În orașele mari, primăvara vine mai întâi în piețe. Acolo poți să vezi, de fapt, cel mai bine și mai cu folos schimbarea tuturor anotimpurilor. Semnele sunt firave la început, când apar timide buchețele de ghiocei și de brândușe. Dar după numai câteva zile cu soare și vânticel tânăr, năvălesc din păduri grămezi de untișor, ștevie și urzici, legături de leurdă ori mâțișori de salcie, buni de pus la porți, în zilele de sărbătoare.
Aduse de dincolo de marginea orașului, în coșuri mari, de nuiele împletite, ori în cutii de carton, semnele primăverii se revarsă apoi, în zilele și săptămânile care urmează, pe mesele de piatră ale piețelor, într-o bogăție fără de sfârșit. Vederea trufandalelor înșirate ca la paradă, după culoare și mărime, înveselește dintr-odată orașul, și oamenii își aduc aminte de străvechea zicală aducătoare de noroc: "Mâncare nouă, în gură veche", de fapt, o urare de sănătate, acum, la început de primăvară.
Vremea răsadurilor
Aproape de Parcul Bazilescu, din cartierul Bucureștii Noi, printre blocuri și case vechi, se află Piața 16 Februarie, un vad vechi și binecunoscut în vânzarea de fructe și legume. Își aduc marfa aici mai ales grădinarii din satele așezate în nord-vestul orașului, din Prahova, Dâmbovița și chiar din Voineștii de Argeș. Am ajuns și eu în piață, la mijlocul unei dimineți din această săptămână. Forfota veselă și rumoarea continuă din dosul tarabelor nu m-au împiedicat să descopăr, cât e de bine aprovizionată piața, acum, în prag de primăvară, cu tot ce-ți este de trebuință într-o bucătărie sau într-o grădină. Ridichi de lună aduse de la Mogoșoaia, ceapă verde și usturoi de la Tamaș, urzici din pădurea de la Săbăreni și tot de acolo leurdă usturoasă; de la Bâcu au venit două precupețe cu ștevie, pătrunjel și mărar, dar și cu tarhon în buchețele și în ghiveci, numai bun de răsădit în propria grădină. De la Ciolpani și Periș au ajuns în capitală legături mari de ceapă verde, grămezi de untișor și ceapa ciorii, un fel de chives sălbatic, dar și arpagic, numai bun de semănat. Pe lângă mese se înșiră arbuști, coacăzi, agriși, afini, zmeură și mure, și oriîncotro te uiți, pe toate mesele, la loc de cinste și de interes sunt răsaduri de flori și de legume, mânuite cu grijă și delicatețe, căci sunt încă firave și neîmplinite.
După mai multe ture printre șirurile de vânzători și cumpărători gălăgioși și pretențioși, m-am oprit la o masă încărcată de păhărele albe, cu răsaduri de roșii. N-am mai văzut niciodată până acum atâta diversitate, atâtea soiuri la un loc. "Sunt toate soiuri românești", îmi spune femeia care le păstorește și începe, fără altă invitație, să-mi înșire numele lor. Grasa românească, Inimă de bou roșu, Inimă de bou roz, Roșia de Buzău, Roșii prunișoară sau în formă de cireșele, Roșia neagră, semitimpurie sau timpurie, Roșia creață, Uriașa, Tâța vacii, care are semințe puține, și e numai bună pentru bulion, Roșia cu miez galben ori portocaliu... Ce sărbătoare a limbii române! Înșiruirea numelor îmi dovedește nu numai inventivitate lingvistică, ci mai cu seamă hărnicia celor care le-au îngrijit și perpetuat din generație în generație. "Sunt soiuri pe care le-am moștenit, pentru că mă trag dintr-un neam de grădinari", mai adaugă binevoitoare vânzătoarea, punându-mi în față, ca la o adevărată prezentare, când unul, când altul dintre păhărelele în care se înalță răsadurile. "Pentru un singur soi, Inimă de bou roz, am adus câteva semințe de la Banca de semințe din Suceava. Am avut mare grijă de ele și acum am și eu răsaduri și le cultiv alături de celelalte soiuri în grădină. Toate roșiile mele au câteva calități pe care roșiile cultivate industrial nu le au: au gust bun, puternic, aromă sănătoasă și pielea subțire. Chiar dacă sunt mai delicate din acest motiv, nu sunt atât de rezistente și se mânuiesc mai cu atenție, merită sacrificiul! Când sunt în bătaia soarelui, miroase a vară în jurul lor!"
