Printre cei mai cunoscuți scriitori ruși în viață, Ludmila Ulițkaia e tradusă în zeci de țări și cărțile ei s-au vândut în milioane de exemplare. La 75 de ani, are o operă ce ar îndreptăți din toate punctele de vedere un Nobel pentru literatură (pe care e foarte puțin probabil să-l obțină, ținând cont că doar în urmă cu patru ani, premiul a revenit Svetlanei Aleksievici, din aceeași arie geografică și lingvistică). Datorită Gabrielei Russo - o bună cunoscătoare a tot ce înseamnă spațiul rusesc - cititorul român are la dispoziție cea mai mare parte a acestei opere, povestiri și romane apărute din 2004 și până acum în serie de autor la Humanitas. Cel mai nou roman al ei, pe care vi-l recomand acum, e și cel mai autobiografic, de vreme ce - ea însăși o spune într-un interviu - nimeni altcineva n-ar fi putut să îl scrie, fiindcă e bazat "nu numai pe ceea ce se află în imaginația mea, ci și pe propria mea istorie genetică: toate personajele sunt înaintașii mei direcți, rudele mele". Ceea ce i se întâmplă personajului-ax, Nora, în care se ipostaziază romanciera, are corespondent real în viața Ludmilei Ulițkaia, care chiar a găsit, după moartea bunicii sale, o mapă cu scrisori trimise acesteia, începând din 1911, de Bunicul Iakov. Le-a citit abia în 2011 și lectura lor a determinat-o să reconstituie romanesc povestea familiei sale, patru generații pe parcursul acestor o sută de ani, în care destinele personale sunt intersectate și deviate de regimul politic sovietic. Fiecare dintre personajele de prim-plan e reprezentativ pentru câte o generație spulberată de vântoasele înghețate ale istoriei. Titlul romanului se referă la visul patriarhului biblic Iacob - o scară ce unește cerul cu pământul și pe care urcă și coboară îngeri, împiedicați uneori de demoni în drumul lor. Iakov Osețki, bunicul deportat, e un intelectual născut la sfârșitul secolului 19, pasionat de muzică și literatură, îndrăgostit pe viață de soția lui, Marusia, care sfârșește prin a-l trăda poliției politice (după cum rezultă din dosarul KGB autentic, găsit de romancieră în arhive și anexat la finalul cărții). Construit în spirală printre aceste patru generații (privite când de jos, de la mărunte fapte și trăiri cotidiene individuale, când de sus, de la capătul scării, dintr-o perspectivă cuprinzătoare asupra destinului omenesc sub vremi), romanul aduce în discuție și are în armătură teme precum responsabilitatea personală într-un regim tiranic, lașitatea și lăcomia de privilegii, compromisul interesat, frica părinților pentru soarta copiilor pe care-i vor la adăpost de persecuția politică, iubirea, prietenia, loialitatea, puse la încercare de represalii, libertatea artei îngrădită de politruci ignoranți. Subiecte cunoscute dureros și de români în a doua parte a secolului trecut. Rezistând sau nu înregimentării, personajele romanului - copii geniali sortiți ratării, artiști plini de pasiune pentru meseria lor, oameni de știință creativi - au cote de anduranță diferite la constrângerile dictaturii criminale care scormonește cu o curiozitate inchizitorială în viețile lor. Există și ideea unui genetician-mistic, că vinovățiile și traumele intră în ADN ca moștenire genetică și de aceea ești dator să cunoști biografiile celor ce au făcut posibilă apariția ta în lume. Scara lui Iacob devine din acest punct de vedere și o cățărare-coborâre în propriul arbore genealogic, ceea ce chiar face cu talent Ulițkaia, punând în epică personaje care au decis fiecare în felul său dacă să accepte sau să respingă răul, conform propriei conștiințe și demnități. Romanul ei are însă și niște defecte de dozaj, care-l fac pe alocuri plicticos: autoarea nu s-a îndurat să facă o selecție din scrisorile reale ale lui Iakov, multe dintre ele superflue, divagațiile de matematică, biologie, informatică sunt prea extinse, are prea multe "burți". Redus cu un sfert, Scara lui Iakov ar fi avut de câștigat.