o iri­guță, așa îi ziceam, o apă mai mică. Acolo băgau femeile cânepa la topit și apoi vineau și o spălau. Ș-apăi făceau pân­zăle, și veneau aici, în Arini, la noi, la iarbă verde, să le usuce. Iarbă verde cât ve­deai cu ochii, și pă ea nu­mai gâște și pânze mari, albe, întinse pe tot locul! Tare fain era Lancrămul, drept vă spui!
- L-ați așteptat pe Poet ascunși după pomii de pe Ulița veche. Cum arăta satul în ziua aceea de vară?
- Atuncia, casă­le, tătie, era vop­sâtie în al­bastru, "în mân­dră Mă­rie", cum zâceau bătrânii. Tăt Lancrămul îl vediei așa, "în mândră Mărie", și-așa l-o văzut și Poe­tul!
- Tot satul gătit "în mândră Mărie", ce ima­gine minunată!
- Și hainele populare erau la fel. După ce spăla cămeșile, mama le punea un pic de albastru ca să iasă albul mai strălucitor. Apăi ea știa cât să bage, de-i ieșeau așa țifrașe. La noi, lăncrănjenii se îm­brăcau numai românește. Așa o fost portul, așa o fost obiceiul de când lumea, așa o fost lumea îmbră­cată și când l-o așteptat pe Blaga să vie în sat...

Rânduielile morții

Gătit în alb-azuriu "în mândră Mărie", așa l-a așteptat Lancrămul pe Lucian Blaga. Toată ulița mirosea a scovergi: Poetului îi plăceau la nebunie scoverzile, iar preoteasa din sat, soția părintelui Leșiță, împreună cu câteva femei din sat, îi pregăteau de fiecarea dată când Blaga își anunța o vizită în Lancrăm. Ca de obicei, Poetul a tras la fosta casă părintească, aflată pe atunci la al doilea rând de proprietari. Mama lui Lu­cian Blaga vânduse casa prin 1909, pe când viitorul poet și filosof era încă școlar. Soțul ei, părintele Isi­dor, murise, iar ca să-și poată ține copiii la școli a trebuit să facă rost de bani și să se mute în Sebeș. Și primii proprietari, și cei de pe urmă, au ținut tot timpul ușa deschisă pentru familia Blaga. Așa s-a întâmplat și în '57, când întreg alaiul de prieteni din copilărie s-a strâns pe lespezile grele ale târnațului. Urc și eu "treptele de piatră, cizelate de pași și nete­zite de ploi", despre care citisem în "Hronicul și cân­tecul vârstelor". Curtea casei me­moriale din Lan­crăm e un colț de rai, care încă mai păstrează, ca-ntr-un glob magic, lumea din vremea lui "Gâga Popii" și-a prietenilor lui. Miroase a primăvară, cireșul din curte tocmai ce-a înflorit, iar păsările cântă cu foc peste dealuri. Înăuntru, în "casa" din stânga, fotografiile vizitei din anul 1957, în Lan­crăm, umplu două vitrine mari. În curtea casei pă­rin­tești, Poetul e în lumea lui. E trecut deja de 60 de ani, dar are în ochi sclipirea copilului năzdrăvan de odinioară. Într-o imagine se află în grădină, zâm­bind printre razele de soare ce scapără printre frun­zele copacilor, în alta e la fân­tâna din curte, sorbind cu sete apă rece, ca-n copi­lărie, în alta stă de vorbă cu niște țărani din sat. În ultima dintre fotografii, Blaga este în cimitirul din curtea bisericii, sprijinind crucea tatălui său. Călă­toria sa se sfârșise. "Miste­rul" întoarcerii în satul copilăriei era legat de rân­duielile morții și-ale îngropăciunii alături de-ai lui. Poetul îi scrisese din timp bunului său prieten, părintele Lașiță, anunțându-l că va veni în sat pen­tru că vrea să-și aleagă locul de veci, în curtea bise­ricii în care slujiseră întru Domnul tatăl și bunicul său, Isidor și Simion Blaga. Iar locul ales de poet va fi alături de înaintași. "Lucian Blaga n-a stat prea mulți ani în Lancrăm, dar a rămas toată viața legat de sat. Poate și pentru că a fost copilul cel mai mic al familiei. Așa sunt cei mai mici, mai sen­si­bili", îmi spune, pe ton mămos, doamna Ionela Nis­tor, ghidul Casei Memoriale. "Lucian Blaga a iubit din tot sufletul satul natal, a vorbit minunat despre el în «Elogiu satului românesc», discursul său de primire în Academia Română, l-a cântat în cele mai frumoase poezii ale sale", spune doamna Ionela și îmi arată ciorna poeziei "Părinții", scrisă de poet chiar atunci, după vizita la mormântul tată­lui său: "Coboară-n lut părinții, rând pe rând/ în timp ce-n noi mai cresc grădinile./ Ei vor să fie ră­dă­cinile/ prin cari ne prelungim pe sub pământ". Pas cu pas, poveste cu poveste, dau ocol de două ori casei me­moriale. Ce fericit trebuie să fi fost poe­tul acolo, dacă își alesese raiul copilăriei ca loc de veci.

