Un timișorean născut în Oltenia - ROBERT ȘERBAN: "Poezia te poate salva de la moarte"

Jurnalist cu "Piper pe limbă", atent, ironic și iscoditor, face din emisiunile lui cul­tu­rale un adevărat regal de TV. Fascinat din­totdeauna de scriitori, a lăsat cadou istoriei lite­raturii ne­nu­mărate volume de interviuri. Dar Ro­bert Șerban e și editor, fondator al unui festival de literatură și, înainte de toate, scriitor. Un poet "ascuns în trans­pa­ren­ță", cum lui însuși îi pla­ce s-o spună, care, deși harnic, pragmatic și an­corat în real, nu și-a pier­dut nici sensibilitatea, nici credința în poezie.

Porumb copt și gumă de la sârbi

- Dragă Robert, tre­buie să fi existat o dimi­neață sau, cine știe, o în­serare albastră în care lu­mea a căpătat dintr-o da­tă o limpezime de care erai străin. Când și cum ai simțit prima oară că ești poet?

- Poezia nu aterizează brusc, ca un OZN, din care apoi țâșnește un laser-halou care te înconjoară rapid și, țuști!, te înhață înăuntrul lui. Poezia e ca o altă civilizație. Te colonizează încet, încă din co­pilărie, din primii ani. Incubă în tine și se hrănește cu tot ce faci, cu tot ce îți place ori îți displace. Cu jocurile tale, cu cărțile pe care le citești, cu bătăliile și bătăile pe care le dai (sau le iei), cu admirația și dragostea pentru cei din jurul tău sau de aiurea, cu suferințele după o iubire, cu eșecurile (pentru poe­zie sunt creatoare), cu amintirile și reveriile tale. Poezia te locuiește și se transformă odată cu tine. Uneori, își face simțită prezența când te uiți pe hu­bloul avionului, când plângi pentru copilul tău bol­nav, când sufli în degetul arătător și bicepsul tău se umflă firesc, iar gașca de prichindei se por­nește pe râs, când ți se înlăcrimează ochii la ve­de­rea unui om bătrân, când îți pasă de ce este în lu­me. Alteori, pare că a dispărut, că s-a stins, așa cum se sting toate civilizațiile. Dar vine seara, apoi noaptea, și o simți cum se trezește, cum îți dă ghes. Se în­tâm­plă să o ignori, fiindcă ai oboseli, griji, termene, copii de culcat, știri de văzut, lehamite. Dar ea e acolo pentru toată viața. Poezia vine de Sus și e un dar: nu numai că te civilizează (te înva­ță să pri­vești, să auzi, să intuiești, să cumpănești, să te com­porți, să aștepți, să ai compasiune, lu­ci­di­tate, ba chiar să mergi și să respiri), dar te poate salva de la moarte. Fiindcă moartea nu-i sfârșitul vieții - viața este veșnică -, ci e absența emoțiilor din om.

- Superb răspuns!

- Dar hai să mă întorc totuși în copilărie. Aveam vreo cinci-șase ani când m-a provocat tata să fac o "poezie". Am intrat în joc și mi-a ieșit o avalanșă de versuri în rime alăturate, un ditamai poemul, din care nu-mi amintesc decât sfârșitul, care suna, așa, apocaliptic: "Și au dat cu bomba tare,/ De-au sărit cu toții-n mare!". Apoi, prima poezie serioasă am scris-o prin clasa a VII-a, de Ziua Femeii, pentru mama. Se pare că mi-a ieșit așa de bine, încât tai­că-meu m-a bănuit de plagiat. S-a relaxat doar când i-am arătat ciornele: muncisem două nopți pentru trei strofe! E, când mama a citit poezia, a început să plângă. Să fi fost ăsta momentul de care mă întrebi? (râde)

- Unii zic că ești oltean, noi te știm de ti­mi­șorean. De fapt, tu unde te-ai născut?

- Sunt timișorean născut în Oltenia, în Turnu Severin. Am co­pilărit și-ntre blocu­­rile din cartierele Cri­hala și Podu Gruii, dar și pe dealurile și țarinile din Drincea (Mehedinți) și Tur­ci­nești (Gorj). Am fost ținut din scurt de pă­rinți, dar eliberat de bunici și lăsat să urc prin pomi și copaci, poduri și șure, să hă­lăduiesc prin păduri și zăvoaie, să fur po­rumb, ca să coc, și dovleci, ca să-mi fac felinare. Am colecționat timbre și am jucat tac pe aleea din fața lui G4, am mestecat gumă de la sârbi și am spart între dinți mormane de floare și dovleac, am tras cu arcul, am aruncat cu cuțitul și sulița, dar mi-am făcut și temele, am luat și Pre­miul 1 cu coroniță. Am făcut flotări într-o mână, ca Rambo, skanderbeg, cu inși de trei-patru ori mai grei decât mine, trânte, cu găliganii satului, dar am scris și poezioare pentru fetele de care mă în­dră­gosteam. Copilul ăsta care citea, precum un apu­cat, metri și metri de cărți, până când cânta cocoșul de ziuă și care se trezea apoi în măcăitul rațelor și cotco­dă­citul de foame al găinilor, pe la prânz, l-a văzut într-o zi pe Nichita Stănescu pe viu. Și apoi, doi ani mai târ­ziu, când a aflat că a murit, a început să plângă, pe as­cuns, de tristețe.

