Sorina Bălănescu e cea mai bună specialistă de la noi în opera lui Anton Pavlovici Cehov. Pe lângă alte traduceri și studii, ei îi datorăm ediția critică de Opere Cehov în 5 volume, apărută la Ed. Univers între 1986-89. Ca și Leonte Ivanov, care a tradus și îngrijit exemplar un prim volum din corespondența lui Dostoievski, Sorina Bălănescu face parte dintr-o categorie rară de cărturari care știu totul despre biografia, laboratorul de creație, reperele de istorie literară din epocă, exegezele scriitorului căruia i se consacră din pasiune, astfel încât aparatul critic ce însoțește textul tradus devine esențial pentru luminarea acestuia. Cum se știe, Cehov a trăit doar 44 de ani (1860-1904). Uluitor e că, de pe la 16 ani și până la sfârșit, pe lângă opera narativă ce conține peste 500 de titluri, pe lângă eseul social Insula Sahalin, piesele într-un act Platonov, Ivanov și Duhul pădurii plus cele patru capodopere jucate mereu pe toate scenele lumii (Pescărușul, Unchiul Vania, Trei surori și Livada cu vișini), el a scris și vreo 4400 de scrisori. În ediția Operelor complete în 30 de volume publicată de Academia Rusă, ele ocupă nu mai puțin de 12! Inevitabil, Sorina Bălănescu a trebuit să facă o selecție drastică, reținându-le doar pe cele cu specială relevanță biografică, psihologică, pe cele importante pentru geneza operei și programul estetic al autorului. Chiar și din acestea a fost nevoită să elimine pasaje mai puțin semnificative. "Ne-a ispitit ideea de a convinge, prin selecție, că această corespondență este, înainte de toate, literatură de prima mână. Epistolaria nutrește opera de ficțiune dar o și concurează ca har al invenției și construcției poetice" - scrie ea. Într-adevăr, încă din acest prim volum (îl așteptăm cu nerăbdare și pe al doilea, din anii consacrării și ai marilor nuvele și piese), tânărul Cehov își dă măsura puterii uriașe de muncă, a curiozității pentru complexitatea existenței, a empatiei și respectului pentru demnitatea omului, a deriziunii dulci-amare care pune în abis tristețea. Pentru cei care îl iubim pe Cehov, ediția din scrisori a d-nei Bălănescu e neprețuită. Născut într-un orășel de la marea Azov, Taganrog, Anton Pavlovici e al treilea din cei șase copii ai unui băcan despotic și brutal, Pavel Egorîci, care după ce dă faliment se mută la Moscova. Încă adolescent, liceanul și apoi studentul la medicină Anton devine întreținătorul numeroasei familii pe care încearcă să o scoată din sărăcie lucie scriind pentru bani, sub pseudonimul Cehonte, schițe umoristice și povestiri la ziare și reviste din Moscova și Petersburg. Supus cenzurii țariste și obligat la concizie, se face apreciat prin umor, prin teme originale și prin punerea în valoare a detaliului. Cu aceste numeroase proze scurte "își face mâna" pentru tipul de personaj cehovian: omul mediu în viața lui de zi cu zi, schimbările care se produc în conștiința lui în urma unor incidente, descrierea ambianței pentru a arăta cum determină aceasta starea de spirit și actele personajelor. Scrisorile către frați sunt tandre și pline de mustrări și sfaturi căci, cu excepția surorii Maria și a mezinului Ivan, ceilalți sunt bețivi, boemi și se autodistrug, creându-i mari griji lui Anton. De mare interes e corespondența cu directorii publicațiilor la care colaborează - N.A. Leikin de la "Oskolki", A.N. Plesceev de la "Severnîi vestnik" și mai ales A.S. Suvorin de la "Novoe Vremea" căruia, cu cât căpăta experiență literară și de viață, îi mărturisește ideile și trăirile atât din practica de doctor, cât și din cea de scriitor. "Artistul - îi scrie el - nu trebuie să fie judecătorul personajelor sale și a ceea ce spun acestea, ci numai un martor obiectiv (...) Sarcina mea e să am talent, adică să fiu în stare să deosebesc problemele importante de cele neimportante, să pun în lumină personajele și să vorbesc pe limba lor". Ca și în medicină, unde el nu tratează boli în general, ci bolnavi concreți. Pe lângă frumusețea lor literară, sunt multe motive pentru care acest volum e de neocolit (m-a impresionat între altele și interesul cu care se citeau între ei literații timpului, cât de sinceri puteau să fie unii cu alții în aprecieri și observații critice). Unele scrisori se încheie cu o formulă tipic rusească: "să nu mă pomeniți de rău". Cehov nu poate fi pomenit decât de bine.