Un țăran fără carte
Cert e că a plecat singur. Mic, călare pe un cal înalt. Așa spun documentele. Februarie, 1886. A trecut prin zăpezi munții Dornelor, apoi Ardealul și Apusenii. Și apoi toată Ungaria și mai departe... Crăcănat în șa, ițarii strânși pe picior abia-i ajungeau până-n scări. Îl vezi în poză: scundac, mustață vârtoasă, bundă de dihor, chimir lat. Țăran analfabet, se semna cu degetul. Dar figura-i e dârză, decisă să treacă de orice obstacol. Trei zile jumătate a făcut până la Viena. Purta în desagă planurile unei localități pe care o visa să fie de talia marilor stațiuni balneare ale Franței, Germaniei sau Italiei. Mici machete din lemn, cu fiecare clădire-castel în parte. Studii detaliate, realizate vreme de peste 5 ani, de un grup de austrieci, renumiți în domeniul lor: balneologul Loegel, arhitectul Brang, inginerul Ziffer, chimistul Ludwig și geologul Stür, directorul Institutului Imperial de Geologie, adus cu greu de la Viena, spre a cerceta apele vindecătoare ale Dornei. Savanți iluștri, cărora țăranul bucovinean le câștigase încrederea cu entuziasmul lui. Îi convinsese că odată ajuns în audiență la Împărat, îl va face să accepte proiectul cel îndrăzneț.
Până ca acest Vasile Deac să fie primar, Vatra Dornei era un biet sat uitat pe crestele unor munți de la marginea împărăției. Prin el, a devenit un oraș-stațiune celebru în toată Europa. Acest om a fost singurul primar de sat (și român pe deasupra) care a luat vreodată masa cu Împăratul Franz Joseph. La sfârșitul unei singure conversații, Deac l-a convins pe Împărat să investească în târgul lui bucovinean, în ciuda refuzurilor autorităților, speriate de anvergura proiectului. Toți i-au fost împotrivă, dar el nu s-a lăsat. În epocă, s-a vorbit că a fost un miracol. Un om. Un singur om a făcut toate astea.
Clădiri ca în Viena
Coborâm în "Gara Castel", Vatra Dornei-Băi, exact în centrul cunoscutei stațiuni montane. Mulți copii, vilegiaturiști, oameni veseli - amplu tablou în culori vii pe zăpezi. Deși e sfârșit de februarie, încă mai vezi schiori pe cele trei pârtii. Din gară, sunt doar câțiva pași până la marele Pod peste Dorna, de pe care se sinucideau pariori faliți la ruletă. Pe celălalt mal, chiar pe faleza înaltă, e ruina maiestuosului Cazinou, celebru în tot Imperiul. La inaugurarea lui au venit chiar împăratul Franz Joseph, împreună cu fiul său, arhiducele Franz Ferdinand.
Cazinoul e azi în paragină. Pardosit cândva cu marmură de Carrara, cu imensele lui policandre din cristal de Murano, coborând din tavane... Sală de teatru, bibliotecă imensă, spații de utilitate publică, cofetărie și restaurant elegant... În Europa, prin dimensiunile și fastul său, rivaliza doar cu celebrul cazinou german de la Baden-Baden.
Pe la sfârșitul secolului, aici veneau cei mai înstăriți nobili din Viena, Praga, Berlin, Lvov sau Budapesta. Conți, baroni, prinți... baluri fastuoase ce țineau până la ziuă... În spate, se întinde Parcul imperial, cu marile izvoare minerale, ce încă își păstrează frumusețea. Și veverițele, domesticite parcă "genetic", de sute de ani, care coboară din copacii bătrâni și îți mănâncă din palmă. Adesea poți să le atingi, să le mângâi. Lângă Cazinou, Hotelul balnear Carol, cu cele patru turnuri pe colțuri. Refăcut, de cinci stele. Pornind de-aici, de-o parte și de alta a râului, sunt plasate și celelalte monumente austriece: Gara-Castel, Palatul Comunal, Palatul Național Român, Biblioteca, Biserica Catolică, Teatrul Evreiesc, Policlinica Balneară, Farmacia Franz Joseph, Izvorul Ioan, Izvorul Sentinela... Nu e exagerare: sunt, într-adevăr, palate! Clădiri somptuoase, cu alură imperială, cum vezi în mijlocul Vienei. Miracole în România, pentru secolul XIX! Și toate se aflau atunci în desaga acelui primar legendar. Toate înălțate de un țăran care, prin forța personalității sale, a reușit să adune mai multe "fonduri europene" decât au făcut-o toți primarii ce i-au urmat. Detalii despre viața lui au fost descoperire abia acum câțiva ani, în arhivele imperiale. Un destin incredibil.
