ALEX BOGDAN - "Sunt, cum zice domnul Dragnea despre doamna Viorica Dăncilă: «o fire neconflictuală»"

- Este un "personaj" foarte popular, datorită aparițiilor sale TV și pentru rolurile de comedie, interpretate pe scena Teatrului Mic din București. În dosul cortinei se află însă un om cât se poate de serios -

Extrem de trist și sensibil

- Alex, de curând ai avut premiera specta­co­lului "Martiri", pe un text de Marius von Mayen­­burg, montat la Teatrul Mic, de Vlad Massaci. Joci rolul principal într-un spectacol dramatic, tocmai tu, un cunoscut actor de comedie. Cum ai ajuns să joci acest rol?

- Eu cred că rolurile te aleg pe tine, nu invers. Și dacă eu până acum am jucat mai mult roluri co­mice, iată că am fost pus față în față cu acest text, dramatic de la început pâ­nă la final, cu foarte mici accente co­mice, cât să mai detensioneze at­mos­fera, și m-am bucurat ne­spus de mult să joc în zona asta, pentru că eu, ca structură, sunt un om extrem de trist.

- Serios?

- Da, sunt extrem de trist, de sen­sibil, mă afectează enorm lucrurile care se întâmplă în jurul meu și cred că pentru mine comedia a fost un refugiu în care să mă ascund de relele vieții.

- Acum joci dramă. Despre ce este vorba în textul lui Marius von Mayenburg?

- E un text care vorbește mult despre credința autentică versus fanatism, despre singurătate și despre oameni deraiați de la calea lor.

- Cum ți se pare că a ieșit spectacolul?

- Decizia le aparține spectatorilor în primul rând și, sigur, și criticilor, care își dau și ei cu pă­re­rea. Cu noi, actorii, se în­tâmplă un lucru rar: sim­țim ne­voia să prote­jăm acest spectacol, ne este drag. Avem grijă de el și îl jucăm cu mare serio­zitate, dar și cu bucurie.

"Un rău necurățat la timp ajunge să nu mai poată fi oprit"

- Cum te-ai apropiat de personaj?

- Mi-am schimbat, în primul rând, înfățișarea. Mi-am cumpărat vopsea de păr, m-am vopsit acasă, am în­cercat să mă fac blond, dar nu mi-a ieșit, că sunt prea brunet, și după aia am găsit o mașină de tuns și mi-am tuns perciunii într-un fel compulsiv, nu m-am aranjat frumos, dimpotrivă, gândindu-mă că tot ce face acest băiat de liceu e un strigăt de ajutor, ce vrea el, de fapt, e atenție. Și după aia am lucrat la felul în care interpretează el Biblia. Pentru că e un băiat care se refugiază în Biblie. El, de fapt, se întoarce la religie, căutând un Pă­rinte pentru că tatăl fi­zic dispăruse din viața lui, își părăsise soția și copilul, iar el este cumva în cău­tarea tatălui. Dând la o parte toate straturile aces­tui personaj, ajungi la un copil foarte singur și care nu vrea decât să fie iubit.

- Pentru tine acesta a fost primul rol de dra­mă?

- E primul rol în care pot să do­ve­desc că știu să fac și altceva decât co­medie. Lumea m-a eti­chetat de­ja: "A, ăsta e ăla pe care l-am văzut la «Mon­denii», e un tip amuzant. E actor de co­me­die." Dar un actor poartă toate semnele acestei lumi. Nu putem pune oamenii în sertărașe de unde să îi scoatem când ne convine. De aceea mă bucur că pot juca acest rol atât de complex, căci, ca orice om, am și eu toate bunele și relele lumii în mine și nu sunt doar un tip funny și atât.

"Este al patrulea an în care am fost gazda «Gopo»"

- Zilele trecute s-a con­su­mat o nouă ediție a "Pre­­miilor Go­po", care recompensează rea­­li­ză­rile cinematografiei ro­mâ­nești, unde tu ești un pre­zentator cu tradiție...

- Da, a fost al patrulea an în care am fost gazda "Gopo". Mai mult decât un simplu pre­zen­tator, eu scriu scenariul galei, eu fac fil­mu­le­țele, Tu­dor Giurgiu, pro­du­cătorul evenimentului, mi-a dat control asupra "Galei Gopo". E o jucărie dră­guță.

- Lumea te știe ca pe un imi­tator de geniu al marilor ac­tori. Cum a început joaca asta a ta de-a imitatul?

