Povești cu grădinari și grădini

Otilia Teposu
Roșiile din fereastră

În orașele mari, primăvara vine mai întâi în piețe. Acolo poți să vezi, de fapt, cel mai bine și mai cu folos schimbarea tuturor anotimpurilor. Semnele sunt firave la început, când apar timide buchețele de ghiocei și de brândușe. Dar după numai câteva zile cu soare și vânticel tânăr, năvălesc din pă­duri grămezi de untișor, ștevie și urzici, legături de leur­dă ori mâțișori de salcie, buni de pus la porți, în zilele de săr­bătoare.
Aduse de dincolo de marginea orașului, în co­șuri mari, de nuiele îm­pletite, ori în cutii de car­ton, semnele pri­mă­verii se revarsă apoi, în zilele și săptămâ­nile ca­re ur­mea­­ză, pe me­se­le de pia­tră ale piețelor, în­tr-o bo­găție fără de sfâr­șit. Ve­derea tru­fandalelor înși­ra­te ca la paradă, după culoare și mărime, învese­leș­te din­tr-odată orașul, și oa­menii își aduc aminte de stră­vechea zicală aducătoare de noroc: "Mân­care no­uă, în gură veche", de fapt, o urare de să­nă­tate, acum, la început de primăvară.

Vremea răsadurilor

Aproape de Parcul Bazilescu, din cartierul Bucureștii Noi, printre blocuri și case vechi, se află Piața 16 Februarie, un vad vechi și binecu­noscut în vânzarea de fructe și legume. Își aduc marfa aici mai ales grădinarii din satele așezate în nord-vestul orașului, din Prahova, Dâmbovița și chiar din Voineștii de Argeș. Am ajuns și eu în piață, la mij­locul unei dimineți din această săptămână. Forfota veselă și rumoarea continuă din dosul ta­rabelor nu m-au împiedicat să descopăr, cât e de bine apro­vizionată piața, acum, în prag de primă­va­ră, cu tot ce-ți este de trebuință într-o bucătărie sau într-o grădină. Ridichi de lună aduse de la Mogoșoaia, ceapă verde și usturoi de la Tamaș, urzici din pă­durea de la Săbăreni și tot de acolo leur­dă ustu­roasă; de la Bâcu au venit două pre­cu­pețe cu ște­vie, pătrunjel și mărar, dar și cu tarhon în buchețele și în ghiveci, numai bun de răsădit în propria grădină. De la Ciolpani și Periș au ajuns în capitală legături mari de ceapă verde, grămezi de untișor și ceapa ciorii, un fel de chives sălbatic, dar și ar­pagic, numai bun de semănat. Pe lângă mese se în­șiră arbuști, coacăzi, agriși, afini, zmeură și mure, și oriîncotro te uiți, pe toate me­sele, la loc de cinste și de interes sunt răsaduri de flori și de legume, mânuite cu grijă și delicatețe, căci sunt încă firave și neîmplinite.
După mai multe ture printre șirurile de vân­­zători și cumpărători gălăgioși și preten­țioși, m-am oprit la o masă încărcată de păhă­rele albe, cu ră­saduri de roșii. N-am mai vă­zut niciodată până acum atâta diversitate, atâ­tea soiuri la un loc. "Sunt toate soiuri româ­nești", îmi spune femeia care le păstorește și începe, fără altă invitație, să-mi înșire numele lor. Grasa românească, Inimă de bou roșu, Inimă de bou roz, Roșia de Buzău, Roșii pru­ni­șoară sau în formă de cireșele, Roșia nea­gră, semitimpurie sau timpurie, Roșia creață, Uriașa, Tâța vacii, care are se­mințe pu­ține, și e numai bună pentru bu­lion, Roșia cu miez gal­­ben ori por­tocaliu... Ce sărbă­toare a lim­bii române! Înșiruirea numelor îmi dovedește nu numai inventivitate lingvistică, ci mai cu seamă hăr­nicia celor care le-au îngrijit și per­petuat din generație în gene­rație. "Sunt soiuri pe care le-am moștenit, pentru că mă trag dintr-un neam de grădinari", mai adaugă bine­voitoare vân­zătoarea, punându-mi în față, ca la o adevărată prezentare, când unul, când altul dintre păhărelele în care se înalță răsadurile. "Pentru un singur soi, Inimă de bou roz, am adus câteva se­mințe de la Banca de semințe din Su­ceava. Am avut ma­re grijă de ele și acum am și eu răsaduri și le cultiv alături de celelalte soiuri în grădină. Toate roșiile mele au câteva calități pe care roșiile cul­tivate indus­trial nu le au: au gust bun, puternic, aromă să­nă­toasă și pielea subțire. Chiar dacă sunt mai deli­cate din acest motiv, nu sunt atât de rezistente și se mânuiesc mai cu atenție, merită sacrificiul! Când sunt în bătaia soarelui, mi­roase a vară în jurul lor!"

