Părintele ATANASIE ALBONI de la Mânăstirea Brebu: "Fă loc în inima ta dragostei. Numai dragostei"

Formula AS în Munții Aninei

În fiecare an, la 1 Octombrie creștinii cinstesc "Acoperământul Maicii Domnului". Hramul este dat multor biserici și mânăstiri din toată lumea. A fost ales și de câțiva creștini mai cu dare de mână din Brebu (Caraș-Severin), în anul 1997, pentru o mânăstire pe care au con­struit-o într-un loc cu nume predestinat: Valea Popii. Nimeni nu-și amintește să fi fost acolo vreo urmă de schit sau de schim­nic vreodată, dar numele locuri­lor nu sunt întâmplătoare. Cu si­guranță, cândva, într-un ev uitat, s-a mai ridicat fum de cățuie în cântările Sfintei Liturghii. Se ri­di­că și azi, la încă tânăra mânăs­tire de maici stărețită de monahia stavroforă Magdalena Ghindaș.
În Noiembrie, al acestei toam­ne, am pornit și noi pe drumul către Mânăstirea Brebu. Culorile zilei se mai stinseseră și zgomo­tele lumii promiteau să devină murmur, în așteptarea unui ano­timp de povești. Dar nu la taifas am mers, ci după un cuvânt de folos, pe-un tărâm în care sufletul se plămădește în rugăciune și unde Maica Domnului e mereu prezentă. Și l-am găsit la Părintele Atanasie Alboni, duhovnicul mâ­năstirii.

Strajă de rugăciune la gurile orașelor

- Preacuvioase Părinte, locul acesta este mai puțin obișnuit pentru o mânăstire: aflat oarecum departe de tumultul lumii, pe creasta unui deal, dar totodată la marginea unei șosele intens circu­late, care leagă Reșița de Caransebeș. De ce o mânăstire aici?

- Întâi, pentru că oamenii din zonă erau însetați după cele duhovnicești, iar o mânăstire este prin excelență un loc al rugăciunii neîncetate, al cercetă­rii adânci a sufletului și al întâlnirii cu Dumnezeu. Județul Caraș-Severin a fost unul mai sărac în mâ­năs­tiri, abia după anul 2000 au început să se con­struiască mai mult și pe-aici... Iar așa de aproape de orașe nu era nici o mânăstire. Pe urmă, actualul mitropolit al Ardealului, ÎPS Laurențiu, pe atunci episcop de Caransebeș, a dorit să pună strajă de ru­găciune la gurile orașelor, unde păcatul se naște mai repede...

Oameni frumoși la suflet

- Despre bănățeni se crede că sunt mai prag­matici, mai reci... Au tânjit, totuși, după o mânăs­tire în Valea Popii?

- Bănățenii sunt practici, dacă vreți, pentru că vor să vadă lucruri doveditoare. Adică, dacă ajutăm, să ni se arate și roadele. Însă, din punct de vedere al credinței, sunt la fel de puternici duhovnicește ca restul românilor. Căci, să știți, românii sunt unul dintre popoarele care simt cu adevărat în inima lor chemarea lui Dumnezeu. Ca dovadă, și biserica noastră este plină în fiecare duminică, iar de sărbători, nici nu-i încape pe toți cei care vin la slujbă.

- Secularismul înaintează tot mai mult și în lumea românească. Simțiți că oamenii s-au mai schimbat față de acum 10-15 ani, sau sunt tot așa de atașați de Biserică?

- Sunt cam la fel. Cel puțin, eu vorbesc despre cei pe care aproape că am ajuns să-i cunosc, pentru că vin mai des la mânăstire. Sunt oameni frumoși la suflet. Sigur că și ei sunt cuprinși uneori de grijile vieții, dar îi ajutăm să îm­partă cu noi greutățile sufletești. Eu sunt și duhovnicul multora dintre credincioșii din satele și orașele de primprejur.

Păcatul bănățenilor - mândria

- Au credincioșii dvs. pro­bleme sufletești deosebite de alții din alte zone?

