- Azi, tot mai mulţi specialişti afirmă că bolile îşi au rădăcina nu în neputinţele fizice, ci chiar în psihicul omului. Cum vede lucrurile un psiholog?
- Corpul, mintea şi emoţiile au fost dintotdeauna un tot unitar, lucru pe care vindecătorii de altădată îl cunoşteau prea bine. Întrebarea e mai degrabă de ce de-a lungul vremii medicina le-a separat. Parcă pe măsură ce ne-am dezvoltat prin ştiinţă, am devalorizat emoţia, ca şi cum ele nu ar merge mână-n mână. Din fericire, cercetările ştiinţifice confirmă azi nu doar că boala îşi poate avea sursa în propria suferinţă emoţională, ci şi că ea poate fi un ecou al unei suferinţe sau traume transmise de la părinţi sau bunici.
- Pare greu de crezut. Cum se explică asta?
- Aşa cum informaţiile privitoare la culoarea ochilor sau culoarea părului se transmit prin ADN, şi informaţiile emoţionale ale familiei ajung la noi printr-un aşa-zis «ADN emoţional». S-au făcut chiar experimente de laborator. Într-unul dintre ele, asupra bunicii şobolan s-au aplicat şocuri electrice, de fiecare dată când era expusă la miros de cireşe. Urmarea a fost că nepoţelul şobolan, care nu fusese prezent la chinurile bunicii, trăia totuşi stări de angoasă şi anxietate uriaşe (măsurabile cu aparate) de fiecare dată când simţea şi el mirosul. Mentalul lui păstra memoria traumei. Revenind la oameni, unele suferinţe sunt atât de mari, încât psihicul nu le poate duce singur. Şi atunci corpul le trăieşte alături de el.
- Ne-ai putea da nişte exemple?
- Sunt femei înşelate sau care după ce au traversat un divorţ s-au trezit cu un diagnostic de cancer sau cu alte afecţiuni ale ovarelor şi uterului (simboluri feminine), ca o pedeapsă pe care şi-au aplicat-o inconştient, că nu au fost soţii destul de bune. În alte cazuri, în care o femeie suferă timp îndelungat din relaţia cu copiii sau cu propria mamă, pot apărea probleme ale sânilor (reprezentanţii corporali ai maternajului). Am mai observat, de pildă, că unele femei în poziţie de autoritate dezvoltă, adesea, boli renale sau ginecologice, care le pun în situaţia ca altcineva (doctorii) să acorde grijă şi atenţie părţilor lor femeieşti. Femininul ignorat îşi comunică nevoia de atenţie, e ca şi cum ar vrea să spună "Dar sunt şi femeie, nu doar un lider puternic!"
"O răceală apare uneori ca o nevoie de îngrijire sau de odihnă pe care nu ştim să le cerem sau să le primim altfel"
- Când o persoană vine în terapie cu o suferinţă fizică, cum îţi dai seama unde îşi are sursa?
- Suferinţa fizică e bine să fie investigată în primul rând medical. Apoi, atât în cabinetul psihologului, cât şi acasă, cele mai importante întrebări sunt "De ce acum?", "De ce e afectat organul ăsta şi nu altul?", "Cum se manifestă şi ce beneficiu ascuns aduce?". Întrebări care pot părea stranii şi contraintuitive şi-i pot irita pe cei în cauză: "Cum adică? Boala nu-mi aduce niciun beneficiu, normal că vreau să fiu sănătos". Dar dacă suntem sinceri cu noi, putem recunoaşte că o răceală apare uneori ca o nevoie de îngrijire sau de odihnă pe care nu ştim să le cerem sau să le primim altfel. La fel ca acneea, care ne poate ţine în izolare, feriţi de intimitate, tocmai pentru că în trecut intimitatea a venit abuziv. Pe de-o parte, avem nevoie de iubire, pe de alta, vrem să fim în siguranţă, aşa că perechea psihic-corp găseşte o soluţie de compromis: o piele respingătoare, care ne ţine departe de intimitate, dar ne face totuşi să stârnim grija celor din jur.
- Există o hartă secretă a corpului uman, care să ne înveţe şi pe noi să ne interpretăm semnele?
