A uitat să-mi spună când se va întoarce. Au trecut de atunci 3 ani. Toamna trecută, am plecat în satul meu, să-i fac pomană lui și morților noștri așa cum este obiceiul la noi. Când am ajuns la cișmeaua cu patru țuțurci, ultimele raze de soare se duceau să moară în asfințit, după dealul Bădulesii.
Pe șoseaua satului am mers încet, să nu trezesc amintirile, și nici nu știu când am ajuns la casa mea. Se lăsa amurgul peste sat și liniștea se cuibărea prin oboarele oamenilor. A doua zi, în mijitul zorilor, am plecat la cimitir, la tămâiat. Cu o mână duceam coșnița cu pomană pentru împărțit, iar cu cealaltă duceam oala de pământ cu tăciuni aprinși pentru tămâiat. Am aprins lumânări, am tămâiat mormântul și m-am jelit. L-am strigat pe tata și nu m-a auzit, am plâns și nu m-a văzut. Salcâmul din colțul cimitirului plouase cu bănuți de aramă peste mormântul lui. Cum stăteam și priveam, lângă mine înviau amintirile.
Cu mulți ani în urmă, pe vremea când îmi legănam păpușica de cârpă pe bătătura casei, într-o zi frumoasă și caldă, mama m-a chemat să mănânc. Am mâncat și nu m-am săturat. Eram o familie nevoiașă și mâncarea era puțină, iar eu eram mereu flămândă. Mama m-a trimis la locul nostru, de pe valea Călmățuiului, să-i duc tatei de mâncare. Cu sapa la spinare, plecase cu noaptea în cap să muncească pământul. Duceam pe o mână coșnița cu mâncare învelită cu un ștergar vărgat, iar în cealaltă duceam ulciorul cu apă rece de la fântână. Cu soarele pe umeri și picioarele goale, călcam țărâna fierbinte a drumului.
Am trecut pârleazul și am luat-o pe poteca cu gropan ce ducea la locul nostru. Tata m-a văzut de departe și a ieșit la capul locului, venind în calea mea. Era un bărbat înalt, slăbuț, dar vânjos. Avea picioarele desculțe și purta o pereche de pantaloni peticiți în genunchi cu petece de altă culoare. Cămașa albă, din pânză țesută în război, avea mânecile suflecate până la coate și era descheiată până la jumătatea pieptului. Pe cap purta o pălărie ponosită de vreme, pusă într-o parte, pe urechea dreaptă. În ochii lui, strălucea soarele întreg. La umbra rară a unui salcâm singuratic, nu departe de apa Călmățuiului, ne-am oprit ca să mănânce tata. Pe coasta dinspre Cărloman, o pereche de boi priponiți în resteu țineau în coarnele lor imensitatea albastră a cerului de vară.
Tata a așternut ștergarul vărgat și a scos din coșniță strachina cu mujdei de usturoi și un copan de pui și le-a pus în mijlocul ștergarului. Într-o parte, a pus felia de mămăligă. Cu apa din ulcior și-a spălat mâinile muncite și și-a răcorit fața. Cu picioarele strânse sub mine, m-am așezat lângă ștergar. Ochii mei flămânzi urmăreau mișcările tatei. S-a așezat și tata. Ne-am făcut cruce și peste mujdeiul din strachină a turnat puțină apă și a mestecat saramura. A rupt copanul în două și mi-a întins bucata cea mai bună. În mâna cealaltă, mi-a dat un cocoloș de mămăligă. A început să mănânce în liniște. Rupea un dumicat de mămăligă și-l întingea în strachina cu saramură, apoi îl băga în gură. Bucata de copan rămasă o înmuia în zeama de usturoi și o sugea să-i simtă doar gustul. Abia când mămăliga era pe sfârșite mușca puțină carne de pe os. În gura mea prea des flămândă, bucata de pui dispăruse repede.
După ce a mâncat, tata și-a făcut cruce, a mulțumit lui Dumnezeu și s-a rugat de sănătate. Cu dosul palmei arse de soare s-a șters la gură, pierzându-și privirea peste întinsul văii.
O pală de vânt se zbenguia pe valea Călmățuiului, răsfirând cicoarea îmbobocită ce străjuia poteca. Lanul de lucernă abia-nflorit se legăna duios lângă răzorul nostru. Un fir de vânt se furișa în sânul cămășii tatălui meu, umflând-o pe spinarea-i trudită.
Am plecat și eu, cu vântul jucându-se în pletele mele de culoarea cânepii uscate. Duceam în coșniță oasele de pui și un boț de mămăligă, de mâncare pentru câinele nostru.
Timpul a trecut o dată cu apa Călmățuiului. Am moștenit pogonul de pe vale al tatălui meu. Din capul liniei, cu mâna streașină la ochi, privesc peste poteca cu gropan. Prin negura timpului, acolo, sub umbra rară a salcâmului singuratic, zăresc parcă o cămașă albă, umflată de vânt, și o pălărie ponosită, pusă într-o parte pe urechea dreaptă. Așa cum și-a dorit tata, am o viață mai bună ca a lui și pot mânca azi mai mult decât o jumătate de copan de pui.
IOSIF G. - Constanța