Bucovineancă de obârșie, măritată în sud, la Călărași, apoi stabilită în Capitală, Angela Ludoșanu este o prezență constantă și luminoasă a târgurilor de artă populară de la Muzeul Țăranului Român. Și nu doar prin expunerea icoanelor sale pe lemn sau pe sticlă, sau a iilor cusute de ea cu o măiestrie neîntrecută, ci și prin felul minunat în care știe să tâlcuiască semnele tainice care alcătuiesc limbajul fabuloasei noastre culturi țărănești. O face cu drag, și la cursul "Atelier de cusut straie împărătești", și pe o pagină de Facebook, intitulată "Ia râurată românește". După ani de cercetare și exercițiu, Angela Ludoșanu a ajuns la concluzia că țăranul român a căutat, în toată istoria sa, să-L țină aproape pe Dumnezeu. Dumnezeul țăranilor este viu și cuprins în toate cele ale vieții, de la stâlpul casei însemnat cu cruci, până la "strajele" de pe ii, tot sub formă de cruce, și de la vița de vie, simbol al sângelui lui Hristos, și până la pâinea crestată cu semnul crucii, înainte de a fi băgată în cuptor.
"Am simțit tot mai acut nevoia de a-mi vindeca lipsa lui Dumnezeu"
- Icoanele dvs. pe sticlă și cusăturile țărănești v-au ajutat să pătrundeți taina spirituală a tradiției populare, rădăcinile ei legate de credința în Dumnezeu. Ce v-a mânat spre cultura țărănului român?
- Sunt născută la țară și i-am prins în viață, pentru o bună bucată de timp, pe bunicii mei materni. Bunica nu mai cosea ii, căci era bătrână deja, dar țesea covoare de pereți, "păretare" le spuneam noi, pentru multe sate din împrejurimi. Din asta trăia. Bunicul era neîntrecut în cioplit lemnul, știa să facă, de la o casetă de bijuterii, până la o casă, orice se putea face din lemn. Totuși, fiind crescută și educată la oraș, n-am rămas legată de cultura țărănească. Mai mult, din pricina modului în care era instrumentat politic, nici nu-mi plăcea folclorul, respingeam muzica populară și costumul național. Nu eram nici foarte credincioasă, deși sămânța lui Dumnezeu e sădită în fiecare om de la naștere. Eu am descoperit cultura țărănească prin cărți, care mi-au apărut în cale la momentul cuvenit, și credința adevărată, prin pictarea icoanelor. Apoi am înțeles că una nu se desparte de cealaltă, pentru că țăranul făcea totul cu Dumnezeu lângă el.
"Icoana pe lemn a fost prima mea mare dragoste"
- Ați absolvit un liceu de artă. De ce ați ales icoana, din tot ce puteați picta?
- Să știți că nu m-am visat și nici nu mă cred artistă. Am desenat, am pictat, am lucrat tapiserie de artă în liceu, din pură plăcere, dar lipsită de orice ambiții de originalitate și de afirmare. Era destul că mă bucura ce făceam. Totuși, după Revoluție, am simțit tot mai acut nevoia de a-mi vindeca o suferință sufletească: lipsa lui Dumnezeu. Nu eram atee, dar îmi doream să-L întâlnesc pe Dumnezeu în viața mea, să-L simt aproape, să mă fac vrednică de iubirea Lui, și nu prea era așa. Desigur, la început nu-mi era atât de clar golul acesta, au fost ani de căutări. Însă, pe urmă, am acumulat masiv și rapid. Totul s-a intensificat odată ce m-am hotărât să pictez icoane pe lemn. Cred că nici nu a fost ideea mea, ci a fost un fapt mistic. Într-o zi, mă aflam în vizită în București și colindam anticariatele, în căutare de cărți bune. Și-am găsit undeva Erminia (manualul de pictură bizantină). Am luat-o. Acasă, am răsfoit-o de multe ori, săptămâni la rând. Nu înțelegeam nimic. Câțiva ani mai târziu, am revăzut-o în bibliotecă și m-am decis să cer ajutorul unui preot. Acela a fost momentul când am început să pictez icoană pe lemn. Încet, încet, am priceput că toate câte trebuie zugrăvite în icoană au un rost, acela de a exprima adevărul, și că orice schimbare poate duce la știrbirea adevărului și la căderea în erezie. Pe măsură ce pătrundeam mai mult în taina iconografiei, pe atât sufletul meu se curăța mai mult și îl "vedea" mai bine pe Dumnezeu. Am citit mult, am mers la preoți și mi-au ieșit în drum cărțile trebuincioase. Icoana pe lemn a fost prima mea mare dragoste. A doua a fost icoana pe sticlă. Abia aceasta a adăugat o nuanță importantă: nu toate inovațiile sunt erezii. Pictorii țărani își îngăduiau adaosuri sau interpretări care nu respectau canoanele, dar care nu pot fi citite nici ca abateri de la adevăr, ci numai drept ceea ce sunt: un plus de frumusețe.
