Om de cultură înaltă, care practică jurnalismul ca pe o artă și totodată ca pe o misiune primită de Sus, MARINA DUMITRESCU își țese textele, fie că sunt de presă sau literare, pe urzeala credinței. În atitudinea ei nobilă, deschisă, zâmbitoare și delicată, se vădește aristocrația ortodoxiei autentice.
Sfintele bunici
- Sunteți unul dintre jurnaliștii de vârf, în zone rafinate intelectual ale presei, și norocoșii care vă citesc textele au, pe lângă bucurie estetică, și surpriza să vadă credința dvs. în Dumnezeu, exprimată deschis. Este această credință moștenită, educată sau revelată?
- Provin dintr-o familie de oameni credincioși dar, crescând în București, nu am avut ocazia copilăriei idilice de la țară, cu tot ce implică în materie de obiceiuri și duioase aduceri aminte. Providența a inversat însă în mod straniu lucrurile. Fac această mărturisire pentru prima dată, public! Deși ambele mele bunici (cea paternă și cea maternă) erau evlavioase și practicante, nu pot spune că ele m-au condus, pedagogic, spre credință sau practicile creștine. Asta, și pentru că nu locuiam împreună. Din motive locative și de conjunctură, nu ele m-au crescut. Dar cu trecerea timpului, imaginea acestor două bunici parcă a renăscut în mintea mea și în sufletul meu, prin amintirea lor ca persoane - de altfel asemănătoare între ele. Delicate, brave, dăruite, blânde, discrete, răbdătoare până la extrem. Erau întruchiparea acestor virtuți. Vei zâmbi, dar îmi amintesc mai degrabă expresia chipului lor, unele gesturi sau purtări, dincolo de vorbe sau povești. Cu trecerea timpului, adică mult după plecarea lor la Domnul, detalii aparent neînsemnate îmi tot reveneau, pe calea sufletească, în memorie. Dar n-aș putea spune nici cum, nici de ce. Așa, pur și simplu. Până când, la un moment dat, spre vârsta de 30 de ani, vorbind cu o prietenă (de ce oare îmi amintesc așa de limpede acel moment ?!), chiar am formulat ipoteza că bunicile mele erau niște (micuțe)... sfinte. Gândul era de o claritate absolută și așa a rămas. Nu e curios că în pofida trecerii timpului, chipul smereniei, al discreției, al ștergerii de sine se întărește, în loc să pălească? Bunicile mele, dincolo de mormânt, au aură. Dar n-am încheiat aici răspunsul la întrebare. Sper că pot continua...
- Desigur!
- Până pe la 27 de ani, momentul unei cotituri existențiale în viața mea, aveam și practicam o credință, cum s-ar zice, abstractă. Nu îl iubeam încă, în adevăratul sens al cuvântului, pe Domnul. Deși mă rugam, seară de seară, fără excepție, de foarte mică... Nu știam să-l iubesc pentru că nu Îl vedeam ca Persoană. Mai degrabă mă temeam de puterea Lui. Acela a fost debutul căutării conștiente a lui Dumnezeu, a dorinței de a-mi întări și nuanța, pe toate căile, credința. Însă nu a fost nimic programatic, totul s-a petrecut firesc. Parcă cineva mi-ar fi deschis o ușă, invitându-mă să intru. Iar eu am pășit cu încredere. De peste trei decenii, asta fac și voi face în continuare: caut să mă apropii de Hristos, să fiu tot mai atentă la finețea artizanală a Lucrării Sale cu mine, cu noi. Să înțeleg cât mai bine ce îmi propune și să-I răspund cât mai adecvat. Dar nu fiindcă trebuie, ci pentru că vreau din tot sufletul. Fiindcă mă conving, pe zi ce trece, de logica adâncă - ne-facilă, provocatoare, ambițioasă, înălțătoare - a planului Său.
"Orizontul credinței îi oferă jurnalistului libertatea"
- Cum se împacă jurnalismul, care te ține mereu în priza actualității, cu credința, care este o trecere dincolo de realitate?
