Pr. VISARION ALEXA - Biserica "Sfântul Nicolae", București - "Maica Domnului e maica noastră"

Părintele Visarion Alexa, de la Biserica "Sf. Nicolae" - Militari, este chipul blân­deții. Îl cunosc de mult timp și nu l-am văzut nici măcar o dată încruntat. Vorba îi e mă­surată și caldă, gesturile - calme și rare. Seamănă, pe undeva, cu părintele lui duhovnicesc de odi­nioară, Avva Sofian Boghiu, de la Mânăstirea Antim, din București. Și mai împărtășește ceva cu fostul său duhovnic: evlavia pentru Maica Domnului. În pragul praznicului Ador­mirii Maicii Domnului, părin­tele Visarion ne-a vorbit despre cum se cade să o privim pe Sfân­ta Fecioară: ca pe propria noastră mamă.

"Un popor născut din suferință are nevoie de mângâiere"

- Sfinția voastră, creștinii români aleargă la Maica Dom­nului, mai înainte de a apela la orice alt sfânt și chiar la Hris­tos. Au mare evlavie la Ea, o cinstesc și i se roagă. De unde vine această încredere și apro­piere a noastră de Maica Dom­nului?

- Cred că evlavia românilor față de Maica Domnului vine, în primul rând, din suferință. Isto­ria noastră este plină de necaz, durere, jertfă... Nu există o perioadă de măcar 50 de ani în care să nu fi fost asupriți. Iar un popor născut din suferință are nevoie de mângâiere. Și nimeni nu ne poate mângâia mai mult decât o mamă. Mama îți dă ali­nare, îți șterge lacrimile, te îmbărbătează, te vin­decă, te ajută. Iar mama poporului român este Mai­ca Domnului! Pentru că Ea ne-a înfiat. O dove­dește faptul că majoritatea bisericilor din România o au ca ocrotitoare pe Maica Domnului, în fiecare casă de român găsești cel puțin o icoană cu Maica Domnului, în multe birouri, chiar și de corporatiști, vezi, de asemenea, chipul Sfintei Fecioare, numele Maria este cel mai popular nume între femei... Poa­te că majoritatea românilor nu o cunosc teolo­gic și nu ar ști să răspundă de ce o cinstim atât de mult, dar important este că Maica Domnului este o prezență firească în viața noastră și asta se vede din tot ce am enumerat mai înainte. Noi avem o relație de filiație cu Ea. O iubim, o respectăm, îi cerem ajutorul, îi mulțumim, îi ridicăm case-biserici, îi facem loc în viața noastră tot timpul. Unele dintre cele mai mari pelerinaje în care mer­gem sunt în cinstea Ei. Pe scurt, Maica Domnului e maica noastră și de aici vin toate, și ma­nifestările de iubire, și curajul de a-i face rugăminți, și sprijinul care vine de la Ea. Desigur, această relație de fiu-mamă nu se datorează faptului că noi suntem mai cu moț decât alte popoare creștine, ori că am fi vrednici de așa ceva, ci vine dintr-o rea­litate specifică: mult am suferit și de mult ajutor am avut nevoie; mult am plâns și de multă alinare am avut trebuință...

"Cele mai multe icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului se află într-un ținut-rană: în Ardeal"

- Părinte, ca în cazul tu­turor sfinților, și în cel al Mai­cii Domnului, legătura noastră cu Ea se face mai întâi prin icoană și mai apoi prin rugăciune. În țara noas­tră există multe icoane fă­cătoare de minuni ale Maicii Domnului. Unele sunt scoa­se în procesiune din vreme în vreme, altele provoacă pele­rinaje uriașe... Toate o înfă­țișează pe Maica Domnului și prin toate s-ar putea manifesta puterea divină. De ce credeți că unele "răs­pund" rugăciunilor noastre și altele nu?

