"Așa văzut-a Zaharia"

Iulian Ignat
O uluitoare comoară fotografică

Într-o bună zi, un student la regie din Chi­șinău, căutând locuri de filmare prin sate, a intrat de curiozitate într-o casă abando­nată. Pe podea se aflau câteva zeci de vechi ne­gative fotografice. Când s-a întors peste un timp, pe jos se găseau și mai multe. A ridicat privirea și a înțeles că ele cad din pod. S-a urcat, s-a uitat și a găsit o fabuloasă comoară. Lumea fotografiei contemporane se află în epoca unor astfel de des­coperiri senzaționale: apar valize cu clișee făcute de soldați în vechi războaie, mape sigilate cu lucrări neștiute ale unor mari fotografi, munca de-o viață a unor pasionați care au vrut să rămână în anonimat. Cel mai celebru caz este al dădacei din Chicago, Vivian Maier, care este astăzi con­side­rată una dintre marile figuri ale fotografiei seco­lului XX, deși în timpul vieții nu a publicat nici o fotografie și nu a știut nimeni de ea. În Ro­mânia, arhiva de studio a lui Costică Acsinte, fotograf profesionist din Slobozia, a stârnit multe valuri. Descoperirea din Basarabia poate fi con­siderată, și ea, un eveniment internațional de prim rang. Neștiut, cu o pasiune ce i-a învins sărăcia, țăranul Zaharia Cușnir a fotografiat crâncenii ani 50-60, lăsându-ne, peste timp, neprețuite dovezi de epocă. Dacă personajele lui Costică Acsinte stau hipnotizate în fața aparatului fotografului de la oraș, basarabenii lui Zaharia Cușnir sunt bucu­roși să fie trași în poză și fotografiile mustesc de viață.

"Săpat pământ înghețat"

Zaharia Cușnir a trăit între anii 1912 și 1993. A fost mezinul, al șaisprezecelea copil al familiei, și a avut la rândul său pa­tru copii, dintre care do­uă fete i-au fost eleve în anii de după război, când Zaharia a fost educator în sat. A refuzat colecti­vi­za­rea și a plătit cu în­chi­soarea această răzvrătire, apoi a muncit ca fierar, zi­dar, lucrător în colhoz. "Să­pat pământ înghe­țat/ Salahor la zidit/ Scos pia­tră/ Cărat lut 1 kilo­metru/ Aruncat pă­mânt/ Stricat zid/ Mânat vite"...scrie în carnetul său de muncă la colhoz. Cum­va, și-a găsit timp și pu­tere să fotografieze viața de zi cu zi a satului, por­trete, nunți, la școală, pe câmp, să compună ca­dre­le într-un stil unic. Știm acum toate aceste lucruri despre Zaharia Cușnir datorită cercetărilor fă­cute de profesorul uni­ver­sitar Nicolae Pojoga, coordonatorul albumului "Lumea lui Zaharia" și al unei exemplare expo­zi­ții vernisate în primă­vară la Muzeul Țăra­nu­lui din București și ajun­să acum, până pe 10 ia­nuarie, la Muzeul Etno­gra­fic al Tran­silvaniei din Cluj, expoziție inti­tulată "Așa văzut-a Zaharia".

NICOLAE POJOGA
"Un fotograf atins de geniu"


- Ce v-a impresionat la început la aceste fo­tografii, ce v-a făcut să le dedicați o bună parte a muncii dvs.?

