ADA CONDEESCU - "Ceea ce e intim și prețios trebuie păstrat în sufletul tău"

- Actrița Ada Condeescu joacă în prezent în rolul de mămică, cel mai solicitant dintre toate rolurile de până acum. Despre noua ei "meserie", dar și despre actorie, am vorbit acum, în pragul dezlegării primăverii -

"Lucrurile se întâmplă atunci când trebuie"

- Ada, ai acum un job full time. Ești mamă.

- Da, deocamdată acesta este jobul meu per­ma­nent, dar ușor-ușor trebuie să ne și desprindem un pic și să mă întorc la meseria mea.

- A fost o schimbare majoră în viața ta?

- Da, clar. Bebelușul și-a făcut sim­țită pre­zența din plin. Dacă în jurul meu toți aveau co­pii liniștiți, care dor­meau toată noaptea, ei bi­ne, fetița mea nu a fost așa. Nu dormea mai deloc.

- Cum o cheamă?

- Ecaterina.

- Cum i-ați ales numele?

- Să știi că numele a venit cumva el la noi. Am căutat luni de zile un nume, iar acesta a apă­rut așa, pur și simplu, și abia după ce ne-am decis, am realizat că și pe bunica lui Cătălin (regizorul Cătălin Mi­tulescu, soțul actriței n.r.) o chema Eca­te­rina, la fel ca și pe străbunica mea din par­tea ta­tălui. Așa că parcă acest nume ne-a venit de undeva din Univers. Și ne-a plă­cut și im­portanța acestui nume în istorie. E un nume spe­cial. Ne place foarte mult.

- După ce ai născut, ai mai avut vreme de actorie?

- Am reluat foarte repede spectacolul "Trei femei înalte", pe care îl joc la Brașov, de șase ani deja, în regia Sânzianei Stoican. După doar două luni de la naștere, am pornit cu toții la drum. O alăp­tam atunci, de fapt, o alăptez și acum (de-abia a împlinit un an) așa că plecam cu tot ar­senalul du­pă mine. Dar nu am regretat nicio clipă. Mi-a făcut și mie bine să mă întorc pe scenă repe­de. Am avut însă și niște propuneri din străi­nă­tate, pe care le-am refuzat, pentru că mi s-a părut mult mai im­portant să stau lângă copil în primul lui an de viață. A cântărit mai mult asta. Nu îmi pare rău, pentru că eu cred că lucrurile se în­tâmplă atunci când trebuie. Sunt sigură că vor mai veni și alte opor­tu­nități. Cred că e im­por­tant pentru copil să aibă o mamă prezentă mai ales la în­cepu­tul drumului.

"Aș vrea ca Ecaterina să fie senină și curajoasă"

- Te-a schimbat și în interior ma­ternitatea?

- Probabil că da. Sunt chiar în mij­locul procesului de schimbare. Nu am tras încă linie. Dar abia acum, după un an, pot să spun că încep să mă dez­meticesc. Trebuie să fii mereu prezent și pe fază la tot ce se întâmplă cu copilul. Eu m-am cam rupt de rea­litatea din jur. Se amestecă noaptea cu ziua, mai ceva ca la o filmare de noapte. Nu mai înțelegi ni­mic. Da, simt că m-am transformat un pic. Mă simt așa, tot pe mine, dar cu niște plusuri. Simt că am făcut bine ce am făcut până acum. E bine și pentru mine ca mamă, dar și ca om. Văd cum se comportă, se vede că e un copil fe­ricit și foarte sociabil, așa că până acum cred că sunt o mamă bună. Lucrurile astea îți dau putere să treci peste nopți nedormite, peste perioada în care nu lucrezi, în care stai pe bară, dar am știut din­­tot­deauna că acesta este mersul lu­crurilor pen­tru mine. Mi-am dorit un copil și știam că asta vine cu niște alegeri la pachet. Cred că ma­ter­nitatea mi-a dat o greutate inte­rioară mai mare, că sunt mult mai res­pon­sa­bilă. Mi s-a tot spus că un co­pil îți ia din liber­tate. Eu nu simt așa. Îți ia poa­te din micile li­ber­tăți, dar micile ne­bu­nii le-am fă­cut la timpul lor. Nu le simt lipsa.