Neam de grădinari

Elena Olteanu s-a născut în satul Balta Doam­nei, în Prahova. "Dincolo de Potigrafu, faci la dreapta și imediat ajungi", îmi spune cu bucurie și cu mândrie, că se trage din neamul Costache, neam de mari grădinari. "Am fost patru copii în fa­mi­lie, o sin­gură soră a tră­dat gră­dinăria, în rest, toți ceilalți ne-am orientat vie­țile spre ce am învățat încă de copii. De la mama Tan­ța și de la tata Milică, de la bunici, am învățat primele deprin­deri, primele munci. Oa­me­nii din Balta Doam­nei, cu asta se ocupă, de când se știu, toți sunt gră­dinari. Pământul e bun și clima potrivită, așa că nebun să fii și să pleci în lumea largă, în loc să-ți lucrezi terenul!".
Atentă la cumpărătorii care se perindă prin fața mesei cu zarzavaturi și răsaduri, lăudându-și mar­fa, ca orice negustor, și scoțând înainte drept mo­meală cele mai frumoase produse, Elena Olteanu îmi spune în vorbe simple, așezate și cumpănite povestea vieții ei de până acum. A făcut facultatea de chimie, a lucrat la Tipografia Co­resi, dar n-a abandonat gră­di­năritul. Serviciul și grădina erau locurile în care și-a împărțit viața, până când a luat hotărârea să rămână doar la grădinărit. Fire am­bițioasă, dornică de schimbări și noutăți, a început să învețe din cărți ceea ce nu știa din familie des­pre plante. A citit manuale de Botanică, de Fito­farmacie, este la curent cu tot ce înseamnă pro­ducție bio și ecologică, studiază, atunci când are timp, tot ceea ce ține de diversitatea soiurilor, adap­­tarea lor la cultura în seră, cunoaște și nou­tățile despre îngrășămintele naturale și prieteniile dintre plante. Ba mai mult de atât, și-a atras și bă­iatul în această dra­goste pentru culti­varea pă­mân­tului. A părăsit Facultatea de cons­trucții și a făcut Horticultura, ca să poată începe și el o afacere cu flori. "Ca să reușești în grădi­nărit, nu mai este suficient să știi să sapi locul și să pui semințele în pământ. Trebuie să fii la curent cu tot ce înseamnă tehnici și metode noi de cul­tivare, să cunoști bine plantele, soiurile, preten­țiile lor pentru anumite condiții de culti­vare. Știți, bătrânii sunt mai conservatori, dar mie mi-a plăcut mereu să fiu în pas cu tot ce este nou și modern. Încă de acum douăzeci de ani mi-am pus un sistem de udare prin picurare și am tot mo­dernizat de la an la an serele. Când am renunțat la serviciu, am vândut apartamentul din București și mi-am cumpărat un teren în Tunari. Primul lucru pe care l-am ridicat acolo a fost un solar, abia apoi m-am gândit la casă. De la solarul acela din lemn, acoperit cu folie, până la serele de azi, din termo­pan, prevăzute cu încălzire cen­trală și termostate de temperatură, au trecut ani, dar și foarte multă muncă. Zilnică, fie iarnă, fie vară. Soțul meu, care este profesor, mă ajută, este mâna mea dreaptă, ne place ce facem și ne bucu­răm de rezultatele muncii noastre. El este născut mai la deal, în zona Buzăului, dar s-a deprins acum cu muncile în solar".

Fereastra cu roșioare

O întreb pe Elena Olteanu cum își începe ziua de muncă, ce ritualuri are, și-mi spune că e în picioare de când se luminează de zi. În cel mult o jumătate de oră de la trezire, e deja afară, pregă­tește mașina, încarcă lăzile cu răsaduri, legumele de sezon, salata pe care o culege soțul ei în fiecare dimineață, ca să fie cât mai proaspătă când ajun­ge în piață. Ziua de stat în piață nu e ușoară, câ­teo­dată e frig, câteodată prea cald, "genunchii au slăbit, artroza ne dă sem­ne tot mai des, dar oricum ar fi, când ajung seara acasă, primul drum îl fac în seră, să văd ce e acolo, dacă s-a în­tâmplat ceva în ab­sența mea. Îmi place ce fac. Munca asta îmi dă bucurie. Uneori, când mă uit la roșii cât sunt de frumoase și ce miros natural răspândesc, mă gân­desc că poate îmi simt dragostea și mă răs­plătesc pentru grija pe care le-o port. Și știți ceva?Acum, la casa mea am roșii și la ferestre, am ghivece cu roșioare pitice, în loc de flori. Oricât de obosită mă întorc acasă, mi se pare că râd la mine, îmi înve­selesc, nu doar casa, ci și sufletul. Am o vecină care spune că atunci când îmi vede roșioarele din fereastră îi vine să cânte. O cred!".



Generalul din stratul cu ceapă

Gavrilă Bud este unul dintre cei mai vestiți grădinari din împrejurimile Băii-Mari. A in­trat deja în povești cu recoltele lui de ver­de­țuri și de legume. Când spune cineva "ceapă ca la Ga­vrilă", poți fi sigur că vorbește la superlativ. Mai mult decât atât nu se poate.
L-am căutat pe vrednicul gospodar în îm­pă­răția grădinii lui unde, în zilele astea de martie, stă de pază ziua și noaptea, ca să prindă eveni­mentul primului fir de ceapă răsărit din pământ.

