ANDREI ȘERBAN - "Am încă un apetit surprinzător de a face teatru"

Iarna regelui

A plecat din România în tinerețe, prin­tr-o lovitură fericită a destinului, și s-a sta­bilit în New York, unde a revo­lu­țio­nat teatrul american cu talentul și viziunea sa regi­zo­rală lipsită de inhibiții. Azi, Andrei Șerban e în­delung ovaționat în toate marile capitale ale lumii - o carieră internațională impresionantă, încunu­na­tă de nenumărate premii, printre care și presti­giosul "George Abbot Award", pentru impactul ma­jor pe care arta sa l-a avut asupra teatrului se­co­lului XX. La începutul acestui an, după aproape trei decenii la conducerea ca­tedrei de ac­torie a Universității Co­lumbia, regi­zo­rul Andrei Șerban a decis să renunțe la profesorat. O miș­care ne­așteptată, care l-a readus deo­cam­dată în Ro­mânia, dornic să pună în scenă noi spectacole. Primul dintre ele, "Ri­chard al III-lea", după Wil­liam Shakespeare, va avea premiera la Teatrul Bulandra chiar la jumă­tatea lui martie.

"Dacă nu era mama, să vină să pună vorbe bune pentru mine, cred că rămâneam repetent"

- Domnule Andrei Șerban, pu­ți­nă lume știe că, înainte să fiți co­pilul teribil al regiei de teatru, v-ați format, niște ani, ca actor.

- Când eram mic, voiam de fapt să fiu dirijor. Ta­ta iubea muzica clasică, era un ade­vă­rat melo­man. Datorită lui, am ajuns să mă îndră­gostesc de Arturo Toscanini. Cum rămâneam singur aca­să, pu­neam discul la pick-up și începeam să di­rijez în fața oglinzii. Închideam ochii pe ju­mătate și mi se părea că la capătul baghetei mele se des­fă­șoară o orchestră de 100 de oameni. Era mi­nunat... Doar că mi-am dat seama destul de repede că nu am studii muzicale și nici vocație, așa că m-am reo­rientat spre Teatru. În anul în care am dat admitere, nu exista decât secția de Actorie. Dintr-o mie de candidați, câți eram, am intrat, ceea ce arată cât de incompetentă era comisia, că m-a acceptat pe mine, care nu prea am talent ca actor, dar l-au res­pins pe Florian Pittiș. Până s-a deschis secția de Re­gie, am stat trei ani ac­tor. Și am învățat foarte mult, suferind totuși în­gro­zitor, fiindcă înțelegeam ce înseamnă să fii expus și vulnerabil.

- Știu că proveniți dintr-o familie de inte­lectuali. Și-a lăsat asta amprenta asu­pra căutărilor dvs. de mai târziu?

- Tata a făcut avocatura și a lucrat la Banca Regală. N-a intrat niciodată în po­litică, dar era mare simpatizant al lui Iuliu Maniu, care a fost prezent și la botezul meu. După ce s-a instalat regimul comu­nist, și-a pierdut locul de muncă, s-a apucat de fotografie și a creat niște albume absolut extraordinare. De la el am moștenit ochiul fotografic. Iar de la mama, care era pro­fesoară de limba română și iubea literatura, am luat poezia.

- Cu asemenea părinți păreați destinat unei cariere artistice...

- Eram bun la umaniste, e adevărat, dar la științe eram catastrofă. Mama, săraca, m-a salvat de nenu­mărate ori. Dacă nu era ea, care era și profesoară, și directoare de școală, să vină să pună vorbe bune pentru mine, cred că rămâneam repetent. Toată aceas­tă copilărie aparent boemă se desfășura însă în plin stalinism, când pentru te miri ce puteai fi întemnițat. Niște unchi de-ai mei au fost arestați chiar în apartamentul nos­tru. Și atunci sigur că sin­gu­rătatea în care am cres­cut, că nu aveam frați, și teama asta pe care o re­sim­țeam per­manent la toa­te nivelele, m-au făcut să visez la un loc în care să evadez din cenușiul vieții, un loc unde, când se ri­di­ca cor­tina, începea o lume magică, un alt uni­vers.