Neam de grădinari
Elena Olteanu s-a născut în satul Balta Doamnei, în Prahova. "Dincolo de Potigrafu, faci la dreapta și imediat ajungi", îmi spune cu bucurie și cu mândrie, că se trage din neamul Costache, neam de mari grădinari. "Am fost patru copii în familie, o singură soră a trădat grădinăria, în rest, toți ceilalți ne-am orientat viețile spre ce am învățat încă de copii. De la mama Tanța și de la tata Milică, de la bunici, am învățat primele deprinderi, primele munci. Oamenii din Balta Doamnei, cu asta se ocupă, de când se știu, toți sunt grădinari. Pământul e bun și clima potrivită, așa că nebun să fii și să pleci în lumea largă, în loc să-ți lucrezi terenul!".
Atentă la cumpărătorii care se perindă prin fața mesei cu zarzavaturi și răsaduri, lăudându-și marfa, ca orice negustor, și scoțând înainte drept momeală cele mai frumoase produse, Elena Olteanu îmi spune în vorbe simple, așezate și cumpănite povestea vieții ei de până acum. A făcut facultatea de chimie, a lucrat la Tipografia Coresi, dar n-a abandonat grădinăritul. Serviciul și grădina erau locurile în care și-a împărțit viața, până când a luat hotărârea să rămână doar la grădinărit. Fire ambițioasă, dornică de schimbări și noutăți, a început să învețe din cărți ceea ce nu știa din familie despre plante. A citit manuale de Botanică, de Fitofarmacie, este la curent cu tot ce înseamnă producție bio și ecologică, studiază, atunci când are timp, tot ceea ce ține de diversitatea soiurilor, adaptarea lor la cultura în seră, cunoaște și noutățile despre îngrășămintele naturale și prieteniile dintre plante. Ba mai mult de atât, și-a atras și băiatul în această dragoste pentru cultivarea pământului. A părăsit Facultatea de construcții și a făcut Horticultura, ca să poată începe și el o afacere cu flori. "Ca să reușești în grădinărit, nu mai este suficient să știi să sapi locul și să pui semințele în pământ. Trebuie să fii la curent cu tot ce înseamnă tehnici și metode noi de cultivare, să cunoști bine plantele, soiurile, pretențiile lor pentru anumite condiții de cultivare. Știți, bătrânii sunt mai conservatori, dar mie mi-a plăcut mereu să fiu în pas cu tot ce este nou și modern. Încă de acum douăzeci de ani mi-am pus un sistem de udare prin picurare și am tot modernizat de la an la an serele. Când am renunțat la serviciu, am vândut apartamentul din București și mi-am cumpărat un teren în Tunari. Primul lucru pe care l-am ridicat acolo a fost un solar, abia apoi m-am gândit la casă. De la solarul acela din lemn, acoperit cu folie, până la serele de azi, din termopan, prevăzute cu încălzire centrală și termostate de temperatură, au trecut ani, dar și foarte multă muncă. Zilnică, fie iarnă, fie vară. Soțul meu, care este profesor, mă ajută, este mâna mea dreaptă, ne place ce facem și ne bucurăm de rezultatele muncii noastre. El este născut mai la deal, în zona Buzăului, dar s-a deprins acum cu muncile în solar".
Fereastra cu roșioare
O întreb pe Elena Olteanu cum își începe ziua de muncă, ce ritualuri are, și-mi spune că e în picioare de când se luminează de zi. În cel mult o jumătate de oră de la trezire, e deja afară, pregătește mașina, încarcă lăzile cu răsaduri, legumele de sezon, salata pe care o culege soțul ei în fiecare dimineață, ca să fie cât mai proaspătă când ajunge în piață. Ziua de stat în piață nu e ușoară, câteodată e frig, câteodată prea cald, "genunchii au slăbit, artroza ne dă semne tot mai des, dar oricum ar fi, când ajung seara acasă, primul drum îl fac în seră, să văd ce e acolo, dacă s-a întâmplat ceva în absența mea. Îmi place ce fac. Munca asta îmi dă bucurie. Uneori, când mă uit la roșii cât sunt de frumoase și ce miros natural răspândesc, mă gândesc că poate îmi simt dragostea și mă răsplătesc pentru grija pe care le-o port. Și știți ceva?Acum, la casa mea am roșii și la ferestre, am ghivece cu roșioare pitice, în loc de flori. Oricât de obosită mă întorc acasă, mi se pare că râd la mine, îmi înveselesc, nu doar casa, ci și sufletul. Am o vecină care spune că atunci când îmi vede roșioarele din fereastră îi vine să cânte. O cred!".
Generalul din stratul cu ceapă
Gavrilă Bud este unul dintre cei mai vestiți grădinari din împrejurimile Băii-Mari. A intrat deja în povești cu recoltele lui de verdețuri și de legume. Când spune cineva "ceapă ca la Gavrilă", poți fi sigur că vorbește la superlativ. Mai mult decât atât nu se poate.