"Apăi, Diac îi cel mai bun!"
Dornean, prin naștere, fiu al ciobanului Pentelei Deac. Născut la 10 aprilie 1824. Copilăria și-a dus-o mai mult prin munți, doinind din trișcă. De flăcăuan, îi plăcea să stea printre bătrânii satului, să le asculte sfaturile. Revista "Deșteptarea" din Cernăuți îi consacră un amplu articol în anul 1894. Aflăm că, foarte tânăr fiind, era luat de mai-marii așezării la întâlnirile cu mandatarul și deputații austrieci, fiindcă "băiatul era curajos și avea mintea înțeleaptă". Fiindcă avea dârzenia să iasă în față și să ceară cu diplomație drepturile comunei. În cele din urmă a fost angajat cu săptămâna, la mandatarul regiunii, supraveghiindu-i acestuia toate rânduielile. "Nu s-a spurcat niciodată nici cu rachiul, nici cu țigara sau luleaua", cele două mari rele care strică averea, mintea și sănătatea omului. Când au fost alegeri comunale, toți dornenii l-au vrut primar, dar el a zis nu. A convins populația să aleagă un om mai bătrân, el rămânând doar sfetnic în comitetul sătesc. Asta, până în anul 1875. Înainte de acele alegeri, comitetul nu găsise niciun om potrivit pentru o asemenea funcție. A fost trimis la Vatra Dornei, ca să rezolve problema, prefectul provinciei Bucovina, care s-a întâlnit cu intelectualii ținutului. Toți i l-au propus pe Deac. Întrebându-l, prefectul, pe cine socotește el că ar fi bun de primar, țăranul a răspuns cu sinceritate: "Dacă mă întrebați, eu socot că aș fi cel mai bun". La auzul acestui răspuns, toți cărturarii au strigat: "Da, dacă Diac primește să fie primar, apoi el îi cel mai bun!" Prefectul s-a înfuriat. Nu putea accepta ca în fruntea unei comune bucovinene să fie un analfabet. N-a mai făcut alegeri în ziua aceea, ci le-a amânat pentru două săptămâni. Dar și atunci, tot Deac a fost propus și ales cu unanimitate. 27 de ani la rând, până ce s-a retras, dornenii l-au vrut în fruntea lor doar pe el. Într-un sejur de-o lună la Dorna, în anul 1888, marele A.D. Xenopol scria: "Acest primar nu știe carte, însă prin inteligența lui și spiritul lui practic, bate pe mulți știutori de carte. Toate socotelile comunei le știe pe de rost, umblă în toate părțile ca să vadă personal nevoile așezării, nu deschide punga comunei decât pentru trebuințe stricte și s-a jurat să nu facă, cât va fi el primar, nicio datorie. (...) Acest om fără carte prețuiește învățătura. La un ospăț dat de dânsul pentru realegerea sa ca primar, el a ținut o cuvântare pe care ar putea-o invidia mulți oratori. El închină un pahar spre propășirea învățăturii, sfârșind cu următoarele memorabile cuvinte: «În vremea mea, era veacul întunericului, acuma e cel al luminii!»".
Performanțele lui Vasile Deac au uimit lumea. Încă din al doilea an de mandat, a introdus iluminatul public. A făcut drumurile. Podul nou peste Dorna. În 1878, s-au deschis două farmacii și s-au început lucrările la Policlinică. În același an, Deac l-a convins pe ministrul Agriculturii, contele Julius Falkenhein, asupra necesității ridicării la Vatra Dornei a unui stabiliment balnear modern. Iar în 1880, a înaintat Ministerului de Interne austriac lista cu semnăturile populației, prin care se solicita statutul de oraș.
O stațiune! Una de nivel internațional! Ăsta a fost visul acestui țăran analfabet, care și-a luat de partea lui toți savanții epocii. Cercetători precum Brang, Loebel, Ziffer, Ludwig, Stür erau elita Austriei în domeniu. I-a ținut la Dorna ani la rând, finanțându-i să studieze în amănunt apele minerale și toate oportunitățile locului. Apoi să plece în vizite de documentare în Franța, Germania și Italia, spre a analiza cum sunt făcute alte stațiuni de prestigiu. Aceștia au realizat macheta întregului oraș. Primarul Deac a asigurat fondurile necesare pentru lucrările de investiții, prin valorificarea materialului lemnos din pădurile comunale, plus dobânzile din sumele depuse în bănci. Cu toate astea, Ministerul de Interne s-a opus vehement. I-au pus piedici lui Vasile Deac. L-au refuzat și amânat. Până la urmă, au aprobat doar construirea unei stațiuni balneare modeste, de nivel local (regional). Dar primarul, sprijinit de cercetările oamenilor de știință austrieci nu s-a mulțumit cu atât. Întrucât toate insistențele și încercările de negociere eșuaseră, nu mai era decât o singură soluție: un drum la Împăratul.