- Aproape nu există interviu în care să nu se simtă obsesia aceasta a dvs. pentru o altă lume posibilă. De unde vine, domnule Șerban?

- Vine din faptul că tot timpul există în noi două realități. Două vieți. Una e viața obișnuită, pe care toți o numim greșit viață. Cealaltă, pe care nu știm să o numim, e acel Altceva, vag și nedefinit, pe care îl simțim doar uneori. Ca atunci când te atinge o adiere și te întrebi ce o fi acolo, de partea cealaltă a vântului. E o întrebare care rămâne mereu fără răs­puns, o năzuință spre Altceva, o aspirație pe care o uiți, dar care tot revine; e, de fapt, adevărata viață, care te face să cauți neobosit. Eu, unul, o caut în teatru. De aia, de fiecare dată când mă întâlnesc cu actorii, fiindcă ne e foame împreună de altceva, le spun: "Haideți să căutăm împreună această viață invizibilă!".

"Eu știam carte, ei erau gata să o arunce pe pereți!"

- În 1969, când nimeni nu se aștepta, ați pă­ră­sit, brusc, țara. Din acel moment, ați rămas pentru români doar un nume de care s-au legat ne­numărate succese internaționale. Ce s-a întâm­plat, de fapt, atunci?

- Eu nu am căutat să plec din țară. În 1969, când am terminat Institutul de Teatru, în România era încă bine. După Primăvara de la Praga, Ceaușescu părea un eliberator pro-american. Eu tocmai mă angajasem în televiziune, n-o duceam rău. Abia după ce am plecat, cenzura s-a înăsprit și lucrurile s-au înrăutățit grav.

- Și atunci, ce v-a împins peste hotare?

- Am cunoscut-o pe Ellen Stewart, fondatoarea clubului de teatru experimental "La MaMa", o per­sonalitate fabuloasă, care, pe lângă faptul că avea o influență enormă în lumea teatrului independent din New York, mai avea în ea și ceva energii de trib voodoo, că vedea semne pe care nimeni nu le ve­dea. Ellen păstorea acest club de teatru și era mereu în căutare de tinere talente. Știa de mine, fiindcă par­ticipasem cu un spectacol studențesc la un fes­tival în Zagreb, unde ea nu fusese, dar fusese trupa ei. Și actorii americani, întorși acasă, i-au po­vestit că există un puști în România care face lu­cruri formidabile. În 1969, urma să vină în Ro­mâ­nia cu un grup de americani la un congres inter­na­țional de teatru. Nu știu cum a găsit adresa mea, dar mi-a scris că vrea să mă întâlnească la București. Așa că am așteptat-o la aeroport. Imaginați-vă: aveam 23 de ani, aeroportul era mic, și noi eram vreo sută de oa­meni, în spatele unei sfori, aș­teptând americanii. Și, din­tr-odată, am văzut-o: o mulatră îm­brăcată în culorile cele mai fistichii. Ei bine, această femeie care nu m-a văzut niciodată a venit glonț la mine. De unde a știut că sunt eu? Mi-a văzut apoi un spectacol la București, s-a întors în America și a cerut pentru mine la Ford Foundation o bursă de trei luni. Bursă care a venit, dar care nu mi s-a aprobat, ba am mai aflat și că șefii mei din televiziune au în­cercat să trimită pe altcineva în locul meu. Până la urmă, această Ellen Stewart, văzând că trece timpul și eu nu vin, a luat avionul și a mai venit o dată la București să mă întrebe ce se întâmplă și unde trebuie să meargă ca să-mi rezolve problemele. "La Ministerul Cultu­rii!  Dar n-o să te lase nimeni să intri", am zis. "Baby, vino cu mine!". Am mers la Casa Scânteii îm­pre­ună, am văzut-o cum trece de gărzi, iar eu am aș­tep­tat-o afară, dârdâind de frică și convins că o vor aresta. După trei sferturi de oră, s-a întors zâm­bi­toare, cu hârtia de aprobare. Eram uluit. Am în­trebat: "Cum ai făcut?". "L-am văzut pe Ministrul Cul­turii și am vorbit cu el". "Dar vorbește engle­ză?". "Ah, nu, dar am vorbit română!". Demență cu­rată! Nu știu ce s-a petrecut acolo, cert e că am plecat. De aia îmi place să zic că viața mea a fost un lanț de noroace. Am ajuns exact la momentul potrivit la locul potrivit și am întâlnit doi oameni absolut fabuloși, care mi-au marcat destinul definitiv.