L-am căutat pe vrednicul gospodar în împărăția grădinii lui unde, în zilele astea de martie, stă de pază ziua și noaptea, ca să prindă evenimentul primului fir de ceapă răsărit din pământ.
- Mândră moșie ai, bade Gavrilă! Până unde ține pământul pe care îl stăpânești?
- Doamnă dragă, ăsta-i pământ care o fost apărat și cu bâta, da' și cu minciuna. Tata meu s-o bătut cu un frate de-al lui pentru că o vrut să vândă o parte din el. Noi n-am avut cooperativă în sat, pentru că un moș de-al meu s-o dus în '61 la București, cu o traistă plină de lut, ca să le arate acolo că nu-i bun pământu', că-i sărac și nu se face nimica pe el, pământ rău, de munte. Și-acuma mai povestesc oamenii cum o luat el pământ pietros, lut de la marginea drumului, cum l-a băgat în straiță și cum a pus el straița pe masa lui Gheorghiu-Dej. Iar ăla s-a uitat la lut și-a zis că-i drept, că nu se poate face nimica, și le-a dat pace cu cooperativa. Și-așa că noi am scăpat cu pământurile noastre, fiecare. Da' un pic de adevăr tot este la mijloc, că-s cam sărace locurile pe-aici. Io am cărat zeci, poate sute de căruțe de lut roditor din albia Văii Albe. Ani de-a rândul, în fiecare primăvară, am cărat și-am pus, am împrăștiat argilă de asta grasă în grădina mea. Da' să vede, că se face ceapa și usturoiul cât pumnul, minune mare! Cununile mele de ceapă îs numa' bune de expozâție.
- Întotdeauna v-a plăcut să lucrați în grădină cu atâta dragoste ca acuma?
- Io am lucrat mulți ani la stat, în fabrică și, după ce veneam acasă, mă apucam de grădină. Acolo îmi trecea ura de mizeria din fabrică și scârba de înjurăturile maistrului. Că era ploaie ori soare, pe mine tăt în grădină mă aflai. Știu și acuma, când intru între straturi, când trec dincolo de gardul găinilor, știu în care parte trebuie să o iau, către livadă ori către straturile de morcovi, către solar ori către partea cu căpșuni. Gândești că mă cheamă ceva într-o parte sau alta. Și, sigur, aflu ceva de reparat aici, de îndreptat un arac dincolo, de cules niște frunze uscate, de aranjat niște vrejuri întoarse de vânt. La mine nu-i sărbătoare duminica atunci când nu lucru. Sărbătoarea mea-i în fiecare zi, când stau printre straturi. Și cel mai mult îmi place când plouă. Nu știi cum se bucură plantele de ploaie! Trec printre ele și mă bucur și io. Îs ca un general pântre trupe. Să vezi ce comenzi le dau! Vorbesc cu ceapa și castraveții ca și cu muierea mea. Și cred că ele m-ascultă mai bine, câteodată.
- Sunteți mulțumit de venitul obținut din legume?
- S-ar putea și mai bine, unde-ai văzut dumneata om mulțumit de banii pe care-i are? Noi ne descurcăm binișor, io am altă mulțumire, mai mare, că mi-o dat Dumnezău răgaz, sănătate și putere, să mă pot ocupa de grădina asta, că-s întreg la cap încă, că nu-s olog și că pot țâne sapa-n mână la anii mei.
- Vă supărați dacă vă întreb câți ani aveți?
- Nu mă supăr, d-apoi de ce să mă supăr, numa' că nu știu cum să-ți răspund. În buletin am 79, dar în inimă și-n cap am numa' 20. Când ies afară, primăvara, și când văd că se-ntorc păsările, când văd că răsare pătrunjălul ori când scurm cu degetul pe lângă frunzulițele crude de ceapă, ca să le-ajut să iasă mai repede, când sâmțesc mirosul de lut proaspăt și de bălegar, vreu să-ți spun, doamnă dragă, că nu știu câți ani am. Și nici nu mă interesează să știu. Io nu mai număr anii de multă vreme. Mi-i numără fetele și nepoții, care îmi tăt aduc câte-o cămașă-n pătrățele de zâua mea. Io am alte griji, io-mi număr rândurile de vinete, de roșii și de castraveți. Asta-i grija mea. Crezi dumneata că mai contează câți ani ai după ce-ai trecut de 70?
- Înțeleg că sunteți un om fericit, împlinit, după multă muncă și trudă. Ce i-ați sfătui pe cei tineri, acum, în prag de primăvară?
- Mai mult de jumătate din țara asta îi nelucrată. Stau pământurile și se usucă buruienile pe ele. Tinere dragă, fă oarecum și ie-ți o bucată de pământ, grijește-l ca pe o mireasă și-i avea apoi și blidul plin, și inima mulțămită. Ce-ți trebuie mai mult?