Ceremonia oficială s-a desfășurat joi, 10 ianuarie, la Ateneu, în prezența președintelui și premierului țării, alături de liderii Uniunii. Pentru oficialii români, ceremonia a fost un prilej de afirmare a capacității administrației de la București de a gestiona dosarele deosebit de complexe care se află pe agenda instituției unionale, de la cel al Brexit-ului, la cel al Bugetului UE, de la problemele migrației transfrontaliere, la armonizarea relațiilor delicate cu SUA și Rusia. Toți conducătorii români (cu excepția notabilă a lui C. Popescu-Tăriceanu, care și-a "revărsat" - în engleză - frustrările legate de problema Justiției din România) au susținut că "țara este tehnic pregătită" să își asume această sarcină, deși au existat destule îndoieli legate de capacitatea și expertiza miniștrilor în funcțiune de a rezolva dosarele ce țin de resortul lor. Liderii Uniunii, d-nii Tajani, președintele Parlamentului UE, Tusk, președintele Consiliului, și Junker, șeful Comisiei (guvernul) UE, au susținut necesitatea ca România să contribuie prin acțiunile ei, în noua postură, la afirmarea și întărirea valorilor democrației europene, la ștergerea diferențelor dintre Vestul și Estul continentului. D-l Donald Tusk a rostit un emoționant discurs în limba română, în care a afirmat, cu referințe la contribuțiile notabile ale unor personalități autohtone la cultura europeană, necesitatea ca cetățenii țării să meargă până la capăt în susținerea Uniunii la care au aspirat de multă vreme. Ceremonia a fost, așadar, un spectacol reușit, părând a marca încă un pas spre integrarea deplină a României în concertul continental, mai ales că ultimele etape, admiterea în "spațiul Schengen" și ridicarea MCV-ului sunt mai apropiate decât oricând.
Această "poză de vitrină" este însă înșelătoare. Dacă preluarea președinției Consiliului UE era inevitabilă, conformă cu regulamentul organizației continentale, în cercurile de la Bruxelles și în media europeană au apărut multe și consistente îndoieli în legătură cu capacitatea administrației românești de a gestiona "dosarele grele" ale Consiliului cu respectarea strictă a valorilor și normelor unionale definitorii. Îndoielile nu au legătură cu pregătirea de specialitate a miniștrilor responsabili, deși - în România cel puțin - toată lumea știe că guvernul Dăncilă este alcătuit dintr-o sumă de mediocrități, numite în funcție pe criteriile cele mai aberante. Profesioniștii din "comisariatele UE" pot trece cu eleganță peste "inocența" reprezentanților români în dosarele pe care trebuie să le medieze. Problema este că, în contextul crizei pe care UE o traversează sub asaltul populismului eurosceptic (influențat de masivul val al migrației transcontinentale), România a devenit, în cei doi ani de la instalarea guvernării PSD-ist - ALDE-iste, un factor de instabilitate ce amenință funcționarea normală a statului de drept european, bazat pe principii liberale. Dacă Ungaria sau Polonia au evoluat problematic spre iliberalism și naționalism remanent, respectând însă echilibrul puterilor în construcțiile lor statale, în România, separația puterilor a fost grav încălcată, din cauza unui cancer social inițiat de la cel mai înalt nivel, cancerul corupției. Statul român și contractul social pe baza căruia ar trebui să funcționeze sunt desfigurate de interesul particular al celui mai puternic, în fapt, om al țării, Liviu Dragnea, liderul PSD-ului și președintele Camerei Deputaților. Condamnat pentru acte de corupție, Dragnea și-a alcătuit o echipă de fideli (dependenți total de puterea lui și "răsplătiți" în funcție de gradul de obediență), cu care a demolat sistemul judiciar și a îngenuncheat celelalte instituții ale statului. El a acumulat, treptat, după perdeaua unor măsuri populiste de mituire a populației, o putere absolută. Puterea absolută, se știe, corupe absolut. Dragnea vrea să supună România arbitrariului propriu, transformându-se într-un dictator de tipul lui Nicolae Ceaușescu. În UE, unde funcționarea statului de drept generează predictibilitate și limitarea fermă a oricărui arbitrariu, o asemenea perspectivă este inadmisibilă. Capriciile unui dictator mărunt, supus presiunilor interne și externe, pot duce oricând la destabilizarea țării sale, dar și a organizațiilor la care aceasta a aderat.
Dragnea a lipsit la ceremonia de la Ateneu. Unii analiști au considerat această absență o sfidare la adresa liderilor UE. Alții au pus "mișcarea" pe seama unei cereri a acestora de a fi evitate acțiunile jenante, o "poză" cu ei alături de un individ nefrecventabil dăunându-le prestigiului și fermității de profil. Cert este însă că, deși nu a fost prezent, Dragnea a făcut totul pentru ca "echipa" lui să demonstreze, fie și la acest eveniment formal, cine este "șeful României" și ce urmărește el. La Ateneu au fost invitați toți liderii dragniști ai alianței PSD-ALDE, inclusiv foști conducători condamnați în Justiție. Au fost lăsați deoparte foști demnitari care au susținut integrarea României în NATO și UE, de la președintele Băsescu la foștii miniștri de Externe Pleșu și Diaconescu. Au fost excluși oamenii de cultură ca Mihai Șora sau pianistul Dan Grigore, care au fost lăsați să demonstreze afară, în ninsoare, susținerea pe care societatea civilă din România o are pentru UE. Guvernul Dăncilă, care a susținut mereu că românii trebuie să fie solidari față de orice critică "externă" a administrației țării, a impus, el însuși, în acest mod, două Românii: una solidară în obediența ei față de "șef" și alta proeuropeană, critică față de derapajele de la democrația reală și statul de drept. Ironic, șefii de protocol ai PSD-ALDE au arătat oficialilor europeni cum împart ei societatea: o parte la căldură, în Ateneu, iar alta în stradă, în frig. Minciuna unui spectacol al armoniei și "demnității" românești nu a reușit.
Atât oficialii UE, prin conducătorul Comisiei, J.C. Junker, cât și principalul partener strategic al țării, SUA, prin adjunctul secretarului de stat, D. Hale, au spus, cu subiect și predicat, că se împotrivesc adoptării unei "legi a amnistiei și grațierii", al cărei scop principal este "albirea" lui Dragnea. Președinția Consiliului UE nu va putea ascunde bătălia care se duce acum în România, crucială, din perspectiva alegerilor ce vin pentru viitorul acesteia.