- Ți-ai dat anumite teme ca mămică? Vrei să ai un anume tip de copil?

- Mi-am dorit să cresc un copil puternic, in­de­pendent, sigur pe el, încrezător în forțele lui. Sigur că noi vom fi mereu lângă ea, dar cred că e im­por­tant să fii tu bine cu tine, stăpân pe tine. E bine să te bazezi pe pă­rinți, dar să știi în ace­lași timp că în via­ță ești totuși singur. Aș vrea ca fiica mea să fie se­nină și curajoasă. Acest spirit aș vrea să i-l transmit.

- Tu așa ai fost cres­cută, ți s-a insuflat de mi­că încrederea în tine?

- Erau alte vremuri. Părinții noștri erau mai gri­julii, mai fricoși. Nu am fost crescută așa, dar natu­ra mea a fost de om mai independent.

- Faptul că tu, având părinții literați, ai devenit actriță, a fost un gest de independență?

- Da, eu mi-am dorit asta. Dar am avut noroc cu părinții mei, pentru că ei m-au dus la teatru și la film de mică și, fără să-și dea seama, mi-au insuflat fascinația față de scenă. Tata (regretatul și prețu­itul scriitor Alexandru Condeescu, di­rec­torul Muzeului Literaturii Române din București n. red.) și-ar fi dorit să fiu avocat. Dar pasiunea mea pentru actorie a cântărit mai mult. Părinții mei au fost însă mereu liniștiți cu alegerile mele, pentru că, deși sunt o fire independentă, nu am avut ieșiri de pe șină foarte mari. Așa că atunci când le-am spus că vreau să devin actriță au fost și ei cu totul alături de mine. Poate că dacă aș fi fost copil de medici, nu aș fi des­coperit actoria la fel de ușor, dar cum părinții mei m-au crescut în mediul artis­tic a fost cumva o alegere firească.

"Viața personală trebuie să rămână personală"

- Și chiar foarte repede ai avut și succes. Deja la 21 de ani erai star, după succesul internațional al filmului "Eu, când vreau să fluier, fluier".

- Da, eram un star. Îmi place să cred că încă mai sunt. Numai că star-sistemul în România nu există. Iar eu pe atunci nici nu realizam ce se în­tâmplă cu mine. Nici nu m-a interesat să fructific suc­cesul ca pe un business. Cred că în zona de ex­ploatare, în sensul bun al imaginii mele, am pier­dut, pentru că pe atunci, la noi nu era cultura asta. Dar asta depinde și de structura ta. Eu sunt și o fire mai timidă. Cred că m-am ținut prea mult în­tr-o zonă mai închisă, mai elitistă, iar publicul în ziua de azi simte nevoia să fie mai aproape de actor. Actorii nu mai sunt intangibili, ca pe vre­muri. Toate rețelele de socializare îl apro­pie pe spectator de actori. Bine, eu nu voi fi niciodată atât de aproape, încât să îmi pun pe masă viața per­sonală sau să fac o șe­dință foto cu soțul meu. Cred că viața per­sonală - de asta se și cheamă așa - tre­buie să rămână personală. Și până la urmă, asta este o formă de manipulare emo­țională a publicului. Cine spune că își pu­ne pe tavă viața intimă, fără a avea un scop, minte. Lu­crurile sensibile sau lucrurile grele, legate de familie, dacă le arunci în spațiul online, atragi simpatie, stârnești emoție, dar eu am preferat să mă lipsesc de acest gen de simpatie și să vorbesc pu­bli­cului doar prin ceea ce fac ca actriță. Ceea ce e intim și prețios trebuie păstrat în sufle­tul tău.

"Cât ești pe aici, pe pământ, ești dator să te descoperi"

- Ziceai că ești timidă. Chiar așa?

