Clopotele din mlaștină
"Seara se-aud țipete, râsete groase de om. Și-un glas adânc, ca de clopot", zice femeia și își face cruce.
O ruină imensă, roșcată, stă alături de mânăstire. Totul se ascunde sub zidurile ei crăpate: biserica nouă, clopotnița, grădina, chiliile... Ruina e cea care atrage atenția, de cum o vezi. Păsări largi se rotesc împrejurul acoperișului dărâmat, pe care crește iarba. Coline cenușii o înconjoară. O jumătate de biserică imensă, îngropată într-un deal. Pe-un kilometru în jur, totu-i pustiu, dezolant. Doar în depărtări, clădirile părăginite ale unui fost sediu CFR, o stație de asfalt piezișă, puzderiile de cruci a două cimitire bătrâne...
Femeia merge pe drumul de praf, cu pași micuți, grăbită. "A fost un blestem, să nu se poată sluji în ea niciodată", zice femeia și îmi spune că o cheamă Eftimovich Sița, după numele bărbatului ei rus, pe care-l îngrijește de 19 ani. "Un blestem de sute de ani, să nu se poată reface, dar nici să nu se prăbușească niciodată. Bătrânii ziceau c-aud din mlaștina aia clopotele vechi cum bat! Clopotele care-au fost aruncate în apă, ca să nu fie luate de turci. Vedeau fantome-n ea, umbrele morților. E o minune că biserica nu s-a prăbușit. Uitați-vă, uitați-vă cum cad pietre din ea!..." Într-adevăr, se rostogolesc cărămizi de pe acoperiș, peste zidurile groase de doi metri, căzând cu zgomot surd în iarba moale. "Cad. Mereu cad, în fiecare zi. Lumea se-ntreabă cum de mai e atâta cărămidă în ea. Parcă nu se mai termină...", spune doamna Sița și urmează poteca spre biserica de lemn din spatele ruinei, din care se aud primele cântări ale Liturghiei. Are basmaua strânsă peste pletele albite. Crede că doar rugăciunile săvârșite aici i-au ținut soțul încă în viață. Ăsta e drumul ei de fiecare duminică: doi kilometri pe jos, din Giulești-Sârbi, ca să se roage pentru bărbatul ce agonizează la pat. Alții vin de peste deal, de la Chiajna. Tot pe jos, căci nu există drum. Vin oamenii. Vin. În pofida tuturor zvonurilor înfricoșătoare care s-au auzit despre locul ăsta, de câțiva ani lumea a început să vină.
Biserica din lemn pare mică față de zidirea aflată deasupra ei. Maramureșeană, cu acoperișurile trase adânc peste ochii de geam, ca o cușmă ascuțită de șiță. Vreo 50 de oameni sunt înăuntru. Mă copleșește frumusețea neașteptată a noului lăcaș. Frescele aproape supranaturale, cu portocaliuri și albastru, luminate viu de razele ferestrelor înguste, amestecuri parcă mișcătoare, ce-ți dau o stare de plutire printre sfinți. "Un pictor bun, îmi spun, chiar hăruit". Și-s fascinat de curățenia impecabilă a bisericii. Deși e terminată de șase ani, n-a putut fi nici ea sfințită și nu va fi decât, cel mai devreme, anul viitor. Un aer proaspăt, înmiresmat, ca de mir, se așterne peste oamenii parcă adormiți de aleanul cântecului intonat de călugări. Și abia când ușile împărătești se deschid și-n mijlocul lor apare un preot, scânteind din straiele ample de argint, creștinii încep să se miște: își fac tăcuți, toți, sfânta cruce. Monahul Iosif e mai înalt cu un cap decât toată lumea din biserică. Zvelt, atletic, singurul preot al mânăstirii. La 28 de ani, cel mai tânăr stareț al întregii mitropolii. Azi le vorbește oamenilor despre jertfă. Despre minunile care s-au petrecut aici. Despre starețul de dinaintea lui, care a slujit într-un mic container în mijlocul pustiei, singur, fără încălzire și curent electric, pentru a dovedi lumii că rugăciunea poate învinge orice blestem. Nu spune cuvinte mari, nu citează din Biblie. Parcă mai degrabă ar vrea să le mulțumească oamenilor, fiecăruia în parte, că au venit la biserică. Apoi aceștia trec încet, la miruit, și se închină, pe rând, înaintea celor două sicriuașe cu moaște, de-o parte și de alta a catapetesmei. Bucățele din trupurile marilor sfinți Ioan Iacob Hozevitul și Efrem cel Nou, care au fost dăruite mânăstirii în urmă cu mulți ani, pentru a îmblânzi blestemul locului. Și totuși, biserica încă n-a putut fi sfințită. Nu se știe de ce. O neputință a tuturor. O lingoare. Nici biserica asta, nici ruina seculară, de-alături. La sfârșitul slujbei, oamenii pleacă în tăcere. Aveam să constat asta în două duminici la rând, cât am venit la Mânăstirea Chiajna. Niciunul nu rămâne la obișnuitele convorbiri de după Liturghie sau măcar să zăbovească puțin pe băncile din însorita grădină a mânăstirii. E o reținere ciudată în comportamentul lor. Aproape nimeni nu-mi răspunde la întrebări. Vreo 15 pelerini din Galați se urcă într-un microbuz și pleacă în liniște. Călugării dispar și ei în clădirile din capătul curții. În nici zece minute, Mânăstirea Chiajna rămâne complet pustie.