- Nu, sunt aceleași care îi chinuie pe toți cei care aleg să meargă pe calea mântuirii. Dar cel mai des întâlnit păcat la bănă­țeni, dacă asta mă întrebați, este mândria. Nu e vorba despre o mândrie demonică, Doamne-ferește!, ci de una specifică locu­lui, în sensul că "noi suntem bănățeni și suntem grozavi". E și o copilărie în asta, până la urmă. Însă trebuie să cercetăm aceste piedici de creștere spiri­tuală, căci, nestăpânită, mândria ajunge să-L dea afară pe Hristos din tine, chiar dacă la început te-a apucat doar puțin; că pe urmă tot crește. O altă pro­blemă este că mulți credincioși, deși înțeleg porun­cile dumnezeiești, nu în­țeleg de ce să le respecte. Lor li se pare că a le în­căl­ca nu este un păcat. Sunt atât de dominați de stilul de viață modern, care este în răspărul tradiției care a făcut acest neam să dăi­nuie atâtea veacuri, încât nu vor să creadă că se află în greșeală. Dacă eu le zic că nu-i bine să trăiască împreună necununați, ei întreabă: "Dar de ce pă­rinte?". Iar la argumen­tele mele, care izvorăsc din Sfânta Scriptură și din scrierile Sfinților Părinți ai Bisericii, se uită nedu­meriți. Poate și pentru că societatea noastră de as­tăzi formează oamenii ast­fel încât să nu gândeas­că ei înșiși, cu capul lor, ci să primească de-a gata o gândire fabricată de alții. Cu toate acestea, pot spune că, dacă avem răbdare și dragoste, preocuparea lor pentru cele duhovni­cești crește, iar ei înaintează pe drumul credinței.

"Fă-i iesle lui Hristos să se nască!"

- Ne aflăm în Postul Crăciunului, care, deși e unul al bucuriei, pentru că ne pregătește sufletește de sărbătoarea Nașterii Domnului, este totuși o perioadă de asceză. Cum îi sfătuiți pe cre­dincioși să trăiască în acest răstimp?

- Să se înfrâneze pe cât este cu putință, chiar și în zilele în care se dau dezlegări, dacă sunt oameni sănătoși și zdraveni. Le spun să se îngrijească ca inima lor să devină iesle pentru Nașterea Mântui­torului. Dacă noi ne curățim, Nașterea lui Hristos nu este doar un moment aniversar, așa-zicând, ci chiar se petrece în sufletul nostru, dându-ne puteri atât de mari, încât și minuni am putea face. Hristos vine în inima ta doar dacă acolo nu mai încape nici un gând rău, nici o faptă urâtă, nici un alt sentiment în afara unei iubiri prin care îmbrățișezi toată lumea văzută și pe cea nevăzută. Asta e rețeta mântuirii: fă loc în inima ta dragostei, numai dragostei! Cu­prinde cu dragostea pe oricine, prieten sau vrăjmaș, căci răsplata ta e dragostea lui Dumnezeu. Acest preaplin de dragoste se transformă singur în fapte bune, în mângâierea celor nevoiași, în ajutorarea celor neputincioși...

- Se poate trăi dragostea și în condițiile în care în jurul nostru e mult urât, multă ură, un orizont întunecat?...

- Da, se poate. Sfântul Nichita Stithatul spunea că urâtul pe care îl văd în jurul meu este urâtul din mine. Adică, dacă inima mea este plină de necurății și de judecarea aproapelui, sigur că totul în preajma mea arată la fel. Dar dacă inima mi-e plină de lu­mină, văd în preajma mea totul sub această lumină. Cum spune Mântuitorul: "Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat". Ei, ăsta-i rostul postului: de a înmuia firea și a curăța trupul de patimi, de a supune trupul duhului. Postul nu este pentru că Domnul Hristos vrea să mă vadă flămând și chinuit. De aceea, nu avem scuze pentru ce se întâmplă alături de noi. Creștinii au fost încercați de la venirea Mân­tuitorului încoace, permanent. Câți martiri avem în două milenii! Toți s-au jertfit pentru credință, pentru unirea cu Domnul. Ei nu au spus niciodată: "e greu, nu putem...". Astăzi, diavolul căută să-l scoată pe Dumnezeu din sufletul omului, nu cu brutalitate, ci prin ispita comodității, prin plăceri vinovate... Ne vom lăsa înșelați? Dacă da, suntem pierduți. Sin­gura șansă de salvare este să ne facem sălaș dragos­tei, iar atunci îl vom descoperi pe Dumnezeu pretu­tindeni, în creație, în chipul aproapelui nostru, în plante, în flori, în pietre, în apă...

"Nu cuvântul meu, ci dragostea mea îl convinge pe om"

- Părinte, sunteți tânăr, și probabil că și de aceea mai căutat de tineri. Cum reușiți să le trans­miteți adevărul de credință, astfel încât să-l poată primi?