- Nu erau fotografii! Victor Gălușca, student în ultimul an al Academiei de Arte din Chișinău, a venit cu un pachet mare cu negative 6 x 6 cm (vreo patru mii la număr) pe care le-a găsit într-o casă abandonată din comuna Roșietici, situată pe cursul de mijloc al râului Răut. Pentru mine a fost ceea ce numim un șoc, sub toate aspectele. Am rămas mut față în față cu un tezaur nesperat de negative (format mediu pe deasupra!) având pe ele imagini dintr-o epocă "oarbă" a istoriografiei locale, epoca "Războiului Rece", timp în care nu se fotografia. În ni­ciun fel! Cenzură, sărăcie, propa­gandă sovietică. Am rămas uluit la ce se vedea pe negativele aflate în­­tr-o stare avansată de degradare: scene din viața de zi cu zi a unei co­munități relativ închise, toate rea­lizate de un fotograf atins de geniu, la cel mai înalt nivel posibil al do­cu­mentarului. Îmi pot permite să spun asta, sunt pro­fesor de foto­grafie generală la Ca­te­dra Multi­me­dia! Tot ce am văzut pe negativele lui Zaharia Cușnir repre­zintă o rea­litate secretă, pe care o observasem și eu cu ochii mei de co­pil din a­ce­le tim­puri, rea­litate ștearsă, radiată în mod diavolesc de cenzură și propaganda atotputer­nică a regimului sovietic. Fără pic de ezitare, am lăsat deoparte toate câte se aflau pe capul meu, ore, cursuri, seminare, pro­iecte, și am început munca de restaurare, con­servare și documentare a acestui tezaur, de o in­con­testabilă valoare uni­ver­sa­lă. Doi ani au trecut ca două zile. Doi ani, răs­timp în care, împreună cu Victor Gălușca și regizo­rul de filme documentare Elena Donciu, am pus la punct colecția de circa 4000 de negative: spălare, prescanare, scanare di­men­siuni mari, descriere, numerotare etc.

- Cum au decurs cer­cetările pentru aflarea personalității  și arhivei lui Cușnir?

- Partea de cercetare a constituit una dintre cele mai mari provocări ale vie­ții mele. Zaharia este cu certitudine o persona­litate distinctă (nici nu pu­tea fi altfel!) a timpu­rilor de atunci. Mezinul din cei șaisprezece copii ai lui Iacob și Ana - nume răsunătoare de profeți și sfinți - ca un Prâslea-cel-Voinic, Zaharia a tra­ver­sat toată istoria zbuciumată și controversată a Basarabiei moderne: Impe­riul Rusesc, România Mare, cele două reveniri ale so­vieticilor, cu ororile proprii regimului. A murit în plină "perestroică", în care ne re­găsim la modul, pe-alocuri tragic, și astăzi. A murit în singurătate, sărac și bolnav. Puțină lume și-l mai amin­tește ca fiind fotograf. Dar personalitățile de genul lui Za­haria sunt absolut con­știente de propria valoare. A fost un "ales" mare de tot. A știut să dosească discret, pentru cei ce vor veni, un set de acte și hârtii care arată cu lux de amănunte epocile pe care le-a trăit. Foto­grafii din anii 30, certificate de militar în termen. Apoi cartele de pâine, pe anii de foamete, chitanțe cu dări la stat, carnetul de muncă în colectivă, scrisori... Un tip aparent mucalit, dar de fapt un mare și rarisim neîmblânzit, și-un curajos printre cei care au preferat să-și nimicească de teama cenzurii toate piesele de arhivă personală. Eu mi-am trăit copilăria și tinerețea fără fotografii de familie, fără a cunoaște certificatele de naștere ale părinților, actele lor de proprietate a terenurilor sau caselor...

- V-ați explicat ce l-a îndemnat să foto­gra­fieze pe Zaharia?

- Despre un câștig oricât de mic nici nu putea fi vorba. Atât fiscul cât și cenzura fiind absolut ne­miloase cu tot ce nu se încadra în schemele de afaceri de tipul sovietic. Fotografia cu un aparat for­mat mediu, cu doar 12 negative per film, de­velopa și printa în condiții greu de imaginat pen­tru un profesionist. O vreme, pînă a avea curent în casă, a lucrat asupra lor în stația de curent cu ge­nerator diesel "din deal". Cred cu fermitate că numai o pasiune îl putea motiva, o pasiune mai puternică decât toate pe care le avea.

- Ce impresii ați primit de la cei ce au văzut expoziția și albumul?

- Indiferență și răceală "sus", mare entuziasm "jos", printre "ai noștri". De, se mai întâmplă! Nu ne pierdem speranța în ideea de includere a co­lecției lui Zaharia Cușnir în patri­moniul național, dar și cel univer­sal. Locul său este printre cei mari și foarte mari.