Proprietarele acestei mici edituri care publică doar cărți una și una au făcut ele însele o nouă traducere a celui mai comentat eseu al Virginiei Woolf, considerat un text fondator al mișcării feministe. Romancieră excepțională, dar și critic literar, eseistă și editoare, Virginia Woolf (1882-1941) era preocupată și de aspectele politice și sociale ale societății timpului ei. Între altele, a avut curajul să se opună patriarhatului britanic ce înfeuda femeia familiei și căminului, îi impunea respectarea strictă a unor convenții, o obliga să rămână un outsider al vieții intelectuale, refuzându-i dreptul la studii universitare și la independență materială. Rebelă și iconoclastă, pasionată de literatură și de arte, tânăra Virginia a ajuns la ele prin contrabandă, ca autodidactă, datorită bibliotecii paterne, fraților ei studenți la Cambridge și colegilor acestora, grupului de artiști și teoreticieni ce se întruneau în casa lor. Așa s-a debarasat de etica moștenită din epoca victoriană și a ajuns la convingerea că arta, cultura înaltă se învață și că, dacă îți formezi cititorii de ambe sexe, îi educi, ei vor fi capabili să o înțeleagă. Chiar asta a făcut în articolele ei de critică literară, adunate în două volume sub titlul Cititorul obișnuit (nu bănuia că, după aproape un secol, cultura va coborî la nivelul celor needucați, iar "cititorul obișnuit" va deveni minoritar). Cu un simț ascuțit al libertății și adevărului, Virginia Woolf a militat încă din 1911 pentru dreptul de vot al femeilor, care în Anglia s-a acordat în 1918 (în România - abia în 1946!), a conferențiat pentru publicul feminin, cu aceeași îndrăzneală în depășirea convențiilor. În 1928, a ținut prelegeri la primele două colegii de la Universitatea Cambridge la care aveau acces și femeile, iar un an mai târziu le-a publicat în volumul O cameră doar a ei. Eseul alert și inventiv vorbea tinerelor auditoare de acum 90 de ani despre femeia creatoare, împiedicată de condiții concrete în a-și exprima identitatea, într-o vreme în care beneficiile experienței, riscului și creativității erau prin tradiție ale bărbatului. Cu o minte prea deșteaptă pentru a rămâne captivă dominației masculine și ipocriziei sociale, e drept că Virginia Woolf a avut și noroc printre toate nenorocirile ei. Când vorbea despre capacitățile intelectuale ale femeilor, cu nimic mai prejos decât cele masculine, și releva condițiile concrete necesare unei femei de talent pentru a și-l exprima - un loc liniștit, numai al ei, unde să se poată concentra, și o sumă modică de bani care să-i asigure independența - Virginia Woolf avea 46 de ani, își publicase cu succes capodoperele (Doamna Dalloway, Spre far, Orlando), primise o moștenire care-i asigura o rentă, n-avea copii iar soțul, cu aceleași preocupări ca și ea (era publicist, eseist, editor), îi prețuia și susținea munca. Ceea ce voia să transmită romanciera femeilor despre procesul de creație literară era curajul de a-și obține o autonomie pentru scris. Mai mult decât militantismul feminist, îmi place în acest text felul cum împrospătează eseul, amestecând într-un stil fluid-impresionist ficțiune, autoficțiune, meditație, elegantă deriziune. Astfel, își "pune în scenă" gândirea prin "clipe de viață" aratându-se pe sine cum meditează la tema ce i-a fost propusă - femeile și ficțiunea - în timp ce străbate peluzele din campus, consultă cărți din bibliotecă, ia parte la un dejun sărăcăcios sau își vizitează o prietenă. Pentru a denunța relațiile fosilizate de dominare a femeilor, îi inventează lui Shakespeare o soră la fel de genială ca el, dar care moare în anonimat fiindcă nu are libertatea să se manifeste. Dacă feminismul și-a revendicat ideologic O cameră doar a ei (deși condițiile materiale sunt și azi doar un deziderat: câte din numeroasele, poate mai numeroase ca oricând, scriitoare au o cameră doar a lor și o rentă lunară satisfăcătoare?), eu îl apreciez și vi-l recomand în primul rând pentru excelența lui literară.