- Se împacă perfect. Primul lucru pe care trăirea în orizontul credinței i-l oferă jurnalistului este libertatea. O libertate de calitate superioară, durabilă. Ca mediator și formator de opinie, el are nevoie ca de aer de o conștiință independentă, integră. Valorile Evangheliei propulsează omul dincolo de eul său meschin, arătându-i că e mai presus de orice orgoliu sau confort privat și că adevărata menire și-o împlinește în ochii lui Dumnezeu. Asigură cumva această alegere vreun răsfaț spiritual, vreo recompensă automată? Nici vorbă, pentru că ne aflăm în paradigma opusă oricărui comerț! Aș spune că mai ales jurnalistul, captiv în vria cetății, e permanent hărțuit de tentații, manipulări, frecușuri, intrigi, denigrări, știri false și tot restul. El însă știe că toate se întâmplă cu rost, iar pe măsură ce sunt înfruntate, dinamica piedicilor devine mai coerentă. Mai fructuoasă spiritual. Așadar, libertatea e primul beneficiu. Dar mai sunt și alte aspecte. Acum câțiva ani, în cadrul Congresului Asociației Jurnaliștilor Europeni desfășurat la București, am prezentat o reflecție sub titlul Persoana de dincoace de tehnologie, în mass media contemporane (sintetizată ulterior în ziarul Lumina). Înșiruiam acolo și alte beneficii hrănite din același izvor al Evangheliei: înmulțirea talantului fără vedetizare deșartă; onestitatea, conștiinciozitatea, smerenia; simțul răspunderii și, mai ales, respectul față de public. Nu procentual, ci individual! Așa cum Hristos ne privește pe noi, unul câte unul, omul de presă își va situa aproapele pe primul plan, iar propria autoritate mediatică, pe plan secund. Niciun cod deontologic, oricât de prestigios, nu va substitui acel "standard" interior, hrănit de Har. Poate am poetizat un pic, dar așa văd lucrurile.
"Rugăciunea modelează asemenea apelor și vântului care șlefuiesc munții"
- Mai puțină lume știe că sunteți și poetă. Ce este poezia pentru dvs., o formă de mărturisire, de împărtășire sau chiar de rugăciune?
- Cât e de greu să strângi în niște simple fraze, trăirea! Știm bine ce tocit e limbajul, suprasolicitat, viciat de clișee, cât de impersonal - ca să revin la o temă obsesivă. Răspund, deci, cu ușurare: da, pentru mine poezia - atâta cât îmi e dat să frecventez tărâmul ei mirabil - reprezintă mult mai mult decât o veleitate literară. Îmi cunosc limitele, scriitoricește vorbind, dar în același timp știu că activarea acestei misterioase dimensiuni e autentică. Este în mine. Și, la anumite intervale de asemenea tainice acumulări, îmi cere să îi dau glas. Fac din nou o mărturisire în premieră și îți mulțumesc că mi-ai dat curaj. Lucrez la al cincilea volum de versuri, care sper să apară anul viitor. Mai mult ca niciodată până acum, realizez, pe acest șantier aflându-mă, că poezia este calea mea de comunicare privilegiată cu Dumnezeu. Singura care mă mulțumește, adică singura prin care simt că I-am spus ceea ce doream să știe... Nu îndrăznesc să intru mai mult în detaliile acestei ascunse chimii. Revenind la întrebare, poezia e pentru mine și mărturisire de credință, și rugăciune, și spovedanie, și declarație de dragoste. Mă bucur că există această platformă a interacțiunii mele cu Nevăzutul.
- Rugăciunea este o constantă în viața dvs. I-ați simțit vreodată puterea miraculoasă în mod direct?
