Grigore de pe Trotuș

Redactia
Anul trecut vă scriam po­vestea Rozicăi, pisicuța noas­tră stropită cu toate culorile pământului, care a murit de in­su­ficiență renală, după toate în­cercările medicului de a-i ali­na suferința.

A fost o săp­tă­mână cumplită. Durerea ori­cărui iubitor de animale este sfâ­șietoare când pierde un pri­e­­ten drag. Pierzi, de fapt, un membru al familiei! În timp, această durere amorțește, dar nu trece niciodată. Și, din când în când, ți-e dor de un co­zo­nă­cit, un tors, un mieunat de sa­lut sau măcar să-l mai strângi o dată în brațe.
După moartea Rozicăi, am decis că nu ne mai trebuie altă pisică, pentru că o aveam și pe Gina, bătrânică, bolnavă de hipertiroidie și cam prețioasă din fire. Dar, cum spune un proverb, noi facem planuri și Dumnezeu râde de noi.
În concediu, am petrecut câteva zile într-un sat de mun­te, aproape de Co­mă­nești, Bacău. Nu­­mai munți de jur împrejur, flori în cu­lori care să în­cân­te ochiul, aer cu­rat și Trotușul - bucu­ria copiiilor care merg la scăldat când este cald. Avem locuri atât de fru­moase în țara noas­tră!
Într-o zi, vine copilul meu plâns și speriat, cu un pui de cățel chihuahua în brațe. L-a scos din mâi­nile unui băiat, care voia să-l înece pentru că era "cățea și face pui". Am în­ceput să căutăm soluții. În sat i se cunoșteau stăpânii dar, dacă am fi dus-o înapoi, ar fi avut aceeași soartă. Prie­tena noastră, Corina, a pos­tat poze cu cățelușa noastră pe unde a putut. Din pă­cate, nu era nimeni inte­re­sat să o adopte. Eram tare necăjiți!
A doua zi dimineața pri­mesc o veste bună: o fun­dație din Bacău va trimite o mașină să ia puiul de chi­huahua. Bucurie mare pe capul nostru, dar când să luăm cățelușa, găsim gol culcușul improvizat pentru noapte. Cu sufletul la gură, începem s-o căutăm prin sat. În disperarea noastră, ajungem și pe malul Trotușului, unde dăm peste un sac mare, alb, legat la gură cu o funie albastră, care părea să conțină ceva des­tul de mic după greutate. (Știm cu toții ce înseamnă un sac legat la gură și aruncat la gu­noi.) Mi-a fost teamă să-l des­fac, ca nu cum­va să fi ajuns prea târziu, dar când l-a mișcat fetița mea, s-a auzit un mieu­nat. Era un mo­tănel gri, cu șo­sețele albe, mirat și el că îi este dat să mai vadă lumina zilei. Cu ce-o fi greșit bietul pisoi de a determinat pe cineva să iro­sească atâta timp și energie ca să caute un sac, să caute sfoa­ră, să-l pună în sac, să-l lege la gură și să-l lase în caniculă, ca să moară în chinuri de foame și de sete nu aș putea să vă spun. La ochii mari și întrebă­tori ai copilului meu, i-am răs­puns sec, fără să mai fiu în stare să gândesc: "Îl luăm aca­să".
Cu pisoiul în brațe, dar fără cățelușă, pornim spre casă. Eram și mai amărâte! Mașina era deja pe drum, iar cățelușa noastră se transformase în motănel.
În scurt timp, primim, însă, vestea cea bună: puiul de chi­hua­hua se adăpostise la o ve­cină care avea și ea o cățe­lușă cu pui. Pronosticul era pozitiv: cățelușa chihua­hua, fiind pui și de talie mică, va fi adoptată rapid.
Povestea noastră are un final pe placul cititorilor aces­tei rubrici: Grigore (mo­tă­nelul) a ajuns la Galați și, ca orice suflet care se știe iubit, s-a făcut o fru­mu­sețe de mo­tan. În ce-o privește pe cățe­lu­șă, ea a fost adoptată de fun­dația din Bacău, și la ultima convorbire, am aflat că avea actele necesare pentru a pleca în străinătate.
Poate dacă ne-am schimba puțin mentalitatea, am avea toți loc sub soare!

CARMEN MAFTEI