Domnișoara Timișoara

- Robert, care e harta Ti­mișoarei tale? Ai putea face un portret acestui oraș?

- După Domnișoara Ti­mișoara mi s-au aprins căl­câ­­iele de când am văzut-o pri­­ma dată și când nu împli­ni­sem 17 ani. Am venit din Se­verin ca să particip la o ta­bără de literatură, la Liceul Silvic din Pădurea Ver­de. Adevărat, nu mai dădusem cu ochii de alte ora­șe mari, în afară de București, care m-a speriat, ha­bar n-am de ce. În plus, Timișoara avea, în anii '80, aura unei urbe occidentale, cosmopolite, chic. Rude și prieteni care erau studenți aici vorbeau ca în transă despre ea. Nici n-a fost greu să mă îndră­gostesc. Dar pen­tru mine, orașul în care trăiesc din 1990 înseamnă, înainte de toate, oameni. Ei sunt cei care dau unui loc sau altuia - fie că e o piață (Unirii, Operei, Maria, Traian), o cafenea, o li­brărie, un parc, un restaurant sau o stradă - conturul și căldura fără de care ele ar fi o abstracție. Familia, prietenii și cunoscuții îmi însuflețesc Timișoara. Ei sunt inimile care fac o mulțime de locuri să palpite și să aibă o frumusețe vie. Dar și turiștii, trecătorii, copiii gălăgioși din parcurile de cartier, porumbeii și chiar ciorile, care seara dau un spectacol halu­cinant în buricul orașului. Timișoara e într-o schim­bare continuă și rapidă, ca orice domnișoară curta­tă. Or, pe mine și această metamorfoză mă ține aici, foarte uimit și îndrăgostit.

"N-aveam vocație de inginer!"

- Mă uit în CV-ul tău și mă uimește faptul că, înainte să te dai pe mâna poeziei, ai absolvit Facultatea de Construcții...

- Eu am dat admitere în '89. Pe vremea aceea, inginerii aveau șanse mai mari să prindă un loc de muncă în oraș, profesorii (inclusiv de umanioare), aproape niciuna. În '90, după primul semestru, am vrut să mă las: din cinci examene nu luasem decât unul. Apoi a fost bine, până în anul trei, când au început materiile de specialitate și când am con­știentizat că nu voi profesa niciodată. N-aveam vocație de inginer! În loc să fiu atent la țevi, con­ducte, instalații de tot felul, mergeam la cenacluri, scriam și publicam poezii. Am vrut să renunț, să mă duc fie la Filologie, fie la Jur­na­listică. Dar m-au rugat ai mei insistent să termin. Am fost un copil cuminte, i-am ascultat. În fond, îmi voiau binele, chiar dacă binele ăla nu mă prea prindea. Ca student, poezia m-a ajutat să nu fiu cu totul în răspăr cu mine, să nu-mi uit identitatea, să-mi țin aproape pielea, să nu mă împotmolesc în abstrac­țiunile matematico-fizico-tehnice cu care am avut de furcă cinci ani de zile!

- ...și să rămâi măcar un pic și cu capul în nori.

- Imaginea asta, cu poetul abulic, cam sărit de pe fix și excesiv în toate (are sensibilitățile exa­cerbate, asta e adevărat), e un clișeu născut chiar din nisipurile mișcătoare ale concretului și ale istoriei literare. Dar ale unui concret ce e azi tradus prin putere și bani, prin mașini tari și vacanțe exotice, prin plasme cât mai mari, în li­ving, și telefoane de ultimă generație în buzunare. Niște nimicuri, în fond! Crede-mă, știu lumea lite­rară de copil: majoritatea poeților sunt și prag­matici, adică sunt oameni de acțiune, cu reacții surprinzător de frumoase și cu fapte admirabile. Diferența dintre ei și o bună parte a restului lumii e dată de faptul că poeții sunt și reflexivi. Că se extrag, din când în când, din cotidian, și meditează la faptele lor ori ale semenilor lor. Iar poeziile (ori ta­blourile, ori muzicile, filmele, desenele, foto­grafiile etc.) sunt probele de laborator ale expe­riențelor și experi­mentelor pe care ei la au și le fac în lume, în concret și, implicit, în absurd. 