- Se vorbeşte adesea de o simbolistică a corpului. Durerile de spate pot transmite ceva legat de verticalitatea noastră, că nu reuşim să ne susţinem un punct de vedere într-o situaţie, că ducem în spate prea mult sau că ne luăm răspunderea pentru toţi cei din jur. Răguşeala poate fi teama de a ne spune părerea sau de a riposta. Alteori, corpul poate pune în scenă o neputinţă psihică, într-un mod cu totul individual. De pildă, unei paciente i-a înţepenit încheietura mâinii; ţinea palma aplecată mereu în jos de durere. Şi-a făcut investigaţii medicale, mâna părea perfect sănătoasă, dar durerea persista. Până la urmă, în terapie a reieşit faptul că în ziua declanşării simptomului fusese certată de şeful ei pe nedrept şi într-un mod umilitor. Fiindcă nu a îndrăznit să-şi ia apărarea, corpul a pus în scenă durerea de "a i se da peste mână", cum deseori păţesc copiii când fac prostii. În mod surprinzător, imediat ce a conştientizat cauza, mâna s-a dezmorţit de la sine. Fiecare poveste capătă sens în comunicarea dintre pacient şi terapeut, de aceea cred că cel mai important e să nu luăm de-a gata o simbolistică prestabilită. Miza e mai degrabă să înţelegem cum se manifestă simptomul, cum mă face să mă comport faţă de cum m-aş comporta dacă aş fi sănătos, ce anume cer inconştient, ce durere evit, ce "nu" am lăsat nespus.
- Există suferinţe emoţionale mai predispuse să degenereze în boală fizică?
- Toate suferinţele reprimate, care nu sunt trăite sau conştientizate, au nevoie să iasă la suprafaţă la un moment dat. De asemenea, suferinţele prea mari, greu de dus de unul singur, cum sunt abuzul, abandonul, trădarea, ajung să se manifeste şi în corp, chiar dacă sunt conştientizate.
"Când nu putem să ne punem emoţiile în cuvinte, le punem în corp"
- Cum ştii ca terapeut dacă suferinţa celui din faţa ta are o cauză psihică sau mai degrabă una pur organică? Există un anumit tip de simptom?
- De cele mai multe ori, nu e ori - ori, ci şi - şi, mai ales când e vorba de boli grave. Corpul are nişte predispoziţii individuale, dar şi o memorie a traumelor prin care a trecut. Iar asta se reflectă în cum se prezintă un om în lume. Deseori, o persoană supraponderală a trăit o formă de abuz fizic sau emoţional şi se apără inconştient de repetarea trecutului. O persoană cu umerii căzuţi, care se aşază ca şi cum şi-ar cere scuze că există, poate să fi fost un copil nedorit, neglijat sau abandonat. Şi aşa mai departe. Fizicul nostru spune o poveste despre trecutul şi traumele noastre. Când nu putem să ne punem emoţiile în cuvinte, le punem în corp.
- Am putea deduce că persoanele cerebrale sunt mai predispuse din punctul ăsta de vedere la boală?
- Asta e o observaţie excelentă! Cu cât obişnuim să intelectualizăm mai mult, cu atât suntem mai separaţi de corpul nostru. Când ne protejăm de dinamica asta tulburătoare a emoţiilor şi rămânem la nivel intelectual, emoţiile ajung să se facă simţite în corp. De exemplu, unei femei i-a murit bunica pe care o iubea foarte mult şi care o crescuse. La înmormântare, nu a vărsat nicio lacrimă, dar la două zile după, s-a internat în spital cu un chist ovarian spart. Aici, boala a comunicat prin corp durerea negândită şi netrăită.
- Am putea învăţa corpul să se vindece singur, descoperind toate aceste cauze ascunse ale bolilor?
- Nu trebuie să ne învăţăm corpul să se vindece, trebuie doar să-l ajutăm, eliberându-l de tensiunea acumulată, de emoţiile reprimate, de suferinţa pe care am blocat-o în el. Se şi spune că o cură de psihoterapie, în special psihanalitică, făcută aşa cum trebuie, ne face mai sănătoşi. Emoţiile trebuie puse în cuvinte, să fie simţite şi gândite, ca să nu se mai manifeste prin corp. Avem nevoie să fim văzuţi. Ascultaţi. Iubiţi. Până la urmă, tot iubirea e cea care vindecă.
Psih. Ada Văduva poate fi contactată la vaduvaada@gmail.com sau 0742/01.36.83.