- Categoric da! Cum spuneam ceva mai înainte, mă rugam seară de seară, din fragedă pruncie - tatăl meu fiind cel care m-a asistat în această deprindere. Cu atât mai mult, la cei aproape șaizeci de ani pe care îi am, văd cu destulă limpezime și devenirea acestei coordonate a vieții mele. Nu-mi e deloc ușor să vorbesc despre un resort atât de intim, dar o fac cu titlu de mărturisire către semenii mei. Rugăciunea - acest dar neprețuit - implică, așadar, o creștere, o maturizare. Timpul nu doar adună secunde și ore, ci modelează încontinuu, asemenea vântului sau apelor care șlefuiesc munții. Ceea ce la început e mai degrabă o îndatorire, tema pentru acasă a elevului silitor, se transformă gradual într-o dimensiune indispensabilă propriei ființe. Persistând și aprofundând această formă a comunicării cu Dumnezeu, ea își dezvăluie, sub multiple forme, realitatea, concretețea. Până când ajunge, pur și simplu, o resursă vitală. Ceva de care nu te poți lipsi. Ce înseamnă a nu te mai putea lipsi de rugăciune? A te ruga mereu. Neîncetat. Oriunde, oricând și pentru toți. Dar nu simpla scurgere a anilor peste obiceiul rugăciunii o transformă într-un organ vital. Ci întărirea credinței în relația cu Cel căruia i-o adresezi. În fine, răspund ultimei părți a întrebării printr-o interogație retorică: ce îi scotea din minți, mai mult decât orice, pe torționarii închisorilor comuniste, dacă nu arma infailibilă a rugăciunii victimelor lor?
"Credința e corabia mea"
- Dacă ar fi să descrieți credința, cu ce imagine ați face-o? Și care e cel mai mare câștig pe care vi l-a adus?
- Cum spuneam, pe măsură ce timpul înaintează, îmbogățindu-ne deopotrivă experiența și cultura religioasă, se accentuează, de fapt, caracterul personal al relației cu Dumnezeu. Iar această viziune ne face, înainte de orice, să nu vrem să-L întristăm. Exact așa cum copilul nu vrea să-și vadă un părinte supărat. Raportul între a crede și a înțelege mi se dezvăluie în fiecare zi mai nuanțat. Dar ce zic? În fiecare clipă există un detaliu, o irizare, pe care nu o bănuiam. Acest paradox fundamental se cere trăit, nu așezat sub lupa rațiunii. Dacă ar fi totuși să cuantific, aș spune că măsor Lucrarea Domnului asupra mea în felul cum mi s-au metamorfozat trăirile, reacțiile, percepțiile, viziunea. O recunosc în filigranul devenirii personale: ce pot face și nu puteam; ce pot gândi și nu puteam concepe, ce pot simți și îmi era complet străin. Uneori nu-mi vine să cred de unde m-a luat și unde m-a (a)dus îndrumarea Sa tainică. Absolut tot ce e mai bun în viața mea - familială, profesională, socială chiar - a venit din sinergia cu El. Credința e corabia mea, străbătând vânturile și valurile.
"Străinătatea nu a afectat tăria credinței mele"
- Sunteți soție de teolog și diplomat, l-ați însoțit pe soțul dvs., Teodor Baconschi, în diferite țări cu tradiție creștină. Are legătură trăirea credinței cu locul în care viețuiești?
- Într-adevăr, destinul a vrut ca un cuplu care s-a clădit în viața boemă pariziană, acum aproape 30 de ani, să ajungă să reprezinte România în nobile capitale europene. Din 1987 încoace, am trăit, una peste alta, lungi perioade, în cinci capitale. Cu Bucureștiul - șase. Întâi studențește, apoi diplomatic. Cu reculul de înțelepciune pe care mi-l permit azi, spun sincer că... străinătatea nu a afectat în niciun fel trăirea credinței mele. M-am putut regăsi foarte bine și printre francezi, și printre englezi, printre portughezi, italieni sau greci. Uneori, poate că experiențele mele spirituale au fost chiar mai intense în locuri așa-zicând... nefamiliare. Dar, vezi, cu cât credința mea (îndrăznesc să spun) a sporit, cu atât mai mult îl privesc pe fiecare om, înainte de orice, ca om. Copil al lui Dumnezeu, ca și mine. Paradoxal, tocmai în Grecia, patria copleșitoarei moșteniri bizantine, stilul vieții contemporane m-a nemulțumit cel mai mult. E adevărat și că secularizarea unor capitale precum Parisul sau Londra frustrează o persoană obișnuită să se închine în fața bisericilor pe lângă care trece, dar, pe fond, viața printre străini mi-a potențat, în varii feluri, atât identitatea, cât și credința ortodoxă. Pe de altă parte, străinii sunt deseori mult mai puțin străini decât compatrioții noștri cei... atât de înstrăinați.