- Cum a fost întâlnirea cu America, după tot cenușiul României din care veneați?

- Când am ajuns la aeroport, eram încă într-un costum gri, cu cravată gri, cu părul tuns foarte scurt, cu un geamantănel doar pentru trei luni. M-am trezit într-o lume dementă, de hippies și de colorați, într-o libertate sexuală fără margini, în plin down­town New York, unde era toată avangarda. Am stat chiar în celebrul Chelsea Hotel, unde, fiindcă era ieftin, de-a lungul timpului își găsiseră acoperiș artiștii vremii, poeți, regizori sau muzicieni: Dylan Thomas, Stanley Kubrick, Allen Ginsberg, Bob Marley, Milos Forman, Jimi Hendrix... Când am intrat, tot holul hotelului era plin de travestiți pe tocuri, Andy Warhol filma "Chelsea Girls". Aveam și eu o cameră foarte ieftină, cu duș pe coridor. M-am dus la baie și primul lucru pe care l-am văzut a fost un tip aplecat peste chiuvetă, cu ochii dați peste cap, care își injecta doza. Eu, care venisem din România și care, înainte de Ellen, nu mai văzusem în viața mea un om de culoare, după asta n-am mai fost la toaletă trei zile. (râde) M-a apucat o frică îngrozitoare. Dar, încet-încet, în lumea asta în care orice părea posibil, mi-am făcut și eu loc. Această libertate haotică și această deschidere ex­tremă a lor, amestecate cu rigoarea și disciplina mea, deprinse în școala românească, înrâurită pu­ternic de Sta­nislavski, au făcut să avem succes. Eu știam carte, ei erau gata să o arunce pe pereți! Așa că primul spectacol a ieșit formidabil. Atunci, Peter Brook, "cel mai mare regizor de teatru în viață", cum e unanim recunoscut, era întâmplător la New York. A văzut spectacolul și m-a chemat să lucrez cu el un an la Paris.

"New York-ul îmi dă mai multă energie decât zece Coca Cola"

- ...a doua întâlnire providențială!

- Peter Brook mi-a schimbat viața. După un an cu el la Paris, cu o nouă viziune despre viață și artă, nu știam ce să fac. Voiam să mă întorc în țară, dar între timp lucrurile în România o luaseră razna și toți prietenii îmi spuneau: "Ești nebun? Cum să te întorci?". Așa că m-am dus înapoi la New York.

- Un oraș care, iată, vă găz­duiește de aproape cinci decenii! Vă simțiți bine acolo?

- New York-ul e un oraș care m-a inspirat întotdeauna. Doar faptul că mă plimb pe stradă îmi dă energie mai mult decât zece Coca Cola. Vezi în el cele mai mari contraste posibile, de la ma­fioți la bancheri aroganți, la oa­meni simpli de o bunătate nemai­pomenită, și simți că acolo tot binele și răul s-au adunat, ca și cum îngerul și diavolul sunt și în afară, și în tine. Și apoi, toți acei zgârie-nori... Când urc pe Empire State Building și văd cum de sus oamenii par să se micșoreze tot mai mult, până ajung ca niște bon­dari, forfota asta a lor îmi amin­tește cât de mic sunt în relație cu lumea în care trăiesc și cu ce­lelalte galaxii. Și, în același timp, ce șansă enormă am că pot trăi fiecare clipă deplin.