- Când a plecat Mihai Ben­deac de la "Mon­denii", a rămas un gol imens, evident. Și regi­zorul de atunci a vrut să umple acest gol cu mai mulți actori. Că na, îți trebuie mai mulți actori să îl umpli pe Bendeac. Și printre ei m-am numărat și eu.

- Ți-a plăcut teatrul de mic?

- Nu am avut nici cea mai mică legătură în co­pilărie cu teatrul. Niciodată! De la 7 până la 18 ani am fost sportiv de performanță. Am fost atlet de de­catlon. Am primit medalii naționale. Am fost chiar un atlet bun. Dar pe la 18 ani, m-am ac­ci­­den­tat. Ori­cum, nu doream să dau la Fa­cultatea de Edu­cație Fizică și Sport și m-am gândit că mi-ar plă­cea să fac film. Dar nu știu de ce. Țin minte că tot ieșeau unul după altul filme cu comu­nis­mul, iar eu voiam să fac o poveste sim­plă, de iu­bire, la care să meargă lu­mea. Și am dat la regie de film, la Hy­perion, unde am intrat. Am stat două-trei luni la regie de film, m-am în­dră­gostit de o fată stu­dentă la Actorie și m-am mutat la clasa ei. Fata a dispărut din viața mea, dar actoria a ră­mas. Și după ce am ter­minat la Hyperion, pentru că îmi plă­cuse să fiu student, m-am dus și la UNATC, unde m-am înscris la regie de teatru. Și cum și acolo m-am în­dră­gostit, de data asta de o generație întreagă de actori, du­pă trei ani de regie, pentru că am vrut să fiu coleg cu ei, am făcut master de actorie.

- Acum te manifești și ca actor, și ca regi­zor?

- Da, dar dacă în ceea ce privește actoria lu­crurile sunt 80% gata făcute dacă înveți bine textul, la regie, îți trebuie multe calități de lobbyist. Să fii in­­sistent, drăguț, să bați la uși, să zâmbești la cri­tici, la directori, "Ce mai fa­ceți? Cum vă mai sim­țiți?", iar eu sunt mult prea slobod la gură și deloc ipo­crit, dacă nu îmi place de cineva se vede ins­tant, așa că nu prea am regizat. Am făcut două spec­tacole cu prieteni dragi, la Teatrul Godot, două co­medii, și un spec­tacol foarte se­rios, așa cum sunt eu, de fapt, la Unteatru, "Frig", de Lars Noren. Apoi am fost invitat la Teatrul din Suceava, unde am pus în scenă "Zadarnicele chinuri ale dra­gos­tei" de Shakespeare, și am revenit la o stare jucă­ușă. La Suceava fost primul meu contact ca regizor cu un teatru de stat, unde am fost și plătit, căci în spațiul independent nu ai pretenții din astea. Dar, de doi ani, nu am mai pus nimic în scenă. Joc în conti­nua­re la Teatrul Mic, unde sunt angajat, și la Teatrul de Comedie.

"Să imiți pe cineva nu este bășcălie"

- Cinema ai făcut?

- Da. Pe când prezentam "Gala Tânărului Actor", la Costinești, regizorul Radu Jude a fost în juriu. El are un respect deosebit pentru cei ce fac imitație. (Aici trebuie să fac o paranteză și să spun că imitația nu e o bășcălie, este și ea tot o formă de respect). Radu Jude a fost fascinat de ușurința mea de a imita pe oricine și mi-a propus un rol mic în filmul "Inimi cicatrizate", unde am și apărut într-o scenă dementă, în care îl imit pe Adolf Hitler. Pe când filmam, mi-a spus că are în plan un alt film și că mă va că­uta după ce face rost de bani de pro­ducție. Du­pă doi ani, a revenit cu pro­punerea și am jucat în fil­mul lui, "Îmi este indiferent dacă în isto­rie vom intra ca barbari".

- Au existat și "vic­time" ale imitațiilor tale?

- Da, da, adeseori. Bine, îți trebuie mult umor și autoironie să te vezi imitat, pentru că imitația îți lo­vește un pic în statut. Dar, din fe­ricire, "clienții" mei, ca să le zic așa, au mult u­mor și multă re­laxare. I-am imitat, cu ei în sală, și pe dom­nul Ca­ra­mitru, și pe Victor Re­ben­­giuc, care se tă­vălea de râs, și pe Radu Afrim... Nu am avut conflicte cu nimeni. Sunt, cum zice domnul Dragnea despre doamna Viorica Dăncilă: "o fire neconflictuală".