Sunt una dintre cititoarele permanente ale revistei și iubesc rubrica dedicată animalelor, pe care o citesc printre primele. La fel ca alți oameni de suflet, am trăit și eu întâmplări adevărate, legate de făpturile din preajma omului, ființe care nu vorbesc, dar știu să-și arate iubirea. În amintirea mea au rămas câteva asemenea "nestemate" care îmi luminează trecutul. Am să vă povestesc una dintre ele...
Pe când locuiam la București, lucram undeva pe Șoseaua Alexandriei, la două stații de capătul tramvaiului 2. Într-o zi de început de martie rece și posomorât, în timp ce așteptam autobuzul spre oraș, a trecut în viteză dinspre Bragadiru, un ARO cu remorcă. Din cauza curentului format de viteza mașinii, prelata remorcii flutura disperat și, la un moment dat, am văzut cum a aruncat ceva pe șosea. Uitându-mă mai atent, am observat că ceea ce căzuse se mișca. M-am apropiat în grabă și am văzut un pui de găină aproape zdrobit de asfalt. M-am grăbit să îl iau din fața celorlalte mașini care circulau în viteză și l-am băgat în mănușa de lână. Mi-a mulțumit, scoțând un piuit chinuit. Cum autobuzul meu nu mai sosea, am luat-o de-a lungul șoselei, de unde am mai salvat încă doi pui. De unde venea acel ARO și încotro se ducea n-am aflat niciodată.
Ajunsă acasă, le-am făcut puișorilor un cuibușor călduț și moale, într-o cutie. Le-am dat să mănânce, i-am învățat să bea apă. Ce bucurie pentru copiii mei! I-au adoptat imediat, punându-le la fiecare câte un nume de alint. Iată-mă mamă a cinci suflete! După lecții, fuga afară cu puii și tare mândri mai erau și invidiați de toți copiii din jur, când puii se jucau prin iarbă, și doar la auzul numelor veneau grăbiți, li se urcau în palmă și de acolo pe umeri. Când rămâneau singuri în bucătărie, piuiau de mama focului, chemându-ne. Când veneam acasă, doar ce auzeau cheia în broască, că și ieșeau repede din cutie, bătând bucuroși din aripi. Câte pozne... dacă îi lăsai de capul lor prin casă! Câte ghivece de flori scurmate, farfurii răsturnate, cerneală vărsată peste caiete! Așa au crescut și s-au transformat în trei cocoși cu creste roșii, care au început să-și scoată bărbăția la iveală, la început răgușit, apoi curat și puternic, scoțând din minți toți vecinii cu "cucurigul" lor. Venise vremea să-i ducem la țară, la început în vacanțe, apoi de tot. Le-a plăcut libertatea, dar de, nu puteau uita că au crescut în casă și mai treceau din când în când prin bucătăria mamei, doar erau cocoși de apartament!
Așa a trecut vara, cu nemaivăzuta până atunci prietenie dintre doi copii, un băiat și-o fetiță, și trei cocoși.
MARIA T. - Piatra-Neamț