"Pictorii țărani aveau o îndrăzneală copilărească"
- Multă vreme, icoanele pe sticlă n-au fost îngăduite în biserici, ca fiind necanonice...
- Da, pentru că și preoții se speriau de prea multa lor... umanitate. Astăzi, clerul are un nivel intelectual înalt și nu se mai teme de astfel de icoane. Vedeți, pentru icoana pe lemn, a trebuit să-mi desăvârșesc linia, tușa, compoziția, și să depășesc "complexul grecesc" - adică să renunț la a lua ca sistem de referință icoanele în stil grecesc, și să deprind specificul icoanelor românești. Pentru icoana pe sticlă, am fost nevoită să renunț la a căuta perfecțiunea. M-a lămurit, prin exemple din colecția permanentă a MȚR, d-na Lila Pasima, care își dădea girul asupra autenticității și calității picturilor expuse spre vânzare la muzeu. M-a luat de mână și mi-a arătat cum făceau țăranii un ochi de sfânt, un deget, un model pentru margine etc. O dată, de două ori, de trei ori, până am înțeles că trebuia să redevin inocentă. Avem astăzi mulți pictori de icoană pe sticlă, dar nu toți știu, de fapt, să o picteze. Țăranii, care sunt maeștrii noștri, știau să găsească proporțiile desenului și armonia culorilor și să traseze acea linie modulată care se regăsește și în cusăturile de pe ii - sunt ii vechi, pe care broderia este o adevărată caligrafie, parcă făcută cu penița... Apoi, pictorii țărani aveau o îndrăzneală lipsită de obrăznicie, copilărească, aș spune. De pildă, există o reprezentare de inspirație apuseană a Maicii Domnului, căreia țăranii i-au spus "Maica Domnului Jalnică". Este o imagine în care Sfânta Fecioară stă în semiprofil, având în dreapta sau în stânga crucea pe care se jertfește Mântuitorul. Am reprodus și eu această icoană și, mergând cu ea la târg, cineva m-a certat, revoltat că am spus despre Maica Domnului că e jalnică. Dar "jalnic" este sinonimul popular pentru trist, îndurerat, nu pentru prăpădit, sau sărac, așa cum înțelegem noi astăzi cuvântul. Ei, și țăranul român a simțit nevoia să înveselească această icoană dramatică, gândind că moartea lui Iisus înseamnă, de fapt, Înviere, deci bucurie. Așa încât a pictat-o pe Măicuța Domnului în negru și, uneori, cu lacrimi pe obraz, dar a mărginit totul cu flori în culori vii. În alte reprezentări, i-a pus Maicii Domnului și un cercel sub formă de cruce în ureche. Unii s-au scandalizat, zicând că e erezie, dar de fapt este o dovadă de umanitate, de iubire pentru Măicuța Domnului. Nu e nici o impietate aici. Așa a știut țăranul să-și arate dragul pentru Maica noastră, înfrumusețând o imagine îndoliată.
- În unele icoane pe sticlă există simboluri identice cu cele de pe costumele populare. Le preluați și dvs.?