La masă cu Franz Joseph
Astăzi se știe cu precizie locul unde a fost primit la Viena Vasile Deac de către Împăratul Franz Joseph: în aripa dreaptă a Palatului Hoffburg, la parter, unde se află azi Biblioteca Națională a Austriei. Acolo a descălecat bucovineanul, după patru zile de drum, pornind direct către gărzile imperiale. Șeful de Cabinet l-a luat deoparte și i-a explicat protocolul: când intri, te așezi în genunchi și te adresezi cu "Fiți binecuvântat, Maiestatea Voastră"... Primarul a pășit răspicat spre suveran și, fără sfială, a rostit un "Bună ziua", ferm și amabil, totodată, în limba germană, pe care știa să o vorbească din familie, ca orice bucovinean, dar să o scrie, niciun cuvânt. Apoi a rămas în picioare, "drept ca un brad", zic oamenii, așteptând să fie poftit înăuntru. Împăratul a admirat demnitatea asta a lui. L-a invitat să-și susțină pricina. Acolo, pe o masă tivită cu aur, a început Vasile Deac să înșire "mini-machetele" și planurile, pornind să vorbească dârz și concis despre tot ce avea de gând să realizeze în târgul lui îndepărtat. O lună de zile stătuse să memoreze aceste proiecte realizate europenește de cei patru savanți. Pe de rost le știa, filă cu filă. La orice întrebare era pregătit să răspundă. Această întâlnire din anul 1886 e descrisă în documentele imperiale de la Viena: Franz Joseph îl asculta cu admirație pe primarul analfabet, vădit impresionat de expunerea lui. La sfârșit, Vasile Deac a zis niște cuvinte care s-ar putea traduce astfel: "Mărite Împărate, dacă Dumnezeu lucrează pentru noi și ne dă apă vindecătoare, de ce n-am fi vrednici să folosim binefacerea dumnezeiască pentru însănătoșirea celor mulți și suferinzi?...". Rezultatul a fost incredibil de rapid: Împăratul a aprobat pe loc proiectul. După atâția ani de împotriviri, a fost nevoie de numai o oră de discuție față în față cu mai marele Kaiser austriac. A lăudat documentația, considerând-o valoroasă, i-a lăudat primarului talentul administrativ. A semnat pentru alocarea unei sume impresionante de bani, necesari ridicării stațiunii. Apoi l-a invitat pe Deac la masă, alături de dânsul, un gest absolut unic în protocolul Curții, care l-a uimit și pe șeful de Cabinet. După masă, a trimis ordonanța să îi aducă decorația "Crucea de argint cu coroană pentru merite", cea mai înaltă distincție imperială în domeniul administrației. Împăratul a pus-o el însuși pe bunda țăranului bucovinean, promițându-i că va să vină la Vatra Dornei în vara anului 1899, la inaugurarea stațiunii. L-a îmbrățișat și au bătut palma. Uluit de această izbândă, Mitropolitul Bucovinei, Silvestru Murariu-Andrucovici, pleacă și el la Viena, în luna mai a anului 1886, spre a-i mulțumi personal Împăratului, de pe poziția unui rang mai înalt. Dar demersul lui Vasile Deac a fost considerat cel mai spectaculos succes al unui primar din toate țările stăpânite de Imperiu din afara granițelor Austriei și Ungariei.
Ce-au hotărât s-a respectat întocmai: termenele de predare ale clădirilor, în ziua fixată, "la cheie", cheltuirea banilor ținută cu strictețe, până la ultimul florin. "Din nimic", se ridica zi de zi un oraș fabulos, întocmai ca-n planurile din desagă. Au fost aduși meșteri venețieni, s-au mobilizat forțe de muncă impresionante. În zece ani, toate clădirile stațiunii au fost înălțate. Cel dintâi hotel, "Carol", era mereu plin de oaspeți străini, așa că au început să se ridice și altele. Iar la final, Cazinoul! Clădirea-simbol a orașului, "Perla Imperiului Austriac în Bucovina". Așa cum a promis, împăratul însuși, cu fiul său, au venit să vadă "minunea", pe 10 iulie, 1899.