- Departe, deci, de tine, imaginea poetului bles­temat, care arde până la ultima fibră. Do­vadă și cei doi copii ai tăi, pentru care, zice-se, ești un tată foarte bun. Te hrănește familia, Ro­bert? Ai nevoie de oaza asta de normalitate în jurul tău?

- Bănuiesc despre mine că sunt un om senin și știu că am nevoie de seninătatea celorlalți ca inima să-mi bată cum se cade. Paradoxul e că simt do­rința să scriu tocmai când bătăile ei sunt prea sla­be, neregulate, când sângele mi se retrage din ini­mă. Atunci recurg la scris ca la nitroglicerină. Uneori, echilibrul se petrece, alteori e și mai rău, de parcă aș fi greșit doza. Însă cert e că dragostea mă înșurubează în viață. Că e dragostea pentru copiii mei, pentru părinți, pentru femeia de lângă mine, pentru cunoscuți și, uneori, pentru necunos­cuți, aici sunt pistele de pe care decolez. Iar dacă se întâmplă să simt că sunt și eu iubit, devin super­sonic. Cât despre copii, și Tudor, și Crina îmi seamănă. Sunt șugubeți, jucăuși, curioși, veseli, răzbătători și, fiecare în felul său, artiști. Crinei îi place să picteze, să joace teatru, să citească, dar face și sport (sunt fericit că-i place baschetul, pe care eu l-am prac­ticat cu pa­siune), iubește animalele, e pri­etenoasă. Tudor e atras de zona tehnică, de arte­le exacte, cum ar fi matema­tica, dar cântă cu patos, e jon­gleur de vorbe, admirator al lui Mr. Bean, ma­estru în Fazan și inimă mare. Îi place să asculte povești și îmi stoarce imaginația, fiindcă preferă să i le inventez eu și cere continuu să îi spun una. Dacă aș fi scris tot ce i-am povestit, aș fi depășit, ca volum de hârtie, "Stăpânul inelelor". N-am făcut-o, dar am avut inspirația să transcriu perlele pe care le-a tot scos de dinainte de a avea doi ani și până aproape să împlinească șapte și să le pu­blicăm într-o carte pe care o iubesc, fiindcă e cartea lui: "Tata, eu glumesc serios!". E darul pe care scribul care i-am fost îl face fiului său, dar și celor care au copii, sunt ludici ori iubesc filosofia și poezia infantilă.

"Ai văzut ziarist timid?"

- Pentru un poet, ești destul de volubil, de vorbăreț. Departe de tine timiditatea. Cât din ce vedem e poetul și cât e mască? Te și ascunzi sau te livrezi cu generozitate?

- Timiditatea mi-am învins-o în câmpul mun­cii. Încet, lent, sigur. Primul meu serviciu cu nor­mă întreagă a fost în 1995, pe când încă eram student, în ultimul an de facultate. Am lucrat, aproape un an, purtător de cuvânt al Primăriei Timi­șoara. Era un post în care ultimul lucru de care aveai nevoie era timiditatea. Mă întâlneam zilnic cu jurnaliștii, dar și cu primarul Viorel Oancea, fost ofițer (norocul meu că făcusem armata și că sunt o fire intuitivă, că altfel aș fi depus armele rapid...). Eram în priză tot timpul, mă simțeam responsabil nu doar de imaginea primăriei, ci și a Timișoarei. La 24 de ani ești idealist și gata să muți parcurile din loc. Am ră­mas așa, dar mi-am dat seama, treptat, că risc să fac hernie. (râde) Apoi, după vreo nouă luni de lucrat acolo, am conștientizat că munca de birou nu-i pentru mine, că energia, curiozitatea și creativitatea mea se sting dacă le țin în zona funcționărimii. Așa că am intrat în presă. Ai văzut ziarist timid? Nu ai cum să fii astfel și să fii meseriaș. Poți face titrare, poți face secretariat de redacție, corectură, dar nu poți fi pe teren dacă îți tremură bărbia când faci documentare, când pui întrebări oame­nilor politici, me­dicilor, actorilor, po­lițiștilor, econo­miștilor, minerilor sau mai știu eu cui.

- Când scrii poezie, lași deoparte sigu­ranța de sine a jurnalistului?

