ANDREEA BORȚUN - Regizor: "Sudul țării este adânc impregnat în ADN-ul meu"

Andreea Borțun este regizor de teatru și film. Numele ei este foarte cunoscut în lu­mea culturală, fiind strâns legat de fes­ti­valul de teatru pentru tineri, "Ideo Ideis", care are susținători înfocați printre cele mai mari nume ale scenei românești. Spectacolul ei de debut, "Îna­poi în iarnă", vorbește despre corupție, politică și drame de familie. Personajul nevăzut, dar care do­mină viața și coșmarurile tuturor, este un politician din Teleorman, loc de unde se trage și Andreea Bor­țun. Despre teatru și lumea din sudul țării, văzută de aproape, am vorbit, curioși, cu tânăra regi­zoa­re.

"Decizia de a scrie a venit în ianuarie 2017, când a început lumea să iasă în stradă"

- Andreea, ai debutat ca regizor de teatru pe un text scris de tine, "Înapoi în iarnă". Poves­tește-ne, te rog, câte ceva despre cum ai gândit acest text și acest spectacol.

- Textul s-a născut într-o perioadă sensibilă, în ia­nuarie 2017. Începusem să mă gândesc la el încă din toamna care trecuse, însă nu se așezase nimic foarte concret. Decizia a venit în seara aceea de final de ianuarie, când a început lumea să iasă în stradă. Voiam să mă simt mai utilă, probabil. Și mă în­tre­bam cum se simțeau copiii celor împotriva cărora se demonstra. După aceea, am început să mă gân­desc la mine și la ai mei, la ai mei și la ai lor. Tot în pe­rioada aia, mama mea a dat peste câteva frag­men­te din jurnalul bunicului meu. Scria foarte bine, deși nu avea decât opt clase, dintre care ulti­mele patru făcute după 18 ani. Nu-mi venea să cred că cineva pe care îl cunoșteam atât de bine tre­cuse prin foa­me­te, dormise pe podele în frig, fusese dat afară din ca­să de propriul tată. Tipul ăla de realități care nu ni se mai par atât de reale astăzi, pentru că nu le tră­im aproape de noi, prin oamenii de lângă noi. Așa că având toate datele astea pe masă, am început să scriu textul. Probabil dintr-o combinație de revoltă și nevoia de a înțelege mai bine ce se întâmplă în jurul meu și în mine. 

- Este un text care se vrea un manifest politic?

- Cred că se vrea mai degrabă un manifest pentru căutarea identitară și unui tip de maturizare prin diferențiere și delimitare față de părinții noștri și, totodată, prin asumarea terenului comun pe care îl împărtășim cu ei. Mi se pare esențial ca un text con­­­temporan să-și respecte timpul și să-l includă în țesătura narativă. 

- Piesa vorbește despre un politician malefic, pornit din "Pădurea nebună", în traducere, din Teleorman. Orice asemănare cu persoane reale e voită sau întâmplătoare?

- Vin din sudul țării, și locul acela și-a imprimat mai multe lucruri în ADN-ul meu decât aș fi crezut - câmpiile infinite, țărâna și sărăcia de acolo, fricile locului. Așa că scriu despre lucrurile pe care le știu, pe care le-am simțit, în general despre lucrurile care mă fac curioasă și care mă ajută să înțeleg mai bine cum funcționează lumea din jurul meu. Am scris în piesa asta despre un părinte neasumat, despre un politician corupt, așa cum sunt mulți în ța­ra asta, in­clusiv în locul de unde vin. Și despre doi frați care caută să înțeleagă cine sunt. Așa că asemă­nările sunt naturale. Dacă te uiți în jurul tău, vezi lucruri și lucrurile alea te inspiră. 

"În zona rurală din sud, oamenii sunt dependenți de autorități până la limita în care nu pot spune public ce cred"

- Tu ești din Alexandria. Se vede mai bine "demonul politic" la el acasă?

- Nu mai locuiesc în Alexandria de mai bine de zece ani și mi s-ar părea nepotrivit să zic că înțeleg cu totul cum funcționează mecanismele acolo. Cred însă că e un loc în care omul vede și înțelege mai bine sau mai puțin bine ce se în­tâmplă, dar nu acționează. De teamă. De teamă că și-ar putea pierde slujba, poziția socială etc. Asta mă revoltă - să îi știrbești omului libertatea de a-și manifesta opiniile și de a acționa în funcție de ele. Mulți, mai ales în zona rurală (o lume care pe mine mă preo­cu­pă foarte tare), oamenii sunt dependenți de auto­rități, până la limita muțeniei, la care nu pot spune public ce cred. E înspăimântător și nimeni nu ar trebui să permită tipul ăsta de servitute. E ușor să vorbești despre libertate atunci când ți-o permiți. Și cred că sunt mulți care uită sau nu văd asta. 

- Cum te simți ca teleormănean la București?

- Nu cred că face nicio diferență originea sau locul de unde te tragi. Cred că te pui pe tine, în lume, așa cum ești. Si­gur că locul de unde vii spu­ne lucruri des­pre ti­ne. Dar e re­levant să cauți care sunt lucrurile alea parti­cu­lare pe care le spune. Doar așa mi se pare că poate să con­teze cu ade­vărat de un­de vii. 

