Într-o bună zi, un student la regie din Chișinău, căutând locuri de filmare prin sate, a intrat de curiozitate într-o casă abandonată. Pe podea se aflau câteva zeci de vechi negative fotografice. Când s-a întors peste un timp, pe jos se găseau și mai multe. A ridicat privirea și a înțeles că ele cad din pod. S-a urcat, s-a uitat și a găsit o fabuloasă comoară. Lumea fotografiei contemporane se află în epoca unor astfel de descoperiri senzaționale: apar valize cu clișee făcute de soldați în vechi războaie, mape sigilate cu lucrări neștiute ale unor mari fotografi, munca de-o viață a unor pasionați care au vrut să rămână în anonimat. Cel mai celebru caz este al dădacei din Chicago, Vivian Maier, care este astăzi considerată una dintre marile figuri ale fotografiei secolului XX, deși în timpul vieții nu a publicat nici o fotografie și nu a știut nimeni de ea. În România, arhiva de studio a lui Costică Acsinte, fotograf profesionist din Slobozia, a stârnit multe valuri. Descoperirea din Basarabia poate fi considerată, și ea, un eveniment internațional de prim rang. Neștiut, cu o pasiune ce i-a învins sărăcia, țăranul Zaharia Cușnir a fotografiat crâncenii ani 50-60, lăsându-ne, peste timp, neprețuite dovezi de epocă. Dacă personajele lui Costică Acsinte stau hipnotizate în fața aparatului fotografului de la oraș, basarabenii lui Zaharia Cușnir sunt bucuroși să fie trași în poză și fotografiile mustesc de viață.
"Săpat pământ înghețat"
Zaharia Cușnir a trăit între anii 1912 și 1993. A fost mezinul, al șaisprezecelea copil al familiei, și a avut la rândul său patru copii, dintre care două fete i-au fost eleve în anii de după război, când Zaharia a fost educator în sat. A refuzat colectivizarea și a plătit cu închisoarea această răzvrătire, apoi a muncit ca fierar, zidar, lucrător în colhoz. "Săpat pământ înghețat/ Salahor la zidit/ Scos piatră/ Cărat lut 1 kilometru/ Aruncat pământ/ Stricat zid/ Mânat vite"...scrie în carnetul său de muncă la colhoz. Cumva, și-a găsit timp și putere să fotografieze viața de zi cu zi a satului, portrete, nunți, la școală, pe câmp, să compună cadrele într-un stil unic. Știm acum toate aceste lucruri despre Zaharia Cușnir datorită cercetărilor făcute de profesorul universitar Nicolae Pojoga, coordonatorul albumului "Lumea lui Zaharia" și al unei exemplare expoziții vernisate în primăvară la Muzeul Țăranului din București și ajunsă acum, până pe 10 ianuarie, la Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Cluj, expoziție intitulată "Așa văzut-a Zaharia".
NICOLAE POJOGA
"Un fotograf atins de geniu"
- Ce v-a impresionat la început la aceste fotografii, ce v-a făcut să le dedicați o bună parte a muncii dvs.?
- Nu erau fotografii! Victor Gălușca, student în ultimul an al Academiei de Arte din Chișinău, a venit cu un pachet mare cu negative 6 x 6 cm (vreo patru mii la număr) pe care le-a găsit într-o casă abandonată din comuna Roșietici, situată pe cursul de mijloc al râului Răut. Pentru mine a fost ceea ce numim un șoc, sub toate aspectele. Am rămas mut față în față cu un tezaur nesperat de negative (format mediu pe deasupra!) având pe ele imagini dintr-o epocă "oarbă" a istoriografiei locale, epoca "Războiului Rece", timp în care nu se fotografia. În niciun fel! Cenzură, sărăcie, propagandă sovietică. Am rămas uluit la ce se vedea pe negativele aflate într-o stare avansată de degradare: scene din viața de zi cu zi a unei comunități relativ închise, toate realizate de un fotograf atins de geniu, la cel mai înalt nivel posibil al documentarului. Îmi pot permite să spun asta, sunt profesor de fotografie generală la Catedra Multimedia! Tot ce am văzut pe negativele lui Zaharia Cușnir reprezintă o realitate secretă, pe care o observasem și eu cu ochii mei de copil din acele timpuri, realitate ștearsă, radiată în mod diavolesc de cenzură și propaganda atotputernică a regimului sovietic. Fără pic de ezitare, am lăsat deoparte toate câte se aflau pe capul meu, ore, cursuri, seminare, proiecte, și am început munca de restaurare, conservare și documentare a acestui tezaur, de o incontestabilă valoare universală. Doi ani au trecut ca două zile. Doi ani, răstimp în care, împreună cu Victor Gălușca și regizorul de filme documentare Elena Donciu, am pus la punct colecția de circa 4000 de negative: spălare, prescanare, scanare dimensiuni mari, descriere, numerotare etc.
- Cum au decurs cercetările pentru aflarea personalității și arhivei lui Cușnir?
- Partea de cercetare a constituit una dintre cele mai mari provocări ale vieții mele. Zaharia este cu certitudine o personalitate distinctă (nici nu putea fi altfel!) a timpurilor de atunci. Mezinul din cei șaisprezece copii ai lui Iacob și Ana - nume răsunătoare de profeți și sfinți - ca un Prâslea-cel-Voinic, Zaharia a traversat toată istoria zbuciumată și controversată a Basarabiei moderne: Imperiul Rusesc, România Mare, cele două reveniri ale sovieticilor, cu ororile proprii regimului. A murit în plină "perestroică", în care ne regăsim la modul, pe-alocuri tragic, și astăzi. A murit în singurătate, sărac și bolnav. Puțină lume și-l mai amintește ca fiind fotograf. Dar personalitățile de genul lui Zaharia sunt absolut conștiente de propria valoare. A fost un "ales" mare de tot. A știut să dosească discret, pentru cei ce vor veni, un set de acte și hârtii care arată cu lux de amănunte epocile pe care le-a trăit. Fotografii din anii 30, certificate de militar în termen. Apoi cartele de pâine, pe anii de foamete, chitanțe cu dări la stat, carnetul de muncă în colectivă, scrisori... Un tip aparent mucalit, dar de fapt un mare și rarisim neîmblânzit, și-un curajos printre cei care au preferat să-și nimicească de teama cenzurii toate piesele de arhivă personală. Eu mi-am trăit copilăria și tinerețea fără fotografii de familie, fără a cunoaște certificatele de naștere ale părinților, actele lor de proprietate a terenurilor sau caselor...
- V-ați explicat ce l-a îndemnat să fotografieze pe Zaharia?
- Despre un câștig oricât de mic nici nu putea fi vorba. Atât fiscul cât și cenzura fiind absolut nemiloase cu tot ce nu se încadra în schemele de afaceri de tipul sovietic. Fotografia cu un aparat format mediu, cu doar 12 negative per film, developa și printa în condiții greu de imaginat pentru un profesionist. O vreme, pînă a avea curent în casă, a lucrat asupra lor în stația de curent cu generator diesel "din deal". Cred cu fermitate că numai o pasiune îl putea motiva, o pasiune mai puternică decât toate pe care le avea.
- Ce impresii ați primit de la cei ce au văzut expoziția și albumul?
- Indiferență și răceală "sus", mare entuziasm "jos", printre "ai noștri". De, se mai întâmplă! Nu ne pierdem speranța în ideea de includere a colecției lui Zaharia Cușnir în patrimoniul național, dar și cel universal. Locul său este printre cei mari și foarte mari.