- Când scriu sunt vulnerabil, fiind­că scrisul e ca o scufundare în­tr-un loc despre care ai impresia că știi destule, dar care, când începi pros­pectarea, îți oferă o mulțime de sur­prize. Plăcute sau nu. Sunt atent la ele, le evaluez, le interoghez, le caut sensurile, mă entuziasmează, mă angoa­sează, mă întristează, mă fac să le aștern pe hârtie ca să nu le uit. Poezia e un jurnal al meu, e ca foaia de cort (sau de cord?) cu care se acoperă militarii ca să nu le fie frig, dar și ca să nu fie descoperiți de inamic.

- De cine și de ce te camuflezi? Care sunt "binefacerile întunericului", ca să citez titlul unui recent poem al tău?

- Cred că mă ca­muflez de rău, Dia, și poate că îl exor­cizez scriind. Poezia scoate urâtul și moar­tea din mine, scoate spaimele și nimicul, dar scoate și dragos­tea. Pe întu­neric văd mai bine părțile lu­minoase. Or, poezia e substan­ța de con­trast pe care o folo­sesc atunci când îmi fac câte-un RMN de unul singur, în fața colii albe.

- Dar îndărătul întrebărilor cam cât te as­cunzi? Ești unul din cei mai buni intervievatori pe care îi avem.

- O știm amândoi, întrebarea e scânteia vieții, iar jurnaliștii sunt ca niște bucăți de cremene. Nu albi și reci, ci scânteietori! Pentru că de când eram copil mic, în jurul meu au fost scriitori, pentru că tata mă lua, când am mai crescut, cu el pe corso, la plimbări și întâlniri cu prietenii lui, scriitori din Severin, care erau personaje formidabile, cu care și de care râdeam până la leșin, dar și de la care aflam secrete despre literatură, lumea literară, despre cărți, scris, citit, viață și moarte, am trăit cu fascinația acestor oameni, a scriitorilor. Ur­ma­rea a fost, oarecum, firească: citesc, scriu și public cărți. În ele sunt, poate, și ascunzătorile unde mă pitul, și întrebările pe care uit să le pun. Ori mă fac că uit.

"Oltenii au limbariță"

- Plăcerea asta a dialogului de unde vine, e moș­­tenire oltenească? Te-ai născut cu piper pe lim­bă?

- Întâi a fost curiozitatea, apoi descoperirea că dacă pui întrebări poți să te alegi cu niscai răs­punsuri, iar dacă insiști, chiar poți să afli lucruri ne­maiaflate. Am ales să fac jurnalism ca să înțeleg mai în profunzime lumea în care am trăit și tră­iesc, ca să fiu la zi cu întâmplările ei, dar și ca să îmi satisfac o parte dintre curiozități - politice, administrative, culturale, medicale ori mai știu eu de care. Ca ziarist, ai acces la cei care par că știu mai bine decât alții anumite lucruri. Și, da, oltenii au limbariță. Îmi place să vorbesc, dar anii de televiziune, de presă scrisă m-au învățat să dau mărunt din buze și să ascult. Piperul sunt chiar oamenii cu care stau de vorbă.

- Crezi că Dumnezeu i-a lăsat pe poeți cu vreo misiune precisă?

- Eu cred că toți oamenii au o misiune precisă, că nimic nu e întâmplător. Știi ce bine a zis-o omul acela foarte deștept, Einstein: coincidența este felul lui Dumnezeu de a rămâne anonim. Discret. Nu tre­buie să ai inteligența lui Einstein ca să vezi, de-a lun­gul vieții, nenumăratele semne pe care El le dă. De la cele foarte importante, când inter­ven­ția lui evi­den­tă îți prelungește zilele, până la cele ce par co­mune, aproape de nebăgat în seamă, dar limpezi. De la cele exterioare, la care ești martor, până la cele în care ești chiar tu personaj, implicat direct și bene­ficiar nemijlocit. Ce-ți trebuie ca să le vezi și să le recunoști, mai ales când ești matur, când, teoretic, nu mai poți fi fentat, nu mai poți fi dus de nas, când ai o experiență de viață tocmai fiindcă ai trecut prin atâtea întâmplări? Eu cred că îți trebuie bun-simț, pur și simplu! A fi poet e o minune, nu o misiune. Și fiecare om e, chiar dacă nu scrie versuri, poet.

- Tu de ce scrii, Robert?

- Poate ca să mărturisesc, după putințele mele și înțelegerea mea, ceea ce se cam știe. Anume, că viața e miraculoasă, că iubirea e fundamentul ei, că amintirile sunt motoarele existenței și se tu­rea­ză când le invoci, că și atunci când pare absent, Dumnezeu e-n toate și e bun.

Fotografiile autorului