- Într-adevăr, în icoane au fost preluate motive florale sau geometrice populare, care apar în cusăturile de pe straie. Nici nu se putea altfel, sensibilitatea țăranilor avea același izvor și aceeași albie: credința. Așa mi-am explicat cum, după ce am cunoscut mai bine icoana pe sticlă, am simțit și eu o atracție foarte puternică spre semnele cusute pe portul popular: ii, cămăși, ilice, pantaloni... Cămașa națională este, în primul rând, un simbol identitar. Cine o vedea așa, neîmbrăcată, știa că stăpânul este femeie sau bărbat, cam de ce vârstă - în funcție de culorile folosite -, din ce zonă, dacă este sau nu căsătorit, ce stare materială are... Ei bine, cum era să lipsească taman miezul identității noastre, credința în Dumnezeu? Și nu lipsește. Între icoană și straiele populare a fost mereu un transfer de simboluri.
"Crucea este simbolul cel mai des întâlnit în cusăturile de pe ii"
- Care sunt cel mai des întâlnite simboluri creștine în cusăturile tradiționale?
- Crucile. Sunt multe feluri de cruci, așezate în multe modele, începând cu cel mai vechi, al prescurei, pătratul cu cruce, și până la unele dintre cele mai complicate, precum crucea în "M" sau zvastica - o cruce încârligată. Una dintre cele mai frumoase este crucea Sfântului Andrei, închipuită din frunze. Crucea este semnul distinctiv al creștinilor, dar este și semn protector. Așa se face că existau cămăși de alăptat, special croite, care aveau cusute cruci în dreptul sânilor, pentru sporirea laptelui și apărarea de rele a pruncului. Am mai văzut și o cămașă cu "aripi de înger", în colecția de cămăși marca Eliza Brătianu - o boieroaică îndrăgostită de ie, care a creat și un stil special, mai cizelat, și pentru care se foloseau materiale scumpe, mătase naturală, fir metalic din aur și paiete din aur. Acea cămașă avea brodate câte o cruce de aur pe fiecare umăr, pentru protecție, dar și pentru înălțare spirituală. Eu le zic "aripi de înger". De asemenea, crucea apare preînchipuită și în broderia de pe pieptul cămășii bărbătești cu barbure (clin mare, la mijlocul feței cămășii). Asta era cămașa ciobănească și cred că nevestele bacilor au gândit-o așa, pentru a-i pune sub pavăza lui Dumnezeu pe oamenii lor. Pe lângă cruci, foarte des apare steaua cu opt colțuri, despre care se știe că e steaua Maicii Domnului, steaua călăuzitoare a magilor din noaptea nașterii Mântuitorului.
Și "S"-ul este un semn foarte vechi și frecvent întâlnit în broderia pe ii și cămăși. E semnul șarpelui bun, de casă, care aduce belșug, noroc și înțelepciune. Iarăși, motivul viței-de-vie, simbol al sângelui Mântuitorului și al împărtășaniei, se găsește nu doar în icoane, ci și pe ii. Și nu vine de la plăcerea de a bea vin, pentru că în cusături, ca și în icoane, totul are un înțeles metafizic, transcendental. Aici se cade să mai facem o observație: în reprezentarea țărănească a lui Iisus, cu mlădița viței-de-vie care îi crește din coastă, Hristos șade pe o ladă de zestre, sugerând moștenirea de credință pe care ne-a lăsat-o.
"Cămașa țărănească este un acoperământ divin"
- Mai știu oamenii de azi semnificația cusăturilor de pe ii, le mai înțeleg povestea?