Alungat din universitate

"Profesor Lucian Blaga", așa se semnase la fina­lul scrisorii, în care îi anunța părintelui Lașiță veni­rea sa în Lancrăm. Dar Lucian Blaga nu mai era profesor de ani de zile! Fusese dat afară de la Uni­versitatea din Cluj, la începutul lui februarie 1949, printr-o decizie semnată chiar de unul dintre priete­nii săi de familie, atotputernicul istoric Constantin Dai­coviciu. În vara lui 1951, e transferat la Biblio­teca Academiei din Cluj, unde va lucra ca un simplu funcțio­nar, până la pensio­nare.
Lucian Blaga ținuse mult la postul de profe­sor de la Universitatea din Cluj. Ca să ocupe catedra de Filosofia Culturii, renunțase la funcția de ministru pleni­po­tențiar la Lisabona, cea mai înaltă treap­tă pe care o atinsese în diplomație. Dar abia ajuns la Cluj, a venit războiul, a ur­mat refugiul de la Sibiu, după ocuparea ungurească a nordului Transilvaniei. "Da, am avut parte de istorie!", spune fiica poetului, d-na Dorli Blaga. "Și aces­ta a fost doar începutul. Greul a ve­nit după război, salariile nu mai ți­neau pasul cu inflația. Părinții trebuiau să vândă, rând pe rând, tot ce cu greu realizaseră în 20 de ani de căsătorie. Iar alte posibilități de câștig pentru Tata nu mai existau, după cum bine se știe...". După instaurarea comuniștilor la putere, a început epurarea elitei intelectuale in­ter­belice. Ca altor oameni de cultură, comuniștii i-au oferit și lui Lucian Blaga ocazia să pactizeze cu noul regim. Între 1945 și 1946, are loc o încer­care de atra­gere a sa în așa-numitul Partid Național Popular, în fapt, un satelit al Partidului Muncitoresc Român. Lucian Blaga își dă repede seama de capcana care i se întin­de și demisionează rapid. Îna­in­te să facă asta, vorbește cu Cornelia, fidela sa so­ție, și cu fiica sa, Dorli, și le aver­tizează asupra consecin­țe­lor ce vor urma. Am­bele sunt gata să meargă până la capăt, alături de el, pe dru­mul greu ce avea să vină.

"Marele Anonim"

