Crama Avincis
Așezat pe vârful dealului, conacul, de un alb strălucitor, în soarele blând al primăverii, pare că plutește pe valurile verzi ale podgoriilor ce îl înconjoară. Alei de piatră, grădini suspendate, cu iederă și trandafiri, tufe de lavandă... Și, cât vezi cu ochii, viță-de-vie, perfect aliniată, amestecând în aerul auriu al primăverii un miros... verde-amărui. Liniștea pare nesfârșită, la fel ca și cerul albastru, în care privirea poate să se piardă de tot. Toscana italiană? Sudul Franței, Provence? Nu! Mă aflu la podgoriile din Drăgășani, mai exact la Crama Avincis a familiei Stoica. În fața mea se întinde Conacul Dobrușa, înconjurat de peste 40 de hectare de vie și de pădure. Puțin mai departe se află crama, o clădire cu arhitectură nouă, dar perfect integrată în peisaj - doar piatră gălbuie și lemn. În podgoriile Drăgășaniului, la doar câțiva kilometri de Râmnicu Vâlcea, sunt câteva zeci de astfel de crame producătoare de vinuri de excepție, care au pătruns pe piețele internaționale. Un loc de frunte între ele ocupă celebrele și multi-premiatele vinuri Avincis, a căror poveste ne-am propus să v-o relatăm.
Povestea unui pahar cu vin
Totul a început aici, în această cramă, de la două dintre fotografiile aflate în sala pentru degustări. Două fotografii sepia, făcute în urmă cu aproape o sută de ani: într-una dintre ele este Mărioara Râmniceanu, o femeie subțire, dreaptă și elegantă, cu o pălăriuță așezată pe cap pe o parte, după moda vremii, și cu mâinile ascunse într-un manșon de blană. În cealaltă fotografie, mai dezinvolt, chipeș și la costum, cu o privire mai degrabă visătoare, este Iancu Râmniceanu. Fotografiile sunt făcute pe la 1927, când cei doi soți au cumpărat aceste podgorii, transformându-le în loc de promenadă și întâlnire pentru protipendada vremii din Drăgășani. Când domnii și doamnele urbei vâlcene, îmbrăcați după ultima modă, nu se plimbau agale pe străduțele cochete ale așezării sau nu mergeau la celebrul restaurant "GrandiFlora", pe care scriitorul Gib Mihăescu îl descrie molipsitor, luau trăsura și veneau la domeniul soților Râmniceanu. Peisajul era de vis, iar vinul rece și aromat însoțea mereu conversațiile despre istorie, filosofie sau artă. Uneori erau seri în care se recitau poezii, alteori, prin ferestrele deschise ale conacului, acordurile de muzică clasică îmblânzeau ierburile bătute de vânt. Dar într-o "joie neagră" au venit comuniștii la putere și totul a dispărut. Podgoriile au fost naționalizate, Conacul Dobrușa a devenit sediu de CAP, și saloanele lui, depozite. În 1996, când Cristiana Irinel Stoica, strănepoata soților Râmniceanu, a recuperat vechea proprietate a familiei, locul era devastat. Conacul și podgoria erau în ruină, înghițite de bălării. Vița-de-vie, sălbăticită. Abia după 15 ani de muncă și stăruință, fața locului avea să se schimbe și vechiul rost al podgoriei, repornit. Botezate cu numele AVINCIS, vinurile de pe dealul Dobrușa aveau să ajungă din nou în paharele împătimiților de savoarea lor.
Conacul cu amintiri
Timp de șapte ani, un oenolog francez a lucrat la podgoriile Avincis, pentru a crea noile soiuri de vin. Vinurile albe, din viță așezată spre răsărit, unde soarele e mai blând, și vinurile roșii, din viță așezată către apus, unde soarele dogorește până târziu. S-a pus accentul pe vinurile locale, care se găsesc doar la Drăgășani: Negru de Drăgășani și Crâmpoșia. Pe lângă ele, Pinot noir sau gris, merlot, sauvignon și muscat. S-au cumpărat tancuri moderne din inox, pentru păstrare la rece, și butoaie de stejar franțuzești, pentru învechire. Am încercat, și eu, câteva dintre aceste vinuri, în eleganta sală pentru degustări a cramei Avincis. O sală decorată cu tablourile pline de soare și optimism ale pictorului Emil Ciocoiu, potrivite, din loc în loc, cu poezii scrise de mână și înrămate, sau cu fotografii de epocă ale Drăgășaniului de altădată. Pe o măsuță erau câteva brânzeturi franțuzești, struguri, nuci și bucățele de țelină apio, o gustare menită să accentueze savoarea vinului. Ferestrele înalte de câțiva metri dau către o terasă de piatră și lemn. În depărtare se vede Conacul Dobrușa, înconjurat de podgorii, scăldat în soare. Gustul vinurilor este divin. Unele dintre ele îmi aduc în minte mirosuri de pajiști sălbatice, din anii copilăriei, altele mă duc cu gândul la fructe: coacăze, afine, pere, miros de mere coapte sau de gutui... toate într-un pahar cu vin. Senzații subiective, desigur, altcineva o să depene în minte altă poveste în fața aceluiași pahar cu vin. Și-atunci ce rămâne "sigur" din toată această magie de gusturi și de parfumuri? I-am pus această întrebare moștenitoarei podgoriilor Dobrușa, cea care prin sprijinul neclintit al familiei, a reușit să reinventeze acest loc, doamna Cristiana Irinel Stoica.