- În ultima vreme, America pare totuși într-o degringoladă.

- Așa e, America nu mai e ce-a fost. Timp de 27 de ani am fost șeful catedrei de teatru de la Co­lum­bia University, una din cele mai mari universități ale Americii. Am înființat această catedră de actorie și am transformat-o într-un laborator de căutări și de experimente unic în America. Ei bine, când Trump a devenit președinte, lucrurile au luat-o razna. Columbia, care mereu a avut o politică de stânga, înspre un socialism utopic, s-a pus contra politicii lui Trump, iar politica ei a devenit aproape pro-comunistă. Iar când a avut loc episodul Wein­stein, mișcarea #metoo a avut repercusiuni adânci. Unii colegi profesori au fost acuzați de hărțuire sexuală și și-au pierdut postul, iar studenților li s-a cerut să informeze și erau liberi să acuze oricând pe oricine. S-a transformat într-o vânătoare continuă, care crea între noi suspiciuni. Mă simțeam din ce în ce mai stingher. A pus capac momentul în care decanul ne-a chemat să ne țină un discurs nouă, celor de la Teatru, spunându-ne: "Știu că predați o artă fizică, bazată pe ges­ticulații și corporalitate, dar vă atrag atenția că, dacă îi cereți unei studente să se așeze în genunchi și după aceea o și atingeți întâmplător pe umăr, aveți toate șansele să fiți acuzați de hărțuire sexuală». Așa că acum două luni am decis să părăsesc catedra. Ajunsesem să nu mă mai simt liber, să-mi fie frică să intru în clasă. America de acum e simbolul unei con­fuzii agravate de fap­tul că jumătate din popu­la­ție ține cu Trump și suportă o dictatură, iar cea­laltă jumătate, speriată de faptul că el e la Casa Albă, impune o altă dictatură. E neplăcut să fii alb și heterosexual azi, la New York!

"Mă gândesc la un actor ca la un frate al meu"

- În toate întâmplările astea, există și o parte bună pentru noi, românii. Iată-vă din nou în Ro­mânia, implicat în mai multe proiecte. Inten­ționați să rămâneți?

- Mi-am propus să petrec cam șase luni aici și șase luni în New York. Fac acum două spectacole la Bulandra și mai am și la Teatrul de Comedie un proiect. O să țin probabil și ateliere de teatru, dar cel mai mult mi-aș dori să am o școală a mea, un centru unde tinerii actori să primească o educație adevărată. După o experiență de o viață, simt obli­gația de a transmite mai departe. [Dar cine oare ar putea subvenționa?

- Actorii români se bat să lucreze cu dvs., dar umblă totuși vorba că sunteți un regizor al naibii de dificil. De unde repu­tația asta?

- În tinerețe, eram un dictator. Credeam că știu ce vreau, că am viziunea mea, la care toți trebuie să se ali­nieze. De aia e bine în viață să îmbătrânești, că afli că de fapt nu știi mai nimic și că nu trebuie să te iei ni­ciodată prea în serios. Uite că am ajuns la vârs­ta la care m-a do­borât înțelepciunea (râ­de) și am înțeles că em­patia, răbdarea și blândețea nu-s deloc un lucru rău. Azi, mă gândesc la un actor ca la un frate al meu că­ru­ia îi vreau binele. Dar tocmai pentru că îi vreau binele, uneori merg până în pânzele albe, pentru a-l convinge că poate mai mult decât crede el că poate. Pentru că îmi doresc să atingă potențialul de care e capabil, să intre în legătură cu sursa adâncă și misterioasă din el. Abia atunci adevărul textului devine adevărul lui și, devenind al lui, devine și al celor din fața lui.

- Și îi transformă pe toți... Asta căutați de fapt ca regizor?