Știau cât de mult ținea Blaga la postul de la Uni­versitate, așa că l-au lovit unde îl durea mai tare. I-au luat nu doar catedra, ci și orice speranță că ar putea publica ceva în tim­pul vie­ții. În vreme ce valoroasa sa operă filo­sofică și poe­tică stătea la sertar, de-abia i se oferise posi­bilitatea tra­ducerii "Faust"-ului lui Goethe, pentru care comu­niștii îl plăteau dacă și când li se năză­rea. Izolat într-un apartament mic, de două camere, Blaga trăiește, per­manent, după 1948, sub spectrul iminentei ri­di­cări de către Secu­ritate. Pe an ce trece, mai cu sea­­mă după '53, cercul din jurul poetului se strân­ge tot mai tare. A­propiați ai săi intră la închisoare, iar în­trebările și rapoartele despre ce face și ce mai scrie Blaga se tot înmulțesc. În '58, doctorul Iubu, unul din­tre cei mai buni prieteni clujeni ai poetului, este arestat. În dosarul său de ur­mărire apar poze de la ieșirile la munte alături de Lucian Blaga, în care ima­ginea poetului e marcată cu un "X". Biroul de la Biblio­teca din Cluj - care azi îi poar­tă nu­mele - e percheziționat cu acea ocazie. Dar marea lovitu­ră încă nu ve­nise... "Unul dintre mo­­mentele cel mai greu de supor­tat a fost pu­bli­carea, în «Gazeta li­tera­ră», a fragmentului din ro­manul lui Mihai Be­niuc, «Pe mu­chie de cu­țit», o infamie intitu­lată «Marele Anonim». Era în vara lui 1959, cu un an după arestarea gru­­pu­lui Dr. Iubu. Re­vista era a lui Zaharia Stancu, căruia îi apar­ține și pri­ma informare sem­nată împotriva lui Blaga, la Securitate, în 1949. Titlul din revistă trimi­tea, fără echivoc, la Tata. În acel capitol nu era atacat numai el, dar și bu­nicul, preotul Isidor Blaga, omul de mare cul­tură, care este prezentat ca «măcelarul» satului. Durerea Tatii a fost profundă. S-a simțit umi­lit, jignit de către un om pe care l-a primit de ne­numărate ori în casă", își amintește Dorli Blaga.
Lucian Blaga nu mai rezistă și decide să ripos­teze. Scrie un memoriu către Comitetul Central al Partidului, pe care îl înmânează personal vicepre­mierului de atunci. Partidul pare dispus la o apro­piere de marele poet. E vizitat la Cluj de oameni suspuși din lumea literară, i se promite editarea unui volum de poezie, primul după 15 ani de interdicție. Dar apăsarea ultimilor ani îl îngenunchează pe Blaga. Ceea ce părea, la un mo­ment dat, o simplă criză de scia­tică, se dovedește a fi o boală in­curabilă, iar Lucian Blaga se stin­ge, la Cluj, în 1961. Trecuseră patru ani de la vizita sa în Lan­crăm, când își alesese locul de veci, alături de înaintașii lui.

Înmormântat cu tot satul

Lucian Blaga nu scapă de Secu­ritate, nici după moar­te. Stau cu cantorul Or­dean în fața mormân­tului Poetului, și el îmi poves­tește că Partidul a fost pe urmele lui și la înmor­mân­tare. "În 1961, când o mu­rit Bla­ga, noi aveam o pro­fesoară de Română foarte bună, Dumniezo s-o ierte! Șî dânsa, cu de la ea pu­te­re, ne-o adus pe toți, toată clasa, la înmormântare. Nu era voie să ne aducă, că or vrut să-l îngroape noap­tea, să nu se știe de el. Iar părintele Lașiță, pentru că i-o făcut slujbă frumoasă, o avut de tras, bietu'! L-or chemat pe la Partid, or vrut să-l dea afară din parohie, că di ce nu l-o înmormântat pe furiș. Când colo, o fost la slujbă tăt satul! Or fi fost și perso­nalități de la Cluj, dar asta știu sigur, că o fost tăt satul. O fost scandal mare că de ce l-or înmor­mântat așa, că de ce or ținut discursuri unii și alții, toți au dat cu subsemnatul. Era plin de securiști la înmormântare! Știu că vorbeau mama cu tata: «Uite, domnii ăia ce să uită după noi!». Ș-apăi de-aia i-or făcut și mormântul așa cum i l-or făcut, mic și modest, că nu o fost voie să facă ceva mai frumos, ceva mai mare, ș-așa o rămas cum îl vedeți...", spune can­torul, care îngrijește lo­cul de veci al lui Blaga.