Dealul reînviat
"Sper să rămână rostul vinului așa cum a fost dintotdeauna: un mesager al culturii și al tradițiilor, un ingredient de bază al prieteniilor și un martor al moștenirii ce merge din generație în generație, așa cum a fost în familia mea. Ăsta a fost de la început scopul proiectului nostru pentru care a fost nevoie de mult efort și multă muncă: dorința de a arăta că tradițiile pot fi reînviate și că poate să existe o continuitate, chiar și într-un loc distrus timp de câteva decenii. Am înviat acel deal, i-am dat viață, și asta a fost o mare bucurie. Și social a fost important să atragem oamenii locului, să-i determinăm să se preocupe în continuare de podgorii, să se reîntoarcă la această activitate tradițională, viticultura. Sunt preocupări pe care nu ar trebui să le pierdem și am vrut ca, între oamenii locului, asta să redevină ceva viu. Eu nu am copilărit aici, pentru că în anii aceia totul era confiscat, dar am copilărit în poveștile bunicilor mei despre acel loc și am vrut ca ele să redevină realitate. Acum, dealul Dobrușa din podgoriile Drăgășanilor a redevenit un loc unde se ascultă muzică bună - au cântat aici grupul Sonoro sau violonistul Alexandru Tomescu, un loc unde poezia, pictura și arhitectura se întâlnesc în mod firesc. Așadar, atmosfera interbelică s-a păstrat, sau mai bine-zis, a revenit. Cumva, de asta am făcut acolo și câteva locuri de cazare, pentru ca oamenii să poată rămâne un timp și să înțeleagă magia vinului și în felul acesta, onorându-l cu frumusețea poeziei și a muzicii. În fiecare an, în a două zi de Rusalii, avem Ziua Porților Deschise, și oricine este primit cu drag să descopere vinurile noastre, crama și povestea podgoriilor Drăgășaniului. Mai ales că în acea zi de sărbătoare creștină vin și călușarii din sate să joace și să descânte, după cum sunt tradițiile locului".
De ce să investești bani și ani de viață într-o afacere în România, acum, când tot românul visează să plece în străinătate? Doamna Cristiana mi-a răspuns senină, cu zâmbetul pe buze: "Nu cred că există o poveste mai frumoasă decât cea pe care o poți scrie în propria ta țară. Nu vreau să pară că fac exces de patriotism, dar după ce am umblat în lumea întreagă, pot să vă spun că frumusețea adevărată este aici, în România. Iar pentru mine, dealul Dobrușei este un Paradis, unde uit de toate grijile și necazurile".
Crama Bauer
Aflată la doar câțiva pași de Crama Avincis, Crama Bauer este "copilul teribil" al podgoriilor Drăgășani și al vinului românesc. Băusem câteva dintre vinurile acestei crame și singurul cuvânt care îmi vine în minte ca să le descriu este jazzy. Adică, așa cum o melodie foarte cunoscută este reinterpretată de un cântăreț de jazz, încât o recunoști, dar totuși nu mai este același cântec, cam așa se întâmplă cu vinurile Cramei Bauer: ceea ce bei este merlot, sauvignon sau crâmpoșie, dar... altfel, într-o interpretare personală, încât lucrurile sunt și nu sunt ceea ce par, sunt ceva vechi, dar totuși nou, ceva cunoscut dar totuși neașteptat, încât nu le poți confunda cu altceva.