După 220 de ani...
Ți-e și jenă să întrebi oamenii de blesteme, după o Liturghie așa liniștită. Alerg totuși după câțiva, în drumul lor spre ieșire. Au mai rămas doar cei care au copii să privească puțin căluțul și căprițele exotice ce se zbenguie într-un țarc. Da, știu de blestemul acestei biserici părăsite demult. Au aflat de clopotele aruncate în mlaștina din spate și care-au mai fost auzite bătând. Dar nu cunosc pe cineva care le-a auzit cântecul în timpurile de acum, sau care a văzut umbrele. "Ne amenințau bătrânii să nu mai mergem să ne jucăm în ruină, că sunt locuri rele", zice Florin Ionașcu, în timp ce-și strunește copiii blonzi să nu se apropie prea tare de garduri. "Cad pietre mereu, e pericol. În orice moment ruina se poate prăbuși, cu asta ne speriau părinții, de când eram copii. Mereu m-am întrebat: de ce-or fi făcut oamenii ăia de-atunci așa o catedrală în pustietatea asta, ca imediat s-o părăsească?".
Maria Mihalache, o tânără mamă frumoasă, bucălată, ține ghidonul bicicletei, înainte de a-și urca unul din prunci pe portbagaj. "Eu am vorbit cu un preot care a fost aici înainte, el a găsit niște documente vechi", zice femeia. "Mi-a spus că biserica asta a fost ridicată «cu împotriviri». Cu bani murdari, de la domni fanarioți care asupreau poporul. Și n-a avut nici binecuvântare. De-aia a fost blestemată și n-a apucat să dăinuie. Așa a rămas în amintirea sătenilor: ca loc blestemat, ocolit... Veneau aici tot felul de oameni care făceau ritualuri din alea necurate... Dormeau în ruină, lăsau pe ziduri picturi ciudate. Asta, până să vină iarăși preoții, în 2008. Acum, după 220 de ani, blestemul s-a risipit. Dumnezeu e iarăși aici...".
Un huruit prelung ne mistuie discuția. Parcă vine dinăuntrul pământului! Rămân încremenit: chiar pe sub temelia bisericii se mișcă un tren prelung, ireal. I se văd doar spinările vagoanelor pe deasupra pământului. Aveam să aflu că trenul ăsta de Craiova-Videle trece pe sub mânăstire de multe ori pe zi, făcând să tremure zidurile așezământului. Dar nici acest "cataclism" n-a prăbușit biserica-monument și n-a reușit să tulbure viața călugărilor de azi.
Flori, grădină, pace
Îl văd după prânz. Singur, siluetă înaltă și neagră, învolburată de vânt, în mijlocul unei grădini încântătoare. Starețul Iosif Petra contemplă florile. În jur, alei cu dale mărunte de piatră, clădiri de lemn precum căsuțele din povești, gărduțuri îngrijite parcă de mâini de femeie... Și pini. Pini sau brazi înalți, ce te fac uneori să te simți ca la munte. O oază pe-o culme. În rest, peste tot în jur, călugărul îmi arată doar dâmburile hâde. Ca niște cratere cenușii, pe care nu crește nimic, nici măcar iarba. "Știți ce e acolo? Gunoi! Munții de gunoi ai Capitalei, dinspre Chiajna. Dincolo, în stânga, este mlaștina unde oamenii zic c-a fost aruncat un clopot. E acum înecată sub gunoaie. Până în '89, aici era adus gunoiul din București și din toate așezările din jur. Drumul pe care ați venit e plin de gunoaie. Noi, aici, stăm pe un munte de gunoi!" Nu e mânie în vorbele lui, nici indignare. Citesc un fel de îngăduință în ochii negri, strălucitori și bogat sprâncenați ai monahului tânăr. "Mă-ntreb cum de-a putut trăi biserica asta... Uitați-vă pe unde trece trenul - la câțiva metri, aici, sub noi. Totul deasupra e doar gunoi! Sedimentat, an după an, până a devenit pământ din care cresc flori așa frumoase. Prin ce minune se poate naște din gunoi așa o mânăstire? Flori, grădină, pace... Prin ce minune oamenii au început iarăși să vină aici? Eu cred că acolo unde este rugăciune și unde este Hristos, totul se poate. Absolut totul se poate!".