- Cele mai multe începătoare care vin la cursul meu de cusut nu știu ce înțeles are un semn sau altul, o culoare sau alta, un fel de croială ori altul, care e secretul altiței și așa mai departe. Eu dau uneori și propriile mele interpretări, cu ochi de iconar, nu am pretenția că știu totul și că dețin adevărul absolut, dar avertizez în acest sens. Esențial în cusutul iilor este însă altceva, să poți pune în modelele cusute toată energia ta spirituală, pentru ca acele cămăși să devină ceea ce erau odinioară, veșminte. Adică, nu doar ceva cu ce te îmbraci, ci un acoperământ divin, care te apără și te ajută. Și asta se face numai dacă înveți să te rogi în timp ce coși, să-ți pui gândurile bune în fiecare punct cusut și să-ți imaginezi că acea cămașă nu-ți acoperă doar trupul, ci mai ales sufletul. Pentru țărani, cămașa a avut dintotdeauna un rol apotropaic: îi ferea de vrăji, de magie, de deochi, de tot răul care se putea îndrepta spre ei. În acest rol constă autenticitatea ei. Lucrul făcut de tine, însemnat de tine cu cruci, în locuri ascunse, are un rost... magic. Toate semnele speciale de protecție, cusute în părți, fie foarte expuse, așadar vulnerabile, fie mai puțin vizibile, se cheamă "strajă". În plus, cămașa tradițională se lăsa netivită în partea de jos, pentru ca răul care venea către cel ce o îmbrăca să se scurgă în jos, să nu-l atingă.
Cămașa ciumei
Țărăncile coseau și cămăși speciale pentru vreo molimă sau pentru război. Era așa-numita cămașă a ciumei. Imediat ce apunea soarele, un grup cât mai mare de femei se aduna într-o casă și făceau până la miezul nopții o cămașă, începând de la torsul cânepei și țesutul pânzei, până la croit și cusut. Era împodobită în culori cât mai stridente, ca să-i placă "boalei". Deci, în câteva ceasuri trebuia isprăvită o muncă de câteva săptămâni sau luni, așa că era mare grabă, drept pentru care s-a transmis până azi o vorbă: "lucrezi ca pe cămașa ciumei". Dimineața, cămașa era aruncată între hotare, ca să o ia ciuma și să plece mai departe, să scape satul nevătămat, sau era pusă pe o sperietoare de ciori, ca să se înfricoșeze boala și să facă întoarsă calea. Aceeași cămașă se făcea în unele zone, ca în Maramureș, de exemplu, contra războiului, care era văzut tot ca o boală necruțătoare. Când află toate acestea, doamnele care se apucă de cusut prind și mai mare drag de ie și dovedesc și mai mult talent și mai multă hărnicie. Și, să mă credeți, nu există româncă să nu poată coase o ie. Dacă un pic e ajutată, își redescoperă abilitățile pentru asta, de parcă ar fi un dar genetic.
"Atelier de straie împărătești"
- În afară de aceste semne ale credinței populare, ați remarcat în cusăturile de pe ii sau cămăși și influențe ale unui model bisericesc?
- Da, da, de aceea și cursul nostru se numește "Atelier de straie împărătești". Costumele din unele zone aduc cu straiele bizantine. Cel mai apropiat model în care se vede inspirația bizantină este cămașa de Vrancea, cu mânecă învârtită. Este o mânecă de un metru și jumătate sau doi, care se coase atipic, din triunghiuri de pânză asamblate, ce creează un model înfășurat, bogat, care le dă un aer nobil. Același model de mânecă se regăsește la hainele unor ctitori pictați în vechime în unele biserici. De altfel, compoziția în sine a unei ii se aseamănă cu veșmintele arhanghelilor, care în iconografia noastră sunt de inspirație bizantină, împărătească. De acolo se trage și altița, care reprezintă cerul. Țărăncile se duceau duminică de duminică la biserică, se uitau pe pereți și preluau modele. Noi avem zeci de albume cu costume populare românești și mii de ii-cămăși care pot fi văzute în muzee. Totuși, am convingerea că n-au ajuns până la noi cele mai frumoase porturi, pentru că țăranii au fost îmbrăcați de înmormântare cu ele, fiind considerate veșminte protectoare, care îi vor ajuta să treacă nevătămați prin vămile văzduhului și să învie în Împărăția lui Dumnezeu, la Judecata de Apoi.