Aventura vinurilor Bauer a început cu un telefon, în 2003: "Oliver, ești destul de nebun încât să vii în România și să încercăm să facem aici ceva?". Vocea era a proprietarului Cramelor Știrbey, Jakob Kripp, iar Oliver era în Germania, la podgoria familiei, un tânăr crescut, de mic copil, între aracii de vie, devenit apoi creator de vinuri, după studii de nouă ani, la trei școli diferite și în șase crame. Considerându-se destul de nebun, Oliver a zis "Da". Acum își amintește cu nostalgie de acei ani: "La vremea aceea, România mă fascina, dar mă și îngrozea. Mi se părea un miracol să vin aici, să descopăr aceste podgorii și să mi se dea libertate totală să creez! Era ca și cum cineva îți dă o foaie albă și un creion și îți spune - «Desenează ce îți place!». Așa ceva în Germania era de negândit! Pe de altă parte, mă îngrozea nivelul scăzut de înțelegere al vinului, la nivelul consumatorilor: chiar și în restaurantele de fițe din București, îți aduceau vinul cu o Coca-cola, ca să le amesteci, ceea ce mie mi se părea un sacrilegiu. La fel ideea șprițului. Vinul lungit cu apă! Am mers, de probă, la un târg de vinuri, și în trei zile, cred că am avut zece vizitatori. Astăzi, situația în România s-a schimbat, târgurile cu vin sunt invadate de amatori, dar și de cunoscători, dar în anii aceia, cam așa arătau lucrurile".
Bătălie pe Crâmpoșie
Primul mare succes al lui Oliver a fost când Crama Știrbey a ieșit pe piață cu Crâmpoșie: "Când am propus să facem crâmpoșie, nimeni nu a crezut în acest soi, crâmpoșia fiind percepută ca un vin nerafinat, fad, aproape țărănesc, foarte asemănător cu Friulanul italienilor. Când l-am scos pe piață, poate și din patriotism, românii au năvălit, pur și simplu, să cumpere un soi românesc autentic, vinificat corect. A fost ca o bombă atomică: bum! Și vânzările au sărit ireal, toată lumea vroia vinul nostru românesc".
Între timp, Oliver Bauer a creat 26 de vinuri pentru Crama Știrbey, o colecție ce așează crama printre cele mai prestigioase din România. Și poate că lucrurile s-ar fi încheiat așa, iar el s-ar fi întors în Germania, dacă nu ar fi fost la mijloc și... o poveste de dragoste.
Era la începutul anilor 2000, târgul de vinuri din București începuse de două zile, dar fără vizitatori. Nu venise aproape nimeni să vadă despre ce era vorba acolo. Raluca Bauer, soția de astăzi a lui Oliver, își amintește acea primă întâlnire cu el: "Eu organizasem evenimentul. Făcusem tot ce se putea face ca mediatizare, însă asta era, românii încă nu erau deprinși cu astfel de evenimente. Și Oliver venea la mine nervos și intrigat și mă tot întreba: «Fata, da' evenimentul când începe? Fata, când vin oamenii?». Evenimentul începuse de două zile, însă era un eșec total, nu venise nimeni. Așa că m-am dus eu la standul lui de prezentare și am degustat o tămâioasă. M-am îndrăgostit pe loc. De vin, hahaha! Apoi și de el".
Raluca era din Buzău și trăia de zece ani în București. Îi plăcea orașul și confortul Capitalei. Când Oliver a invitat-o la Drăgășani, să vadă dealurile unde se face vinul care-i plăcuse așa de mult, a stat un pic pe gânduri. Ce să caute în vârful unui deal, la care duce un drum prost și neluminat, plin de gropi?
"Revelația a fost în prima dimineață în care m-am trezit acolo: Oltul se vedea minunat în depărtare, peisajul era de vis și oamenii lucrau cu bucurie și pasiune în vie. Mi s-a părut o altă lume, mai simplă și mai frumoasă, și parcă niște văluri mi s-au ridicat de pe ochi. Mi-am dat seama că aș putea trăi acolo și aș putea să fiu mai fericită decât în centrul Capitalei", mărturisește Raluca Bauer. Cei doi s-au căsătorit și au cumpărat câteva hectare de podgorie. Pe dealul gol, unde la început beau un pahar cu vin stând în iarbă și privind cerul și stelele, astăzi este ridicată Crama Bauer. O cramă micuță, dar cu mult dichis.
Un vin care vă place, un tirbușon și un pahar de calitate
Crama Bauer este, de fapt, chiar casa soților Bauer; sala pentru degustări este sufrageria primitoare a familiei, curtea e un pic sălbăticită și proprietatea nu are gard. Libertatea și dezinvoltura din vinurile Bauer este chiar imaginea acestei familii, îi reprezintă. Poate datorită acestui fapt vin aici foarte mulți tineri cu rucsacul în spate sau cu câte o rablă de mașină, doar ca să îi cunoască: sunt atrași de nonconformismul unor creatori de vinuri. Și pe terasa nesofisticată a cramei, care dă însă către un peisaj superb, cu podgorii mărginite de râul Olt, Oliver le explică la un pahar cu vin bun: "Ideea nu este să cumperi o sticlă scumpă cu vin și să stai trei ore în fața ei, înainte de a o desface, că a costat mult. Vinul nu trebuie deschis de un domn cu mănuși albe, care eventual are și o «scrumieră» agățată de gât, că e somelier. Vinul trebuie, pur și simplu, tratat cu respect și trebuie legat de ocazia cu care îl bei. De-asta e greu de spus care e cel mai bun. Cel mai bun vin, în ce context? Dacă afară sunt 45 de grade și eu stau la ventilație, îți pică bine un roze sau un vin alb la gheață, dacă se poate, vinuri ușoare, seci, cu aciditate bună. Când e frig și stai la șemineu cu niște prieteni, zici - hai să bem un vin roșu, matur! Fiecare vin are ocazia lui. Arta adevărată este nu să ai cel mai scump vin, ci să îl alegi pe cel mai potrivit pentru situația în care îl bei. Un vin scump poate să fie o dezamăgire completă, dacă nu e băut în contextul potrivit. Ca să fii fericit, ai nevoie de foarte puțin: un vin care îți place, un tirbușon și un pahar de calitate".