- Da, această transformare continuă! De aceea, la o vârstă la care mulți colegi de-ai mei se gândesc deja la cum să-și aranjeze o retragere ușoară, eu caut încă schimbarea, am încă un apetit de a face teatru surprinzător. Teatrul e un fel de obsesie care vine din­tr-o curiozitate față de tot ce nu știu și aș putea afla lucrând. Și, odată descoperit, nu mă mai inte­resează, trebuie să o iau de la capăt. E nevoia de a fi mereu în fața necunoscutului, care e mai mare și mai vast decât tot ce ne imaginăm noi că ar putea să fie.

"Lumea în care trăim nu merge spre lumină, ci spre întuneric"

- Domnule Andrei Șerban, cum arată zilele dvs. românești? Sunteți venit aici cu familia?

- A venit alături de mine și soția mea, Daniela Dima, regizoare ea însăși și colaboratoare de lungă durată. Ea a tradus piesa pe care o montăm acum. Lucrăm mereu în echipă, ceea ce ne permite să că­lătorim împreună. În cea mai mare parte a timpului suntem amândoi în teatru. Serile mergem să vedem spectacole. Sunt un spectator curios în legătură cu ce se întâmplă în teatrele independente, dar dificil, pentru că nu mai pot vedea o piesă de teatru cu ino­cența din tinerețe. Aștept să fiu surprins, dar după ce am văzut mii de spectacole în viața asta, mi se întâmplă din ce în ce mai rar.

- Iar diminețile pentru ce sunt rezervate?

- Diminețile mele încep devreme, la ora cinci. Până când orașul se trezește și el, îmi beau cafeaua și-mi fac un ritual al meu, care mă liniștește și mă în­carcă. Apoi lucrez, mă pregătesc de repetiții, fi­indcă timpul dedicat unei piese e întotdeauna scurt și simt că am o responsabilitate în fața actorilor.

- V-am auzit dând interviuri în care păreați la curent cu tot ce se întâmplă politic și social în România, păreați mai român decât românii. Când mai aveți timp să urmăriți și viața politică?

- Sunt implicat, fără să cunosc detalii, pentru că aflu ticăloșiile acestei vieți de la actorii cu care lucrez. Nefiind atât de identificat cu România, ști­ind că sunt doar în trecere, că financiar nu depind de ce câștig aici, pot privi cu o oarecare distanță și cu o revoltă cu totul lipsită de ură! Îmi pot permite luxul de a spune exact ce gândesc.

- Dar tot marasmul ăsta politic și social nu vă încarcă prea mult? Nu vă amenință propria artă?

- Faptul că există atâta minciună în politică și că asta nu se pupă deloc cu faptul că suntem aici, pe Pământ, pentru cu totul altceva, face ca arta pe care o fac să fie cu atât mai înverșunată împotriva fal­sului din politică. Sunt conștient că lumea în care trăim nu merge spre lumină, ci spre întuneric. În fi­lo­sofia indiană există chiar un termen pentru asta, Kali Yuga, perioada în care se spune că Buddah doar­me, iar energiile sacre bat în retragere. Până Buddah se va trezi din nou, în lume e întuneric și toa­te forțele ne trag în jos. Tocmai de aceea, tot ce pot să fac e să rezist, cu fiecare fibră a ființei mele, acestui spi­rit de negativitate. Și, orice s-ar întâmpla pe sce­na politică aici sau aiurea, să am grijă ca mesajul meu artistic să fie întotdeauna unul pozitiv, luminos.

- Ca o încercare de a reface acea rețea lu­mi­noasă a lumii?

- Da, întocmai ca un act de reparație. Prin tea­tru, poți reface coerența luminii, conexiunile rupte. Iar eu simt că am obligația față de cel care a plătit biletul să-l fac să plece acasă mai reparat interior decât a venit. Nu fac teatru ca să am suc­ces. Fac tea­tru ca din toată această expe­riență pe care o tră­im împreună, actori și spec­ta­tori, să simt că, deși nu am găsit un răs­puns, am fost atins, măcar pentru o cli­pă, de viața cea adevărată.


Foto: GULIVER/GETTY (3), AGERPRES, MEDIAFAX