Enigmele Basarabilor

Cu șapte sute de ani în urmă, câțiva vo­ievozi îndârjiți întemeiau Țara Româ­nească, aducând-o pe niște culmi de putere și strălucire pe care, apoi, nu avea să le mai cunoască.

În vremea lor, Valahia devenise un fac­tor de putere de temut în zona Dunării. Voievo­zii de la Curtea de Argeș, îmbrăcați în armuri apusene, zdrobeau armatele regelui ungur, ori făceau și des­făceau după pofta inimii, țarate în sudul fluviului. Aceștia au fost primii Basarabi, descălecătorii înconjurați până astăzi de o aură de fascinație și mister. Enigmele rămase în urma lor sunt mai multe decât ale oricărui alt voievod român. Sunt enigme care vin dintr-un timp incert, cu taine nelămurite și ele. Timpul formării noastre ca popor. Însuși numele Basara­bilor este o enigmă viu dispu­tată, la fel cum sunt religia sau etnia lor. O "moștenire" lăsată împreună cu partea de istorie ro­mânească căreia îi sunt înte­meietori de drept.

Pe urmele lui Negru Vodă

Negru Vodă apare în izvoa­rele scrise abia la 250 de ani de la intrarea lui în istorie. În 1636, voievodul Matei Basarab scrie: "Am văzut multe hrisoave bă­trâne și vechi, făcute toate pentru așezământul orașului Câmpulung: întâi, hrisovul strămoșului domniei mele, prealuminatul și de Hristos iubito­rul răposatului Io Radu Negru voievod". De la Matei Basarab, povestea lui Negru Vodă se răs­pândește repede, și peste câțiva ani, va exploda în limba cea frumoasă a Letopisețului Cantacuzinesc: "Iar când au fost la cursul anilor 1290, fiind în Țara Ungurească un voievod ce l-au chemat Radul Negrul Voievod, mare herțeg pre Almaș și pre Făgăraș, rădicatu-s-au de acolo cu toată casa lui și cu mulțime noroade: rumâni, papistași, sași, de tot felul de oameni, pogorându-se pre apa Dâm­boviții, început-au a face țară noao. Întâi facut-au orașul ce-i zic Câmpulung. Acolo au facut și o bise­rică mare, frumoasă și înaltă. De acolo au descălecat la Argeș, și iară au făcut oraș mare și și-au pus scaunul de domnie, făcând curți de piatră și case domnești și o biserică mare și fru­moasă. Iară noroadele ce se pogorâseră cu dân­sul, unii s-au întins pre subt podgorie, ajungând până la apa Siretului și până la Brăila, iar alți s-au tins în jos, peste tot locul, de au făcut orașe și sate până în marginea Dunării și până la Olt. Și au domnit până la moarte, îngropându-l la bise­rica lui din Argeș".
Letopisețul a dat startul cursei cu mistere! Ne­gru Vodă a fost căutat, pierdut și regăsit cu febrili­tate de istorici, printre legende, balade și cronici. Oricum, Descălecarea e consemnată și în hrisoa­vele românești, și în cele străine. Înseamnă că atunci, în 1290, s-a în­tâmplat ceva cu adevărat: un voievod important a trecut munții din Ardeal, pentru a-i uni și supune pe cnejii din Muntenia. Dar până de curând, când au fost descoperite documente noi și revelatoare, Negru Vodă a fost înconjurat nu numai de mister, dar și de nesiguranță. Persoana lui s-a schimbat mereu, căci a fost identificat, pe rând, cu primii Basarabi: fie cu Thocomer - tatăl lui Basarab I, cu Basarab sau cu Nicolae Alexandru, ori cu Radu I, fiul lui Nicolae Alexandru. S-au