- E simplu. Părintele Emilian de la Simonos Petras spunea așa: "Cum poți spune că-l ai în inima ta pe Cel Nemărginit, dacă nu-l poți primi pe aproa­pele tău, care e mărginit, ca și tine?". Dacă vrei să-ți capeți liniștea duhovniceasscă, trebuie să-i ai în inima ta pe toți cei pe care Dumnezeu îi are la inima Lui, iar el ne iubește pe toți la fel de mult. Așadar, eu nu folosesc un limbaj sofisticat, ci mă adresez firesc și încerc să trec dincolo de cuvinte. Nu cuvântul meu, ci dragostea mea îl va convinge pe un om. Dacă va simți că-l iubesc, atunci va de­veni atent și la ce spun și poate că va accepta ce spun. Pe mine nu mă interesează câți cercei are în ureche un băiat, nici cum își poartă creasta, nici ce fel de tatuaje are pe corp... Mă întreba un Părinte de ce primesc la spovedit toți punk-iștii, toți rocke­rii, toți crestații și tatuații Banatului. Pentru că au mai multă nevoie de Hristos decât cei care vin îm­brăcați decent și cu o gândire duhovnicească deja formată. Mă caută tineri care se luptă cu ei înșiși, care nu știu cu ce se confruntă, care au nevoie de atenție și de dragoste și care fac tot ce pot ca să iasă în evidență. Ei nu trebuie respinși. N-am dreptul să opresc pe nimeni dintre cei care vor să vină la Hris­tos. Sunt obligat să învăț să urc sau să cobor la nive­lul lor, după caz, fără să-i judec, ci numai învăluin­du-i cu dragoste. De la inimă la inimă, vor primi și cele duhovnicești. Pe urmă se vor schimba și la exterior: singuri renunță la stridențe, pentru că nu-i vor mai reprezenta și pentru că au înțeles deja ce frumos este făcut omul de Dumnezeu și că nu e nevoie să mai adăugăm și noi la creație.

"Învață să-i ierți pe toți mai înainte ca ei să-ți poată greși"

- Părinte, nu credeți că pentru a ierta, trebuie mai întâi să ți se ceară ție iertare și, eventual, cel care ți-a greșit să regrete fapta pentru care ar trebui să-l ierți?

- Un părinte cunoscut mie s-a întâlnit cândva cu Patriar­hul Pavle al Serbiei, care a fost și este un sfânt. Și i-a cerut patriarhului un cuvânt de folos. Iar Pavle, privindu-l adânc, i-a spus: "Învață să-i ierți pe toți mai înainte ca ei să-ți poată greși". Zice și în Scriptură să ierți de șaptezeci de ori câte șapte, adică neli­mitat. Deci, noi să iertăm fără să așteptăm să ni se ceară ier­tare. Dumnezeu ne iartă fără ca noi să-i cerem iertare. S-a urcat pe cruce, fără să ne fi certat pentru păcatele noastre și fără să ne fi dat pedeapsa meritată. Faptul că ne spove­dim și cerem iertare pentru păcatele noastre personale este o dovadă că am înțeles că am greșit, dar noi deja suntem răscumpărați prin sângele Mântuitorului. Așa să fie și fratele meu! Să n-aștept să vină cineva la mine să-mi spună: "Pă­rinte, să mă ierți că te-am jignit, sau te-am bârfit, sau te-am lovit". E de ajuns să-l văd că vine spre mine cu inima deschisă, și nici măcar un cuvânt din ce-a fost nu-i mai spun. "Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri...". La măsura cu care iertăm, vom fi și noi iertați...

"Maica Domnului m-a chemat mai aproape de inima Ei"

- Pentru că ne apropiem de sărbătoarea Naș­terii Domnului, care este deopotrivă și una a Fe­cioarei Sfinte, iar mânăstirea sfințiilor voastre este închinată Maicii Domnului, vă întreb: aveți un mod deosebit de a vă adresa Maicii Domnului? Simțiți în mod concret ocrotirea Ei?

- Mă bucur că mi-ați pus această întrebare, pentru că personal consider că printr-o minune am ajuns duhovnic aici. Am intrat în călugărie la vârsta de 14 ani, la Mânăstirea "Adormirea Maicii Dom­nului" Teiuș - Caransebeș, deci tot sub ocrotirea Preacuratei Maici. Timp de 16 ani m-am trezit în fiecare zi la ora 5.00, ca să citesc Acatistul Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului, căci acesta, mai mult decât alte rugăciuni, îmi îndulcea sufletul. După acest răstimp, am fost numit duhovnic aici, la Mânăstirea "Acoperământul Maicii Domnului". Cu alte cuvinte, Maica m-a chemat mai aproape de inima ei. Eu așa văd lucrurile, știind că în Biserică nimic nu e întâmplător. În plus, și măicuțele de aici au câte o experiență personală cu Maica Domnului, fiecare a fost sprijinită de Ea cândva și fiecare are în suflet o taină cu Maica Preacurată. Așa încât, atunci când ne rugăm Maicii Domnului, se aprinde biserica de dragostea noastră pentru Ea și de iubirea Ei pentru noi.