"Omul sfințește locul"
Iosif e venit de nici un an. Nu știe prea multe. Dar a ajuns să simtă locul. I-au trecut pe la urechi toate poveștile ciudate ale localnicilor. Nu-l sperie. El a fost trimis aici "cu ascultare", să biruie răul. Un ordin la care orice călugăr trebuie să se supună, ca un ostaș. Și-ar fi dorit să rămână la Crasna, mânăstirea sa de suflet, acolo unde și-a jurat să se zăvorască încă de la 19 ani, anonim printre mulțimile de frați trăitori în curățenie. "Mi-am dat seama că totul s-a făcut aici cu jertfă multă. E o lucrare mult mai grea decât la Crasna, unde am trăit atât de fericit. Eram acolo 30 de călugări, fiecare avea rostul lui, munca lui. Aici sunt singur. Dacă eu plec mâine dimineață, n-are cine ține slujba. Să îi aduci pe oameni la credință după atâta vreme, crezând că locul e blestemat, e o muncă grea. Omul, de fapt, nu se schimbă niciodată. Foarte greu realizezi o mișcare în inima lui. Trebuie migală, dăruire multă, o muncă «pe invers», fără să îți dorești niciodată să îl forțezi. Trebuie să-i arăți cu fapta, cu viața ta, că omul poate să sfințească orice loc, oricât de ostil ar fi...".
Îmi vorbește intrigat de istoricul acestei mânăstiri. Nu pricepe! S-a vrut o catedrală voievodală. "Enormă, mai mare decât e azi Catedrala Patriarhală! 43 de metri lungime și 18 m înălțime, ziduri groase de 2 metri! Urma să fie cea mai importantă mânăstire a Munteniei! Operă grandioasă a celebrului meșter Johannes Rathner. Clădită în două domnii, a lui Alexandru Ipsilanti și apoi Nicolae Mavrogheni, la sfârșitul secolului al XVIII-lea... Cât efort, câtă trudă pentru vremurile acelea! Cărămidă peste cărămidă, puse cu mâna, în pustietatea asta. Bucureștiul era atunci departe... Cert e că a fost terminată, pictată, gata de sfințire. Apoi a venit blestemul (nimeni nu știe până astăzi al cui) și nu s-a putut sluji niciodată în ea. Turcii au tras în ziduri cu tunurile, crezând că e o cetate fortificată. Atunci au ars toate actele. Apoi a venit ciuma, pe la 1800. O epidemie care a ucis aproape toți oamenii din regiune. Se zice că însuși mitropolitul Țării Românești, Cosma Popescu, a murit în biserica asta, de ciumă, în timp ce slujea Liturghia...".
Trece iarăși trenul și suntem nevoiți să tăcem. Starețul privește cu tristețe acoperișurile mișcătoare ale ruinei. Abia la cutremurul din 1977, turla i s-a prăbușit. E monument istoric de grad A, mereu în pericol să cadă, și totuși, specialiștii au hotărât că încă mai are forță să se poată reface. De aceea au înconjurat ruina cu un gard, de care nici monahii n-au voie să treacă. "Simt ajutor din partea sfinților, în fiecare zi", mărturisește starețul. "Oamenii încep să se schimbe, să vină tot mai mulți. Avem moaștele astea, avem icoana cea mare a Maicii Domnului «Portărița». Avem rugăciunea. Simt că visul meu, de a putea sluji cândva în biserica asta, o să se împlinească!.."