făcut, însă, și tot felul de considerații bizare despre Negru Vodă. Astfel, domnul și învățatul Dimitrie Cantemir s-a avântat cel mai mult pe nisipuri mișcătoare. După el, Negru Vodă și Dragoș Voievod, Descălecătorul Moldovei, au coborât deodată peste Carpați. Ba chiar ar fi fost veri sau chiar frați - fii ai unui Domn din Ardeal, dintr-o aceeași familie... Negru. De fapt, după Cantemir, descălecarea lui Negru Vodă n-a fost în realitate decât o "reînturnare din Ardeal, la moșiile lui". Doar astfel a putut el să ia așa de ușor puterea peste cnejii locali. Idei prea fan­taste, ca să poată fi adevărate... Alții l-au descoperit pe Negru Vodă la Sud de Dunăre, unde chiar apare în legende. O ipoteză incitantă și care s-ar baza și pe ceva documente, spune că el ar fi avut o domnie lun­gă în Balcani, mai precis în Herze­govina. Titlul lui Radu Negru Vodă era mare herțeg; de aceea, feuda lui nu putea fi decât Herțegovina - spun cei porniți mult prea departe pe urmele lui Negru Vodă.
Pe când azi, tot mai mulți is­to­rici reputați, așa cum este și Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, acceptă existența reală a lui Negru Vodă, descălecătorul anunțat în cronici și în tradiție, și reconsideră Înte­meierea Țării Românești. Docu­mente descoperite mai de curând întăresc adevărul că descălecarea din 1290, pomenită cu atâta preci­zie în Letopisețul cantacuzinesc, a avut loc aievea. În preajma acelui an, Țara Făgărașului, numită în vechime și "Țara Românilor", este dăruită unor noi stăpâni, credin­cioși regelui ungur. Negru Vodă stăpânea pe atunci moșiile Făgăraș și Sâmbăta, și nu a putut să îndure furtul moșiei lui - spun za­pi­surile. Așa că voie­vodul român a luat cu el un grup de români făgără­șeni și un grup de sași - și a plecat la sud de Car­pați. Exact ca în cronici. Și tot ca în cronici, spun azi istoricii, Ne­gru Vodă a descălecat mai în­tâi la Câm­pulung, care, prin in­sta­larea sașilor și a reședinței vo­ievodale, a crescut re­pede ca un oraș a­proa­pe ardele­nesc. Iar Ne­gru Vodă, spun istoricii, a fost chiar Tho­comer, tatăl lui Ba­sa­rab I. Thoco­mer cel din cronicile regilor Un­gariei - un personaj pu­ternic și arhicunoscut la vre­mea lui. Și confirmând, a câta oară, Letopi­se­țele, arheologii au găsit la Câm­pulung Muscel, te­melia ace­lei "bi­serici mari și frumoase și înalte", ctitorie a lui Basarab I și a lui Negru Vodă. Și unde cei doi au și fost în­mor­mântați, așa cum spune alt hri­sov vechi.
Totuși, cum a reușit făgă­ră­șanul Negru Vodă, descălecătorul de pes­te munți, să se impună sin­gur voie­vozilor munteni, care apar și ei în actele vremii? Răspunsul este azi lu­minat tot de documente. În 1290, acel an magic pentru Țara Românească, s-a mai întâmplat ceva. Mongolii au atacat cu hoardele lor până la Porțile de Fier, pustiind tot în cale. Acum, ungurii pierd Țara Severinului, iar cnejii locali din Țara Româ­nească intră sub dominația mongolă. La sfârșitul lui 1290, Negru Vodă se impune ușor, tot ca în cro­nică, în fața voievozilor slăbiți de război. Dar cursa misterelor va continua. Adevărul lui Negru Vodă se pierde în negura începuturilor.