- Când ne rugăm, într-adevăr Maica Dom­nu­lui vine mai aproape de noi?

- Cu siguranță. Oridecâteori ne plecăm ge­nun­chii la rugăciune, Maica Preacurată este prezen­tă. Ci­neva mi-a semnalat, acum câteva săptămâni, că undeva în Biserica Rusiei, un fotograf a surprins în Sfântul Altar, în timpul Liturghiei, un contur lu­mi­nos care o închipuia pe Maica Domnului. Astfel de semne ne bucură pe toți, căci sunt pentru întă­rirea celor mai slabi în credință. Însă noi nu căutăm lu­cruri palpabile, semne și minuni, ci năzuim să o sim­țim pe Maica Dom­nului în inimă. Așa cum ți se în­căl­zește inima când te gândești la mama du­pă trup, tot așa tre­buie să ți se în­călzească inima și când te gândești la Maica Preacurată.

- Există o ru­găciune către Mai­ca Domnului mai puternică decât altele?

- Da, rugăciunea Arhanghelului Ga­vriil: "Prea Sfântă Născătoare de Dum­nezeu, Fecioară, bu­cu­ră-te! Ceea ce ești plină de har, Marie, Domnul este cu tine. Binecuvântată ești între femei și bine­cuvân­tat este rodul pântecelui tău, că ai născut nouă pe Hristos, Mântuitorul sufletelor noastre. Amin". Dar sunt atâtea alte rugăciuni frumoase că­tre Maica Dom­nului! Fiecare din noi vibrează mai mult la una sau la alta și, în funcție de asta, simte altfel și aju­torul. Așa că mai înțelept este ca fiecare să-și aleagă rugăciunea care i se potrivește, de pe urma căreia simte prezența Maicii noastre.

"Toate ne sunt îngăduite, dar nu toate ne sunt de folos"

- Papa Ioan Paul al II-lea a spus, flatant pen­tru noi, că România este Grădina Maicii Dom­­nului. Cu toate acestea, România este în to­pul ță­rilor cu cele mai multe divorțuri și avorturi. De ce credeți că există această ruptură între cre­dința mărturisită și credința trăită?

- Pentru că omul nu înțelege libertatea pe care i-a dăruit-o Dumnezeu: toate ne sunt îngăduite, dar nu toate ne sunt de folos. Și pentru că tinerii noș­­tri nu mai înțeleg sensul dragostei. Se căsă­to­resc dintr-o atracție trupească, nu din iubire pro­fundă. Nu mai au valoarea duhovnicească a dra­gostei. Trăiesc du­pă instinctul omului animal, nu după judecata omu­lui spiritual, care este după chi­pul și asemănarea lui Dumnezeu. Și de aceea se plictisesc unii de alții. Alt­­fel, ar înțelege că femeia și bărbatul sunt unul pen­tru altul un dar al lui Dum­nezeu, că unul pentru celă­lalt este jumătatea care îi lipsea, și s-ar trata ca atare. În privința avor­turi­lor... copiii se fac din dra­goste. Când nu-i vrei, în­seamnă că nu îl iubești pe celălalt, nu iubești viața care se naște din tine și din celălalt și nici pe Dum­nezeu, care face posibil acest miracol.

- Ce poate face preotul pentru ca divorțurile și avorturile să se rărească, dacă nu pot fi oprite?

- Ar fi mai ușor pentru preot, dacă tinerii noștri ar avea de acasă un model de familie creștinesc. Ar fi o temelie pe care am putea lucra. Ca duhov­nic, am încercat să salvez multe familii pe care le-a încercat ispita divorțului. Unele au trecut peste acest impas și acum sunt fericite, altele s-au distrus - mai ales din pricina mândriei... Preotul trebuie să aibă multă dragoste și o răbdare de fier atunci când se luptă cu astfel de ca­zuri, dar până la urmă, tot numai rugă­ciu­nea izbândește, dacă e lucrată deopo­trivă de duhovnic și de ucenici.

Foto: Victor Mercea - 2