- Copiii vi s-au născut în străinătate și, în bună măsură, au crescut acolo. Acum, studiază în străinătate. I-ați educat religios? V-au moștenit credința?
- Atâta cât a fost la latitudinea noastră, evident că da. Și am convingerea că acel strat în sufletul lor persistă. Știm bine însă că, astăzi mai puțin decât oricând, nu poți "inculca" unui adolescent credință. Trebuie să ai multă răbdare cu vârsta, cu personalitatea lui. Nu cred, bunăoară, în posturile impuse minorilor, care nu au efectiv cum să înțeleagă această ipostază a jertfei. Simpla obișnuință nu duce niciodată la ceva bun. Ceea ce noi, ca părinți, facem în continuare, este să privilegiem perspectiva creștină, cât de mult și de credibil putem. Mereu îmi spun că și eu, la vârsta lor, eram necoaptă religios. În schimb, în ceea ce mă privește, ca mamă, recunosc că rugăciunea pentru copii a luat locul tuturor formelor de acompaniere exercitate vreodată. Iar nădejdea mea este uriașă.
"Oamenii cultivați ignoră, cumva, trăirea la firul ierbii"
- Cu ochiul scormonitor de jurnalist, care a avut în față mulți interlocutori care și-au mărturisit aderența la creștinism, dar și cu experiența dvs. de creștin-ortodox practicant, cum vedeți granița dintre credința trăită și credința ca stil de viață intelectual?
- Problema care se pune aici, dar pe care nu am cum să o detaliez, e valabilă la orice nivel. Cum abordezi credința, atunci când e moștenită: ca pe un dat imuabil pe care, sine qua non, îl perpetuezi, sau ca pe o realitate, un adevăr viu pe care ești chemat să-l îmbogățești, în fel și chip, printr-o prezență viabilă. Oamenii foarte cultivați riscă, într-adevăr, să ignore, cumva, trăirea la firul ierbii, ca fiind ceva... mediocru, știu și eu, insuficient încadrat intelectual. Dar aceeași trăire riscă să fie falsificată de către aceia dintre noi care, comozi, nu își propun mai nimic - nici personal, nici pentru Biserica lor. Și, ca atare, înghit fără discernământ poncife sau chiar manipulări. Ceea ce regret este că unii intelectuali ai cetății confundă mărturisirea de credință (publică, prin definiție) cu dreptul la intimitate, în orizont transcendent. Este aici o frontieră volatilă, ce e drept, pe care însă mințile rafinate au toate instrumentele să o controleze. Dacă își propun.
- Recent, ați lansat cea mai proaspătă carte a dvs., o selecție de eseuri apărute inițial în diferite publicații culturale: Trăind printre voi, cu atenție (Ed. Vremea, București, 2018). Deși nu sunt circumscrise unei singure teme, ele formează un tot al valorilor pe care le nutriți. Eu întrevăd că, pe dedesubt, toate acestea sunt legate între ele de firul de aur al credinței. E adevărat?
- Da, este adevărat. Publicistica mea, poezia precum și activitatea în radio sau tv reprezintă un continuum. Eu așa le văd. Iar la rădăcina acestei captivante alcătuiri, se află atenția - practică și spirituală în același timp. Condiția indispensabilă pentru a nu irosi talantul ce mi s-a dat...
CARTE DE VIZITĂ
Absolventă a Facultății de Filologie a Universității București, Marina Dumitrescu a părăsit România în anii grei ai finalului de dictatură comunistă, 1987, stabilindu-se inițial în Grecia și apoi trăind la Londra și Paris. Începând cu 1988, s-a specializat în jurnalismul de radio și a lucrat succesiv la BBC (Londra și București), RFI (Paris) și Europa Liberă (București și Praga). În 1995 s-a repatriat, dar a continuat să trăiască mult peste granițe. Din anul 2001, realizează emisiuni la Radio România Cultural. De asemenea, a avut perioade lungi în care a făcut emisiuni de autor la Trinitas Tv și TVR3. A publicat patru volume de versuri și unul de eseuri. Este căsătorită cu scriitorul și diplomatul Teodor Baconschi, din 1991, împreună cu care are doi copii, Irina și Ștefan.