Numele straniu al Basarabilor

Deși a devenit numele unei întregi dinastii, Basarab este, de fapt, numele mic al primului mare voievod al Țării Românești. Mai mult, Basarab este o adaptare modernă a numelui, din vremea pa­șoptiș­tilor. La origini, numele marelui voievod era Basarabă. Așa apare el scrijelit cu litere sla­vone pe zidurile Bisericii Domnești din Argeș și pe piatra de mormânt a fiului său, Nicolae Alexan­dru, de la Mânăstirea Negru Vodă din Câmpulung. Așa l-au păstrat și urmașii săi, până în veacul al XVIII-lea. Constantin Brâncoveanu, de pildă, în scrierile pe care i le închinau cărturarii și în in­scrip­țiile votive din ctitoriile sale, apărea drept Con­stantin Basa­rabă Voievod. Oricum, în peri­oa­da de început a statalității valahe, numele de Basa­rabă era destul de comun. Care să fie însă originile și vechimea lui? În 1894, eruditul Bogdan Petri­ceicu Hasdeu considera că numele de Basarab ar veni din Țara Hațegului. Obârșia lui ar fi în ierar­hia politică și militară a dacilor. Basarabă ar pro­veni, printr-o alambicată evoluție a limbii, din an­ticul tarabostes, numele căpeteniilor războinice ale dacilor. Dar Has­deu nu s-a oprit aici. Pentru el, acest nume cu presupuse origini în substratul lim­bii române - arăta că în rândurile nobilimii din Țara Hațegului ar fi supraviețuit acea castă război­nică a dacilor care, în Evul Mediu, i-ar fi dat pe primii domni ai Țării Românești. Romantica teorie a lui Hasdeu a fost repede demontată de Nicolae Iorga. În primul rând, eroarea lui Hasdeu a fost aceea de a analiza numele Basarab și nu Basarabă. În realitate, Basa­rabă e un nume turanic, ajuns la noi o dată cu mi­grația pecenegilor și a cumanilor: a rezultat din alăturarea verbului basar (a stăpâni) și a sufixului "-aba" (tată), existent și azi în turcă. Basarabă ar putea fi tradus ca "tatăl stăpânitor". La acest adevăr au aderat toți marii noștri istorici.
Teoria originii turanice s-a extins și asupra nu­melui tatălui lui Basarab I, Thocomerius, cum l-a menționat cancelaria ungară în 1324. S-ar părea că avem de-a face cu forma latinizată a lui Thokto­mer; ceea ce în turcă înseamnă "fier călit", un nume care apărea des la cumani. Acestei ipo­teze i se opun inter­pretările mai vechi și mai larg accep­tate. Ele susțin obârșia slavă a numelui. Tho­come­rius ar fi doar o adaptare a lui Tihomir, care s-ar traduce din slavonă ca "tihna lumii"... Un în­ceput și un nume de bun augur pentru Negru Vodă și pentru Basarabi.

Basarabii: catolici sau ortodocși?