Cazinoul din Vatra Dornei (o splendoare arhitectonică) s-a păstrat până acum 30 de ani, când a fost abandonat total. Distrus, așa cum nu fusese nici în timpul războiului, de armata germană. Imediat după Revoluție, au început să se fure imensele policandre de cristal, căzile de cupru, fiecare fărâmă de marmură de Carrara... Zăbrele de fier ruginit sau fâșii de pungi cenușii, azi, astupă zidurile descărnate, dincolo de care se văd bălăriile ce-au năpădit prin saloane. De câțiva ani, s-au obținut consistente fonduri europene pentru restaurarea lui, însă lucrările se amână. În fața Palatului Comunal al primăriei, bustul vânjos al lui Deac are încă zăpezi pe umeri. Muzee întregi, toată cultura și etnografia acestei părți de Bucovină sunt adăpostite în această clădire seculară. Intru și eu. Văd fastuoasa "Sală a oglinzilor de cristal", în care s-ar putea contempla și azi regii Europei. Nicio primărie a vreunui orășel românesc nu s-ar putea lăuda cu o asemenea cameră de consiliu. În mijloc, o imensă masă ovală de stejar, în jurul căreia sunt jilțurile originale, purtând pe spetează vechea stemă a Moldovei. Boltitele ferestre, cu stucatură aurită pe margini, sunt imense, și lumina curge prin ele șuvoi. Candelabre de cristal strălucesc din tavanul sculptat migălit. Un tablou cât zidul, al primarului țăran se află în holul aristocratic de la intrare. Iar sus, la capătul scărilor ample, cu balustrade de marmură albă, într-unul dintre ultimele birouri de la capătul unui coridor îngust, sunt camera și birouașul de lemn, la care stă primarul de azi al localității. Pe scaunul legendarului Vasile Deac.
Un foc de pistol
Epoca lui Vasile Deac s-a încheiat în anul 1902, când acesta a plecat din primărie, fiind prea bătrân. Succesorul său, un anume George Botezat, a devenit repede slugă a cercurilor austriece, care l-au instigat să-l denigreze pe Deac. Vechea ranchiună, când primarul analfabet trecuse peste capul autorităților locale bucovinene, adresându-se Imperiului, pentru a transforma Vatra Dornei în stațiune de nivel internațional, nu pierise. Folosind presa vremii, acest Botezat, care-i fusese secretar lui Vasile Deac, l-a defăimat public pe acesta, acuzându-l că ar fi deturnat 100 de lei din fondul primăriei, pentru terminarea Cazinoului. Urmarea a fost dramatică. Vasile Deac s-a sinucis. Omul cel tare, care avusese putere să meargă până la împărat, țăranul analfabet care fusese în stare să ridice un oraș, n-a fost în stare să se apere de acuzațiile murdare ale celui mai apropiat om al său. Și n-au sărit nici alții să-l apere. Bătrân și singur, cu onoarea sfărâmată, jignit până în adâncul ființei de acuzația de hoție, a preferat să-și tragă un glonț în tâmplă. Era o zi de vară, pe 12 august 1909. Evenimentele din acea zi au fost relatate ulterior de familie. Bătrânul Deac n-a vorbit cu nimeni de dimineață. Părea preocupat de ceva, absent. S-a îmbrăcat în straie curate, țărănești. A dat de mâncare la vite. A închis grajdurile. Avea gospodărie rodnică, pământuri, copii, nepoți... L-au văzut mângâind calul pe frunte, de multe ori, șoptindu-i mereu ceva la ureche. Apoi s-a dus în camera "de bună", unde a scris niște socoteli prin care încerca să-și dovedească nevinovăția. Apoi și-a scris testamentul: "Vrednic de a purta pecetea mea să fie acel primar care va izbuti să zidească cealaltă jumătate din Palatul Comunal... Până atunci, această pecete să se odihnească în pace. Amin." Iar la sfârșit, a scos un pistol dintr-un scrin și și-a tras un glonț în tâmplă. Asta a fost tot. N-a simțit dorința să dea explicații. Să se dezvinovățească în fața cuiva. La înmormântarea lui a venit tot orașul. Deși sinucigaș, a fost îngropat cu mare cinste, chiar la intrarea în cimitir. Asociația Preoților "Vladimir" din Vatra Dornei, a făcut această excepție, fiindcă Deac sprijinise ridicarea multor biserici. Toți preoții au semnat că-și dau acordul să slujească și să-l îngroape acolo. Mormântul e și azi la intrare. Cimitirul s-a extins în părți, ca un alai, ca aripile unei păsări. Parcă anume ca să-i lase lui locul de dinainte, la stradă. În ziua aceea de vară, tot orașul a plâns. Zic ziarele că "s-au golit casele de oamenii care ieșiseră în urma sicriului". Murise un țăran. În urma lui au rămas palate.
Autorul mulțumește d-lui Ioan Abudnăriței pentru ajutorul în documentarea acestui material.
Foto: Dreamstime - 3, 123RF - 4