*

Lăsăm în urmă mormântul și coborâm, în po­vești, la pas, pe "Ulița veche". Nu mai seamănă nici ea cu ce-a fost. Doar patru-cinci case mai sunt ca pe vremuri. Iar între toate, doar casa lui Blaga mai e "albastră, în mândră Mărie", așa cum era toată Ulița Veche, când "Gâga Popii", un copil care re­fuza să vorbească, se pregătea să devină unul dintre împărații literaturii române.



DORLI BLAGA - "Scrisul a fost forma de rezistență a lui Blaga în fața regimului comunist"

Sunt foarte puține cazuri - mai degrabă ex­cepții! - de copii ai unor mari oameni de litere din România, care s-au implicat atât de mult în destinul literar postum al părinților, cum a făcut-o Dorli Blaga pentru tatăl său, Lucian Blaga. Le­gatară a unui uriaș "tes­ta­ment editorial", acumu­lat după 15 ani de inter­zi­cere la publicare a poe­tului, Dorli s-a zidit între manuscrisele ma­relui om de cultură și s-a îngrijit, până la ultima vir­gulă și ultima notă de subsol, de publicarea operelor sale. Ajunsă azi la vârsta se­nec­tuții, doamna Dorli Blaga ne-a primit cu mare amabi­litate în frumosul său apar­tament din centrul Capi­ta­lei, printre cărțile și mobi­lele vechi, din perioada vieneză, ale lui Lucian Blaga...

- Stimată doamnă Dorli Blaga, care sunt primele dum­­neavoastră amintiri le­gate de tatăl dvs., Lucian Blaga?

- Sunt amintiri din prima copilărie, eram foarte mică. Eram la Berna, acolo unde mă născusem eu și unde tata fusese atașat de presă între 1928 și 1932. Primele amin­tiri sunt legate de locuința noas­tră. N-oi fi fost cuminte, n-oi fi dormit, nu mai știu, dar țin minte că a venit în cameră la mine și mi-a făcut, așa, părintește, cu degetul. Parcă îl văd și azi! (zâm­bește).

- De Lancrăm, satul tatălui dumneavoastră, ce amintiri vă leagă?

- Când venea în concediu din străinătate, tata trecea neapărat prin Lancrăm. De fapt, pe mine și pe mama doar prin Banat și Ardeal ne plimba în concedii, niciodată n-am trecut Carpații. Așa că am fost în Lancrăm încă de pe când aveam un an. Mă lua cu el, de fiecare dată, pe ulița satului, și îmi povestea tot felul de întâmplări minunate, pe care, ulterior, le-am descoperit, ca toată lumea, în cartea lui "Hronicul și cântecul vârstelor".

- Cum era Lucian Blaga în particular? Lumea are imaginea unui personaj retras, taciturn...

- Nu era așa taciturn cum crede lumea. Atunci când lucra, nu aveam voie să-l deranjăm. Orele de scris erau sfinte, nu intram în biroul lui! În rest, era un om foarte normal, avea prieteni, își făcuse relații peste tot pe unde lucrase în străinătate.

- Lucian Blaga a avut, în perioada interbelică, o importantă carieră diplomatică. Ce l-a făcut să solicite rechemarea în țară, la Cluj?

- Tata și-a dorit foarte mult să fie profesor la Cluj, ăsta a fost gândul lui tot timpul. Când s-a creat catedra de Filosofia Culturii, în '38, era la Lisa­bona, ministru plenipotențiar. A cerut imediat Regelui Carol al II-lea să-l recheme acasă! Își do­rise foarte mult cariera universitară... În perioada de la Cluj, avea multe obligații, pentru că era și sena­tor și venea des la București. Apoi, participa și la sesiu­nile Academiei... Era deja academician, din 1937. De altfel, Carol al II-lea a asistat personal la primirea sa în Academie, atunci când tata a ținut celebrul discurs "Elogiu satului ro­mânesc". Carol îl prețuia foarte mult... Din păcate, imediat ce am ajuns în țară, a izbucnit războiul. În acel moment, în septembrie '39, când a fost invadată Cehoslo­vacia, eram la grădina noastră din Bistrița. Acolo nu aveam radio, dar avea o soră de-a lui tata, și așa a aflat știrile cele groaznice. Am venit cu trăsura acasă, ploua infernal, iar tata era foarte necăjit, nu vorbea de­loc. Ex­periența sa diploma­tică prevedea că va fi și mai rău. Avea o experiență care îl făcea să pară vizionar uneori.