Mulți i-au socotit pe întemeietorii Țării Ro­mânești ca fiind de la început botezați în ritul orto­dox. Argumentul forte era o diplomă a regelui Ca­rol Robert de Anjou, din 1332, de după în­frân­­gerea de la Posada, în care regele îl numea pe Basarab "schismatic". Cum regele apostolic al Ungariei era prin excelență mo­narhul catolic, s-a apreciat că un schismatic ar fi fost obliga­toriu un credincios al Bisericii Răsăritului. Dar la finele anilor '80, această teorie a început să se clatine. Din cores­pon­dența lui Basarab I cu papa reieșea că primii voie­vozi valahi au fost catolici! Astfel, Marele voievod Basarab I e numit, într-o scrisoare din 1327, a papei Ioan al XXII-lea, "principe credincios catolic". Papa îl felicita pe marele voievod pentru lupta împo­triva ereziilor venite din Germania și din Polo­nia. În aceleași relații cordiale cu Scaunul Sfân­tului Petru se afla și Nicolae Alexandru, fiul lui Basarab. În 1345, papa Clement al VI-lea îi adresa o epistolă în care își exprima recunoș­tința pentru convertirea mai multor nobili. Toată această apropiere între voievozii valahi și papă pare-se că i-a neliniștit pe regii Un­gariei. În jurul anului 1350, regele Ludovic poprește corespon­dența lui Alexandru cu papa. Și, nemul­țumit, Ale­xandru întrerupe legăturile cu Biserica Catolică și se orientează către Patriarhia Bizan­țului.
Dar dacă Basarab I era un credincios al papei, de ce, totuși, a fost numit "schis­matic"? Și de ce toate bisericile înălțate înainte de 1359, anul trecerii oficiale la ortodoxie - au arhitectură bi­zantină? Ei bine, se pare că existau în epocă multe comunități cu ritual orto­dox, dar care recu­noșteau auto­ri­tatea papei. Românii, în schimb, deși erau creștini, nu au avut niciodată o ierarhie biseri­cească, care să țină de Orient sau de Occident. Credința lor păstra o formă populară, cu re­mi­niscențe pă­gâ­ne. În ce pri­vește ritualul, românii ur­mau în linii mari tipicul bi­zantin. Pre­o­ții vlahi erau hi­rotoniți de vlă­dicii de la sudul Dunării, iar apoi se întorceau în satele lor. Așa că opțiu­nile primilor Basa­rabi erau foarte largi. Nefiind legați nici de latini, nici de greci, Basarab și Ale­xandru au în­cer­cat să obțină, în schimbul conver­tirii oficiale, avan­taje politice cât mai mari. Inițial, s-a în­cercat o unire cu Oc­ci­dentul. La fel cum au făcut arde­lenii la 1700, Ba­sarab a recunos­cut dependența de pa­pă, dar a păstrat ri­tul tradi­țional apro­piat de cel ortodox.

"Puterea regelui nu se poate compara cu aceea a lui Basarab!"

Printre atâtea mistere pe care primii Basarabi ni le-au lăsat se numără și viețile lor strălucite, de domni bogați și mândri, atașați de fastul și valorile Occidentului. O ilus­trare a acestei afirmații este al patrulea Basarab: Radu, nepotul lui Basarab I. Despre el, cronicile sunt neobișnuit de tă­cu­te, încât, multă vre­me, el a fost aproape uitat și exilat în legen­dă. Dar din puținele file păs­trate, răsare chi­pul unui domn puter­nic, ca toți pri­mii Ba­sarabi. Din­tr-un hrisov al fiului său, Dan I, aflăm că Radu a ctitorit a doua ma­re mânăstire a Ță­rii Românești: Tis­mana. Cea dintâi, Vo­dița, fu­sese distrusă în 1377, în războiul cu re­gele Ungariei. Dar o cro­nică lombardă po­vestește cum Radu nu s-a des­cumpănit în lupta cu ungurii. "Radano principe" ar fi comandat tocmai la Veneția zece mii de ar­muri de cavaler, spre a-l înfrunta pe regele Un­­gariei, Ludo­vic de Anjou. Co­man­da către ve­ne­țieni vădește că domnul va­lah avea bani, nu glu­mă!... De altfel, se pre­su­pune că Radu I ar fi în­cheiat și pic­tura Bise­ricii Sfântul Nico­lae Dom­nesc, de la Curtea de Argeș. În­cât, portretul votiv de la Sfân­tul Nicolae ar putea fi al lui și al soției sale. Lân­gă fal­nicul tablou de ctitor s-a des­co­perit și o in­scrip­ție slavonă, care vor­bește despre "dom­nul sin­gur stăpânitor al Un­gro­vlahiei și al Vidi­nu­lui". Iar asta s-a în­tâmplat de mai mul­te ori cu pri­mii Basa­rabi. Ei au fost protectori ai prin­cipilor creș­tini din Bal­cani și le-au acordat ajutoare importante mi­li­tare și bănești țarilor din Vidin - cu care erau în­rudiți, fiind, și ei, tot ro­mâni. În spa­tele aces­tei solidarități creștine au existat însă și motive mai terestre. Vidinul era unul din­tre punctele-cheie ale comer­țului de tran­zit care aducea mare parte din bogăția Țării Româ­nești. Și atât de mare era pros­pe­ritatea țării, încât domnii au putut să-și bată pro­priii ducați. Cel din­tâi a fost Vladislav care a emis trei tipuri diferite de monede, toate cu bla­zonul dinastiei. Iar Radu I își va pune propria efigie pe groșii de argint. Dom­nul apare îmbrăcat în armură de calaver apusean, în mână cu o suliță, ca protec­tor al țării și con­ducător al oștilor. Radu I este, dintre Basarabi, cel mai înclinat către fastul lumii occidentale a cava­lerilor. Ne-o arată și piatra lui de mormânt, din Bi­serica Sfântul Nicolae de la Argeș (acum în Mu­zeul Național de Istorie, la București). În loc să-și așeze pe groapă o piatră mai austeră, ca înaintașii săi, Radu a preferat o adevărată operă sculpturală. Este un gisant, cum era numit în fran­ceza veche, adică o imagine sculp­tată a defunctului principe. O întâlnim la ma­rile case regale, la regii Franței sau la cei englezi. Domnul e înveșmântat cu o tunică de modă fran­țuzească, încinsă cu o cu­rea cu cataramă. Pe cap poartă o coroană impună­toare. Sunt semne de bogăție și putere care abia o sută de ani mai târziu vor deveni o palidă amintire, după ce Țara Ro­mânească era prinsă în brațele mo­lohului turcesc. Cât de departe erau acele zile ale lui Basarab I, când supușii regelui ungur exclamau înfricoșați: "Puterea regelui nu se poate compara cu aceea a lui Basarab!".