Singur cu îngerii
Îl întreb pe părintele Iosif despre starețul de dinainte, părintele Athanasie Bădulescu, care a plecat. Cel despre care zicea că a trudit singur aici, ca un martir, că el singur are tot meritul reînființării mânăstirii, așa cum o vedem azi. Parcă vrea să îl protejeze, cumva. Refuză să-mi dea numărul lui de telefon. Zice doar că s-a îmbolnăvit și "s-a retras" într-o mânăstire. Îmi promite că va vorbi cu el, dar apoi n-avea să-mi mai dea niciodată răspuns. L-am găsit eu, la o mânăstire din București. Ferit de oameni, nu prea dorește să vorbească despre jertfa lui de la Chiajna. Inițial mi-a spus că ne vom întâlni, dar apoi n-a mai vrut. Mi-a zis doar atât: că a slujit singur în ruina pustie, chiar în prima zi când a venit la Chiajna. Și că a fost unul din cele mai emoționante momente ale vieții lui. "Era noiembrie, cântam singur sub cerul liber, doar eu și cântărețul de la strană... Atunci am simțit puterea pe care o transmite această catedrală dărâmată... Atâtea și atâtea Liturghii le-am săvârșit acolo singur. Fără niciun om. Înconjurat doar de îngeri."
Epilog
Deși în Mânăstirea Chiajna pare că s-au reinstalat rugăciunea și pacea, iubitorii de paranormal încă o includ în "topul celor mai bântuite cinci locuri ale Bucureștiului". Atât din cauza legendelor ei, cât și din cauza faptului că în perimetrul mânăstirii s-au petrecut o serie de crime și dispariții stranii. Un tânăr de liceu, apoi nevasta unui cetățean elvețian, împreună cu mama ei și fostul soț, au fost uciși chiar lângă biserica în ruină. Cimitirele, gunoaiele, pustietatea sporesc această stare de bizar. Clarvăzători, spiritiști sau specialiști în apariții supranaturale susțin pe internet că au simțit aici "energia" unor oameni dispăruți. Localnicii au auzit și ei despre toate astea. Însă niciunul dintre cei aproape 20 de inși cu care aveam să vorbesc pe ulițele din Chiajna sau din Giulești-Sârbi nu cunosc pe cineva care "să fi văzut cu ochii lui" ceva. Doar când se întâlnesc mai mulți, la cârciumă sau la magazinul sătesc, încep uneori să mai comenteze. Mi-a rămas în amintire o amiază însorită de duminică, la prăvălia jovialei Zamfira Neagu, când fiecare dintre mușteriii care au intrat în local avea propria variantă de poveste a Mânăstirii Chiajna. Rezemați de tejghea, de soba călduță, în mirosul acela de scorțișoară și prăjiturele vanilate, își aminteau de copilăria lor, când fiecare dintre ei s-a jucat în ruina misterioasă. Un tânăr, Constantin Dragomir, își amintea cum i-au spus niște arheologi, pe când era copil, că biserica ar avea sub altar și-un fel de "buncăr", de unde pornește un tunel până aproape de Chiajna. Acolo, în locul numit "La Ford", încă se văd niște guri de cărămidă dărăpănate, pe unde se jucau copiii. Un bătrân pe nume Costache Tătaru spunea că toți cei care-au luat cărămidă din fosta biserică au avut necazuri mari imediate, imposibil de explicat. Iar gazda noastră, Zamfira, cu mâinile rezemate de tejghea, ne zicea zâmbind că mulți taximetriști care vin până aici 15 kilometri din București refuză să meargă mai departe de ruină. Când ajung în dreptul ei își fac cruce, lasă omul în stradă, zicând că le e teamă și nu vor să mai continue cursa. "S-a făcut multă vâlvă, cu biserica noastră. Astăzi, mai mult bucureștenii din oraș, decât noi, oamenii locului, mai cred în poveștile astea...".
O adevărată "șezătoare" se strânsese pe nesimțite în jurul meu, în prăvălia tihnită. Bărbați cu o bere în mână, femei cu papornițe pline, ce uitau să se întoarcă acasă. Și toți vorbeau, se completau, încercând parcă să afle împreună adevărul. Nici nu ne-am dat seama când trecuse timpul, că se făcuse aproape de ceasul vecerniei. Iar când primele clopote au început să se audă de pe dealul mânăstirii, oamenii au sorbit ultima gură de bere și au tăcut. Femeile și-au luat sacoșele și au plecat. Cântecul clopotelor i-a făcut să cadă pe gânduri. Ca și cum le-ar fi fost jenă de locul acela devenit, astăzi, sfânt. În fața rafturilor colorate, Zamfira a spus zâmbind: "E frumos acolo. Ați fost? E pace și e frumos. Sunt flori, e tihnă, călugării Îi cântă lui Dumnezeu... Lumea s-a schimbat. Azi, omul cel mai mult își dorește pacea. Pacea în inimă. Cine să mai creadă în povești cu blesteme?".