La crama Bauer se discută mai puțin despre culoarea vinului sau gustul lui de pere sau afine. Vinul este despre valori în care crezi, despre viață și fericire, și atunci despre asta se discută. Când un client bogat se dă jos în curtea cramei dintr-o mașină scumpă, dar doamna își scoate pantofii Gucci ca să stea desculță în iarbă, cu un pahar cu vin în mână, privind Oltul, și strigă "E minunat!", înseamnă că vinul i-a adus pe oameni la ceea ce contează, dincolo de milioanele din cont: bucuria. Crama Bauer este în cele din urmă un stil de viață - aproape de natură și departe de agitația marilor orașe. Secretul mi l-a explicat Oliver: "Important este să îți placă ce faci. O treime dormim, una muncim și una trăim, și pentru că peste somn nu poți să sari, măcar să îți placă ce faci, ca să te bucuri mai mult de viață. Toți aleargă după bani, în București e nebunie, faci eforturi uriașe, pe când aici ești mult mai relaxat, înțelegi că nu îți trebuie atât de multe și te poți bucura și de viață, ea încetează să mai fie o goană nebună. Stres, agresivitate, degeaba, că nu se rezolvă nimic mai repede, doar îți tai din calitatea vieții și, eventual, ai un pic mai mulți bani. Asta aș vrea să înțeleagă oamenii care ajung aici, că viața merită trăită și altfel: fac asta nu din datorie sau pentru că trebuie, ci că mie îmi place foarte mult să trăiesc mai frumos și mai bine. Astăzi, mulți nici nu își mai pun problema banilor, ci a mai multor bani și a carierei. Noi, când eram tineri, ne puneam problema existenței. Chiar și ideea de carieră e destul de ciudată astăzi. Adică, dacă stai acasă și ai doi copii, asta nu e carieră? Familia poate să îți aducă mai multe satisfacții decât un job, așa că nu înțeleg... e mai bine să lucrezi la bănci? Important e ca la un pahar cu vin, povestind, să schimbăm un pic valorile și reperele. Vinul te învață că satisfacția vieții nu ține doar de bani. Eu, dacă stau cu prietenii la un pahar cu vin, sau sunt în cramă, printre butoaiele mele, simt că asta contează și sunt fericit. Mulți vor să plece de aici în Germania. Eu am plecat de acolo aici. Ce să fac acolo? Acolo ei sunt cu 20-30 de ani înaintea mea, dar fac ce trebuie, nu ce vor. Eu prefer să fiu aici și să fac ce vreau. Cu bani nu poți cumpăra chiar orice. Eu, dacă vreau să fac acum un grătar, merg în curte și îl fac, nu o să mă oprească nimeni, nu am program fix. Genul ăsta de libertate nu o poți cumpăra cu bani. Banii în sine nu îți aduc bucurie".
Familia Bauer și-a ridicat crama din fonduri proprii: nu au luat bani europeni, nu au făcut credite la bănci, au crescut încet, pe măsura puterii lor. Acum au șapte hectare de vie și fac cam 40 de mii de sticle de vin pe an. Și nu vor să se extindă, pentru că vor să producă doar atât cât sunt în stare să facă ei, cu mâinile lor. Nu îi interesează vânzările masive, prezența în supermarketuri sau distribuția en gros. Nu vor altă publicitate decât recomandările oamenilor. Vând atât cât se poate în restaurante alese de ei cu grijă și în anumite magazine de specialitate. Atât.
"Tot ce ne dorim este să facem vinuri autentice. Nu vrem să copiem nimic. Chiar dacă fac o copie bună, rămâne o copie. Oricât de bine aș imita un Rembrandt, rămâne o copie. Nu înseamnă că vinul meu este cel mai bun, ci că mă reprezintă. Crâmpoșia, Negru de Drăgășani, Sauvignonass, Cabernet - vrem să fie vinuri românești, sau chiar oltenești", spune Oliver Bauer și pornim spre pivniță, acolo unde vrea să îmi arate spumantul lor, Johanna, făcut în cinstea bunicii lui, care a trăit 104 ani.