- Dacă avea intuiția că vor fi tot mai rele lucrurile, de ce nu a ales să plece în străinătate, înainte de ve­nirea comuniștilor?

- Nu și-a dorit asta niciun mo­ment! Voia să scrie în țară. Îl apăsa dorul de țară. Chiar are o poezie foarte frumoasă, "Ani, pribegie și somn". "Stau acu iarăși cu fața spre țară/ Întoar­cerea va să ră­mâ­nă un vis/ Să nu calc o ne­spusă po­runcă/ sau poate fiindcă făpturii așa-i este scris./ Nu­mai noaptea, în fiece noapte/ som­nul mai vine/ so­sin­­du-mi din de­păr­­­ta­tele plaiuri/ mi-adu­ce un pic de-ntu­neric/ ca un pumn de țărână din pa­tria mu­melor/ din cimitire de raiuri".

- După venirea comuniștilor la pu­­te­re, s-a încer­cat raco­larea lui Lu­cian Bla­ga într-un par­tid-sa­telit al co­muniș­tilor.

- Apăruseră tot felul de partiduțe, în­ghi­țite apoi de partidul comunist. Dar el și-a dat re­pe­de seama care va fi evoluția. Și-a dat de­misia din acel partid prin­tr-o scrisoare des­chisă, iar noi, mama și cu mine, am fost de acord, am fost ală­turi de el. Ne explicase că s-ar putea să apară conse­cințe ale gestului său. A trecut printr-o perioadă grea după aceea. A urmat epu­rarea din Universitate. Deși era afectat, tata căuta să compen­seze pierderea catedrei prin ceea ce scria. Opera sa postumă, ne­publicată, a fost foarte con­sistentă. A scris și foarte multe poezii care s-au tot înmulțit și pe care le-a tot regrupat în niște cicluri pregătite pentru tipar. Tot spera că va veni momen­tul când să fie publicate. Asta a fost forma lui de rezistență!

- Avea Blaga și alte preocupări în afară de scris? Unde se retrăgea ca să reziste sistemului închis al dictaturii comuniste?

- Ieșea în natură, asculta muzică... Nu citea seara, în schimb asculta puțină muzică la radio. Aveam și o colecție de discuri, de mic copil avea niș­te preferințe muzicale clare. Era un mare me­lo­man.

- Cum se simțea când v-a vizitat ultima oară la București?

- Era afectat de atacul jalnic al lui Mihai Beniuc, din capitolul "Marele Anonim". Suferința l-a făcut să se îmbolnăvească. S-au găsit niște fisuri pe vertebre. De fapt, erau deja metastaze.

- Cum era în ultimele săptămâni de viață?

- Tăcea tot timpul. Mama s-a internat cu el cât a durat boala. Nu dorea vizite.

- Simțea că va veni un moment în care toată opera lui va vedea lumina tiparului, iar el va fi pus la locul pe care îl merită?

- Spera, dar din păcate a murit cât era interzis. Semnase contractul pentru un volum de poezii, dar nu a ieșit cât timp a mai trăit el. Își făcuse un fel de testament editorial, avea încrederea asta că va veni și timpul lui...

- Ați simțit vreodată numele de Blaga ca pe o povară?

- Mi-am asumat nu­mele de Blaga și am fă­cut tot ce a ținut de mi­ne cu foarte mare bucu­rie. El e prezent tot tim­pul în viața mea, într-un fel sau altul.

- Există vreun loc prin București care vă aduce aminte de tatăl dumneavoastră?

- Țin minte că tata, când mai venea la Bu­curești, cu treburi legate de traducerea lui "Faust", trecea de fie­care dată pe la Biblio­teca Academiei, deși nu mai era academician. Și țin minte că ne vedeam acolo pe la 12-1, și-apoi mergeam împre­ună în grădina Restaurantului Cina. Acolo îi plăcea, în gră­dină, să bea o bere, să ia prânzul și să stăm la povești.