- Am o formă de timiditate care nu m-a ajutat deloc. Ba chiar, dimpotrivă! Ce-i drept, am și fost crescută cu mult prea mult bun simț de către pă­rin­ții mei, lucru care nu m-a ajutat întotdeauna. Dacă aș fi avut o altă meserie, poate că nu ar fi con­tat, dar ca actriță, trebuie să ieși în lume, să mergi la tot felul de evenimente, să îți faci legături, să so­cializezi, și nu doar în cadru organizat, să vor­bești chiar și cu oamenii care te opresc pe stra­dă. Eu de socializat socializam, dar îmi venea greu. Pentru că sunt mai introvertită. Și am lucrat la asta, am lucrat cu un psiholog, dar și eu cu mine, pentru că așa cum te duci să îți lu­crezi corpul la sală, trebuie să îți lucrezi și spi­ritul. Dezvoltarea personală este foarte impor­tantă. Unele lucruri din interiorul tău trebuie vindecate, altele dezvoltate, altele exhibate. Descoperirea eului este o datorie a oricărui om. Cât ești pe aici, pe pământ, ești dator să te descoperi.

- Ai intrat, împreună cu actori din alte țări, în programul "Shooting Stars", la Ber­linală. Te-a ajutat în carieră acest proiect?

- Da, dar nu atât pe cât mă așteptam. Sincer, credeam că îmi va deschide mult mai multe uși. Sigur că am intrat în legătură cu mulți producători și regizori, am călătorit la multe castinguri, lucruri pe care actorii ro­mâni nu prea au șanse să le facă, dar dincolo de două proiecte de lung metraj, pe care le-am și filmat, nu s-au materializat alte lucruri. Poate că voiam eu mai mult. Mă gândeam că gata, m-am întors de la "Shooting Stars" și o să-mi sune mobilul non stop. Or, nu a fost așa. Până la urmă, cel mai important este să faci filme bune, cu o poveste care să ajungă la cât mai mulți oameni, să aibă o distribuție care să le ducă peste tot în lume, cum mi s-a în­tâm­plat mie cu "Eu, când vreau să fluier, fluier" și cu "Loverboy". La mine, regizorii din stră­inătate au ajuns prin filmele în care am apărut și care au ajuns la cele mai bune festivaluri din lume, la Cannes și la Berlin. Poate pentru alți colegi de la "Shooting Stars" lucrurile s-au legat altfel, dar pe mine, de fapt, m-au ajutat rolurile pe care le făcusem.

"Faptul că am un soț regizor mă ajută în fiecare zi"

- Faptul că soțul tău e regizor de film te ajută în carieră?

- La începutul relației noastre, unii îmi spu­neau că acest lucru nu-mi va face bine ca actriță, pentru că voi rămâne doar în universul lui regi­zoral, dar nu a fost așa, pentru că eu am jucat și la alți regizori, iar el lucrează și cu alte actrițe. De exemplu, el a terminat de curând un film în care avea nevoie de o actriță cu o tipologie total diferită de a mea și, evident că a ales pe altcineva.

- Și nu ai jucat deloc în filmul lui?

- Ba da. El și-a dorit foarte mult să am o apariție specială. Eu la început nu am vrut, pentru că născusem de mai puțin de o lună, dar pînă la urmă am acceptat. El zice că e un rol, eu zic că e o apariție. El zice că e un rol im­portant, eu zic că e o apariție importantă. Joc rolul unei tinere ma­me. Cătălin a simțit foar­te mult nevoia să fiu în povestea lui. Dar ca să revin la întrebarea ta, faptul că am un soț regizor mă ajută în fiecare zi. Vorbim des­pre filme, despre proiecte, discutăm mult îm­preună, ne inspirăm unul pe altul, zi de zi. E o efervescență în relația noastră care, uite, așa, cu suișuri și coborâșuri, rezistă de 9 ani. Nici nu-mi vine să cred. Pare înfricoșător de mult.

- Ești printre puținii actori români care au făcut mai mult film decât teatru. Te simți la fel de bine și pe scenă, și pe platoul de filmare?

- Mă simt clar mai bine pe platou. E mai a­proa­pe de natura mea. Eu sunt un om care arde lu­crurile repede, care e impulsiv, care se dăruiește foar­te mult într-un anumit moment și după aia e gol, iar la teatru ai un cadru mult mai re­strâns de că­u­tare, de exprimare, e mai sta­tic. Am avut și pe sce­nă momente în care sim­țeam că au coborât zeii ac­toriei lângă mine, dar mult mai puține decât în film.