Între anii 1920-1924, arheologul și academi­cianul Virgil Dră­ghi­ceanu a făcut săpături la Câmpulung și Curtea de Argeș, pe urmele Basarabilor și ale lui Negru Vodă. Dintre toți cercetătorii, el a fost desco­peritorul cel mai norocos. La Câmpulung, să­pând sub biserica Mânăstirii Negru Vodă, recon­struită de Matei Basarab, Virgil Dră­ghi­ceanu găsește temelia bisericii celei din vechime, ridicată chiar de Negru Vodă. La Curtea de Argeș, unde era însoțit și de Nico­lae Iorga, Virgil Drăghiceanu face la Bise­rica Dom­­neas­că o descoperire senzațională: mormintele Basa­rabilor și al lui Negru Vodă. Sub pardoseala de piatră, îngropate adânc, s-au găsit 14 morminte. Între ele, fai­mosul mor­mânt nr. 10, intact. Pe lespedea lui nu sta scris nimic; avea doar un desen straniu: un Arbore al Vieții, încu­nunat de o stea cu 12 colțuri. În mijlocul stelei, era alt simbol solar. Pe raclă mai erau săpate o cruce templieră și o Stea a lui David! Apoi, de sub les­pede a aparut vedenia unui cavaler uriaș. Pe cap purta o diademă de mărgăritare, strânsă cu un lanț de aur peste părul lung. O tunică din mătase purpurie venețiană, cu zvastici, îi acoperă pieptul. Nasturi de aur încheiau haina, strînsă la mîneci, la piept și la gît cu mărgăritare, totul după moda galantă a Apusului. Cavalerul era încins cu o centură brodată cu metal prețios și-o uriașă pafta de aur. Inele dăltuite cu litere latine se vedeau pe oasele mâinilor. Era Negru Vodă, nu era chip de tăgadă! Se arătase tainic, de peste veacuri, de sub lespedea lui cu semne bizare! Marele Iorga a căzut atunci în genunchi și a început să se roage: era o clipă de aur a națiunii române... Deodată, sub aerul rece, straiele magnifice ale lui Negru Vodă s-au destrămat; au rămas ici-colo, cîteva petice... Și Nicolae Iorga a îngenunchiat iar, ce­rându-i iertare duhului maiestuos ce se arătase din veac. Dar semnul lăsat de Negru Vodă, a rămas.