"«Ideo Ideis» a început datorită unor prietenii importante"

- Ești co-fondatorul unui fenomen special în lumea culturală ro­mâ­nească, festivalul de teatru pentru liceeni, "Ideo Ideis". Cum a în­ceput acest eveni­ment?

- "Ideo Ideis" a în­ceput împreună cu doi prieteni foarte buni, co­legul meu Alexandru Ion, alături de care și con­duc asociația TETA, și Oana Nedelea. Cred că fără ei, fenomenul nu ar fi început și nu ar fi luat numele pe care îl are acum, și nici structura și ethos-ul pe care s-a cons­truit. Așa că aș zice acum, după 12 ani, că a început da­torită unor prietenii importante. Eram și frustrați, și cu nevoie mare să dovedim că putem face lucruri importante, dar dincolo de toate astea, sunt sigură că oamenii alături de care am început au însemnat foarte mult. 

- Cum ai reușit să atragi alături de un festival de teatru pentru liceeni, nume grele ca Marcel Iureș, Marius Manole, Andi Vasluianu, Cătălin Ștefănescu și alții ca ei? Ce i-a fermecat la festi­valul vostru?

- Cred că am reușit să îi facem să ni se alăture prin însuși excepționalul situației. În prezentarea pe care o făceam în anii de început, era foarte re­le­vant să vorbim despre "festivalul de teatru din ora­șul fără teatru". În plus, am început povestea pe vre­mea când nu eram încă decât niște puști. Și cred că e greu să nu te sensibilizezi, atunci când simți pasiunea la nivelul la care o simțeam noi atunci. 

- Într-un an, din clipul de prezentare al fes­ti­valului vorbea chiar Jeremy Irons. Cum a ajuns Je­remy Irons să facă reclamă pentru "Ideo Ideis"?

- Întotdeauna lucrurile au ajuns să se întâmple așa la Ideo Ideis, pentru că am avut "prieteni care știau alți prieteni". Impresarul Angelei Gheorghiu a fost cel care ne-a contactat la un moment dat și ne-a oferit suportul lui. Acel ajutor a venit mai apoi însoțit de cel al doamnei Gheorghiu, personal, cea care a și realizat de altfel acel clip video cu Jeremy Irons, în pauza unor repetiții la un proiect la care lucra la vremea aceea. 

- La o altă ediție, tinerilor veniți la festival le-a vorbit Adrian Ghenie, pictorul nostru de mi­lioane, cu cotă uriașă în Occident. Ce le-a spus el tinerilor artiști?

- Din câte îmi amintesc, Adrian Ghenie le-a vor­bit mult despre au­to­no­mie și i-a invitat să gân­­­dească pentru ei. Spu­­­nea, la un mo­ment dat, că a venit la Ale­xandria din gelozie că nu a avut și el un Ideo Ideis la 16 ani. A evi­tat pe cât de mult po­ziția de "mentor" și a în­cer­cat să poves­teas­că din pro­pria ex­pe­riență, ce anu­me a funcționat pen­tru el.

- Cum decurge o zi la "Ideo Ideis"?

- O zi la "Ideo Ideis" e o zi ocupată, oricum ai lua-o. E cu ate­liere, cu multe spec­tacole sau cu fil­me, cu trezit devreme si culcat foarte târziu, cu multe interacțiuni. Indi­fe­rent de poziția în care te gă­sești aco­lo - fie că ești orga­ni­zator, vo­lun­tar, par­­­ti­ci­pant sau invitat - cred că un lucru ră­mâne valabil pentru toa­tă lu­mea: o zi la Ideo e o zi in­tensă, un soi de roller-coster e­mo­­­țional, în care te lo­vești mereu de ceva nou. 

- Ce s-a întâmplat, ulterior, cu participanții la festival? Au ajuns unii dintre elevi, actori?

- Un număr considerabil de "absolvenți" "Ideo Ideis" au ajuns să joace sau să pună în scenă spec­tacole. Mulți dintre cei care au ajuns actori joacă cu foști membri ai juriului de pe vremea când ei nu erau decât în trupele de teatru de liceu. E emo­țio­nant să vezi parcursul multora dintre ei. Însă cei mai mulți dintre cei care participă la festival nu dau la actorie. Dar se întâmplă să ne întâlnim cu mulți dintre ei, peste ani, în diverse contexte, și să ne trezim sprijiniți de cineva care a fost acum 10 ani la festival și pentru care ediția cu pricina a în­sem­nat ceva. 

- Ce planuri artistice ai pentru 2019?

- Lucrez la proiectul meu de lungmetraj, "Ma­lul Vânăt". E un film care este plasat în mediul ru­ral din sud și spune povestea unei femei, o mamă tâ­nără, care încearcă să își asume liber­ta­tea într-o lume cu valori profund pa­triar­hale. Tot în 2019, voi realiza două scurt­me­traje. Pe lângă toate astea, con­tinuu să organizez "Re­zidența In­terna­țio­nală de Scenaristică Pustnik" (anual, sce­na­riști stră­ini și români se întâlnesc la Ta­bă­ra de creație, în conacul lui Dinescu de la Cetate).