Cu o suprafață puțin mai mică decât Oltenia și o populație în jur de trei milioane de locuitori, Albania e una dintre cele mai sărace țări europene dar, când vine vorba despre literatura ei, toată lumea știe un nume: Ismail Kadare. Incomparabilul scriitor albanez e pe cât de tradus și difuzat pe toate continentele, pe atât de prolific. În mai bine de o jumătate de secol a publicat vreo 70 de cărți, romane și povestiri în primul rând - multe dintre ele traduse și la noi de Marius Dobrescu, dar și volume de poezii, piese de teatru, eseuri. Faima lui internațională, care-i dă în fiecare an o cotă bună la loteria nominalizaților pentru Premiul Nobel, vine parcă să contrazică afirmația că o limbă de circulație restrânsă e un handicap pentru vizibilitate. Născut în 1936 într-una din acele familii-clan tradiționale din Girokastra, Ismail Kadare și-a trăit adolescența, tinerețea și maturitatea sub regimul celui mai dur și longeviv dictator din lagărul comunist, Enver Hodja. Trimis la studii la Moscova, la fabrica de scriitori realiști-socialiști "Maxim Gorki", tânărul albanez a refuzat dogmele inculcate acolo, cu eroi pozitivi mânați de ura proletară de clasă, încredere în "viitorul luminos" etc. și a scris despre adevărurile sale, drept care primele texte i-au fost interzise. A perseverat însă și a avut noroc. Manuscrisul romanului "Generalul armatei moarte", căruia cenzura albaneză îi reproșase că n-a menționat rolul Partidului Comunist în lupta antifascistă și îl oprise de la publicare, a ajuns din întâmplare sub ochii unui francez entuziast și în 1963 cartea a apărut în traducere franceză, a avut succes și a fost publicată și în alte limbi de circulație. Faptul că devenise cunoscut și apreciat în Occident i-a asigurat o anumită protecție în regimul polițienesc. Mai mult, vanitosul Enver Hodja a vrut să profite de celebritatea scriitorului și i-a acordat privilegii, în schimbul unor concesii (ce i se reproșează azi). Nu-i dădea însă voie să iasă din Albania, astfel încât Ismail Kadare a fost martor împreună cu ai săi la momentul când dictatorul a rupt relațiile diplomatice cu URSS pentru a deveni aliatul Chinei, iar după moartea lui Mao în 1976 s-a desprins și de China, proclamând Albania singurul stat socialist care nu s-a abătut de la ideologia leninist-stalinistă. Regimul lui Enver Hodja, tot mai autarhic și absurd, a durat până la moartea dictatorului, în 1985, dar nici după aceea n-a fost mai bine, ceea ce l-a făcut pe Ismail Kadare să ceară în 1990 azil politic în Franța și de atunci își împarte viața între Paris și Tirana. V-am spus toate astea fiindcă micul roman "Păpușa" e autobiografic dar, ca toate romanele lui, are și o valoare istorică, etnologică, sociologică adăugată. Albania secolului XX apare acum prin viața mamei, o femeie aparent naivă, imatură, rămasă pentru fiu un mister. Măritată la 17 ani, după tradiția din Girokastra, prin tranzacția a două clanuri, Păpușa e adusă în casa veche de 300 de ani a familiei Kadare, iar neînțelegerile cu soacra conservatoare sunt povestite cu umor de Smail, care se detașează de familie, pentru a-și urmări propriul destin: studiile la Moscova, căsătoria cu Helena, boema artistică a anilor '70 cu ideile lor despre arta adevărată, curajul de a milita pentru alegeri libere, exilul la Paris și ieșirea din comunism a albanezilor în 1991, urmată de anarhie. Totul e pus în povestire de originalul scriitor care lărgește expunerea de sine spre Albania și spre universal, adică spre ceva ce ne privește pe toți.