- Mândră moșie ai, bade Gavrilă! Până unde ține pământul pe care îl stăpânești?

- Doamnă dragă, ăsta-i pământ care o fost apărat și cu bâta, da' și cu minciuna. Tata meu s-o bătut cu un frate de-al lui pentru că o vrut să vândă o parte din el. Noi n-am avut coo­perativă în sat, pentru că un moș de-al meu s-o dus în '61 la București, cu o traistă plină de lut, ca să le arate acolo că nu-i bun pământu', că-i să­rac și nu se face nimica pe el, pământ rău, de munte. Și-acuma mai povestesc oamenii cum o luat el pământ pietros, lut de la margi­nea drumului, cum l-a băgat în straiță și cum a pus el straița pe masa lui Gheorghiu-Dej. Iar ăla s-a uitat la lut și-a zis că-i drept, că nu se poate face nimica, și le-a dat pace cu coope­rativa. Și-așa că noi am scăpat cu pă­mânturile noas­tre, fiecare. Da' un pic de adevăr tot este la mijloc, că-s cam sărace locurile pe-aici. Io am cărat zeci, poate sute de căruțe de lut ro­ditor din albia Văii Albe. Ani de-a rândul, în fiecare primăvară, am cărat și-am pus, am îm­prăștiat argilă de asta grasă în grădina mea. Da' să vede, că se face cea­pa și usturoiul cât pum­nul, mi­nune mare! Cunu­nile mele de ceapă îs nu­ma' bu­ne de expozâție.

- Întotdeauna v-a plă­cut să lucrați în grădină cu atâta dragoste ca acuma?

- Io am lucrat mulți ani la stat, în fabrică și, după ce veneam acasă, mă apu­cam de grădină. Acolo îmi trecea ura de mi­zeria din fabrică și scârba de înju­ră­­turile maistrului. Că era ploaie ori soare, pe mi­ne tăt în grădină mă aflai. Știu și acuma, când intru între straturi, când trec dincolo de gardul găi­nilor, știu în care parte trebuie să o iau, către livadă ori către stra­turile de morcovi, către solar ori către partea cu căp­șuni. Gân­dești că mă cheamă ceva într-o parte sau alta. Și, sigur, aflu ceva de reparat aici, de îndreptat un arac dincolo, de cules niște frunze uscate, de aran­jat niște vrejuri în­toarse de vânt. La mine nu-i săr­bă­­toare dumi­nica atunci când nu lu­cru. Sărbă­toa­rea mea-i în fiecare zi, când stau printre stra­turi. Și cel mai mult îmi place când plouă. Nu știi cum se bucură plantele de ploaie! Trec printre ele și mă bucur și io. Îs ca un general pântre trupe. Să vezi ce co­menzi le dau! Vorbesc cu ceapa și castraveții ca și cu muierea mea. Și cred că ele m-as­cultă mai bine, câteo­dată.

- Sunteți mulțumit de venitul obținut din legume?

- S-ar putea și mai bine, unde-ai văzut dum­neata om mulțumit de banii pe care-i are? Noi ne descurcăm binișor, io am altă mulțumire, mai mare, că mi-o dat Dum­nezău răgaz, sănătate și pu­tere, să mă pot ocupa de gră­dina asta, că-s întreg la cap în­că, că nu-s olog și că pot țâne sa­pa-n mână la anii mei.

- Vă supărați dacă vă întreb câți ani aveți?

- Nu mă supăr, d-apoi de ce să mă supăr, numa' că nu știu cum să-ți răspund. În buletin am 79, dar în inimă și-n cap am numa' 20. Când ies afară, primăvara, și când văd că se-ntorc păsările, când văd că răsare pătrunjălul ori când scurm cu degetul pe lângă frun­zulițele crude de ceapă, ca să le-ajut să iasă mai repe­de, când sâmțesc mirosul de lut proas­păt și de bălegar, vreu să-ți spun, doam­nă dragă, că nu știu câți ani am. Și nici nu mă interesează să știu. Io nu mai număr anii de multă vreme. Mi-i numără fetele și nepoții, care îmi tăt aduc câte-o că­mașă-n pă­tră­țele de zâua mea. Io am alte griji, io-mi număr rândurile de vi­nete, de roșii și de castraveți. Asta-i grija mea. Crezi dumneata că mai con­tează câți ani ai după ce-ai trecut de 70?

- Înțeleg că sunteți un om fe­ricit, împlinit, după mul­tă muncă și trudă. Ce i-ați sfătui pe cei tineri, acum, în prag de primă­vară?

- Mai mult de jumătate din țara asta îi ne­lucrată. Stau pămân­turile și se usucă buruienile pe ele. Tinere dragă, fă oarecum și ie-ți o bucată de pământ, grijește-l ca pe o mireasă și-i avea apoi și blidul plin, și inima mul­țămită. Ce-ți tre­buie mai mult?