- Vedeți, cele mai multe icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului se află într-un ținut-rană: în Ardeal. E anul Centenarului Marii Uniri și trebuie să ne amintim că până la acel ceas, din 1918, Ardealul a trecut prin mari suferințe. De aceea, Maica a ales ca acolo să-și facă mai mult simțită prezența. Maica a fost martora și ocrotitoarea ro­mânilor în lun­gile secole de restriște de sub dominația austro-ungară. Ar­delenii știu și nu uită. Așa se face că până azi sunt acolo mari peleri­naje la icoana Maicii Domnului de la Nicula, dar și prin alte părți... În Transilvania, de sărbătorile în­chi­nate Maicii Domnului, este mult freamăt. Sate întregi înge­nun­chează cu sufletul și cu trupul în fața Împărătesei noastre veșnice.
Acum, ca să răspund direct întrebării dvs: toate prototipurile icoanelor Maicii Domnului sunt făcă­toare de minuni. Pentru că, trebuie să știe cititorii noștri, majoritatea icoanelor sunt cópii după anu­mite originale, pe care le numesc prototipuri. Mai­ca Domnului are icoane cu istorii miraculoase: una care nu e pictată de mâna omului, o alta care a venit de nicăieri, pe apă, alta în care și-a schimbat expresia feței după un eveniment și a rămas așa, o alta care a fost descoperită într-un copac... Acestea, ca și multe altele, fac minuni. Și, deseori, și cópiile lor. De ce unele fac și altele nu fac minuni? E o taină. Ține de rânduiala Maicii Domnului.
Sunt oameni foarte credincioși care n-au trăit în viața lor o minune. Nu înseamnă că minunile li se întâmplă doar celor care merită. Nu știm pe cine alege Maica Domnului să ajute, când anume, de ce se arată unora și altora nu. Maica Domnului are inimă de mamă și, dacă din durere te îndrepți către ea, vine și răspunsul. Cu inimă de mamă ne cân­tărește pe noi oamenii, nu după faptele sau după răutățile noastre...

"Icoanele ne amintesc că sfinții au fost oameni ca noi"

- Cei mai mulți oameni nu se pot ruga decât în fața unei icoane. Acolo se concentrează mai bine, acolo își pleacă, într-adevăr, inima, și își spun oful. De ce are nevoie omul de reprezen­tarea unui sfânt ca să se poată ruga?

- La modul banal, am putea spune că icoana ne ajută să vizualizăm persoana sfântă căreia ne ru­găm și să ne rostim rugăciunea ca în fața unui om viu, așa cum și sunt sfinții, nu ca și cum am vorbi singuri. Însă, explicația mai adâncă este că icoa­nele ne sunt date ca să ne amintim de unde venim și unde ne ducem. Suntem fii ai lui Dumnezeu și ne putem întoarce la Tatăl. O spun "Scripturile", o demonstrează și rugăciunea noastră de bază, sin­gura pe care am primit-o direct de la Mântuitorul: "Tatăl nostru". Când vedem chipurile sfinților, rea­lizăm că aceia au fost oameni care, prin credință, au primit de la Dumnezeu puteri asemenea Lui. Icoanele sunt cea mai adâncă și cea mai curată mărturie și cel mai puternic îndemn: rostul nostru este să devenim icoane. Știți că omul este prima icoană din istoria existenței? În "Cartea Facerii", Sfânta Treime spune: "Să facem om după chipul și după ase­mă­narea noastră". Deci, noi sun­tem chipul lui Dum­nezeu, sun­tem icoana lui Dum­nezeu. Există și o is­torioară la Sfinții Părinți, potrivit căreia, după ce a fost creat Adam, a­cesta se plim­ba prin Rai și era pentru pri­ma da­tă văzut de în­geri. A­tunci, Sfin­ții Ar­han­gheli Mi­hail și Gavriil s-ar fi întrebat: "Cine este acesta? Seamănă cu Dumnezeu, dar o fi Dum­nezeu?". Vă dați seama ce valoare ne-a dat Dum­nezeu?
Mântuitorul spune că e mai prețios un suflet de om decât tot universul. De aceea, toată tradiția Bisericii s-a concentrat pe omul-icoană: nu face rău nici unui om, că-i faci rău lui Dumnezeu! Deci, noi toți suntem chemați să ne sfințim. Și, pentru ca să nu ne îndoim că e posibil, sau să nu uităm, avem icoanele. Icoanele reprezintă oameni ca noi, care s-au sfințit.
Părintele Patriarh Teoctist spunea: "L-am cu­noscut pe unul care a jucat fot­bal, în curtea școlii, cu Sfântul Ioan Iacob Hozevitul". Ioan Iacob Hozevitul, al cărui trup a fost descoperit, cu ani în urmă, neputrezit, bine-mirositor și care face minuni. Vă dați sea­ma? Prie­tenul tău de joacă se poate sfinți. Și tu te poți sfinți! Ar trebui să fim mai conștienți de această realitate. Să nu fim uituci. Nu aici e casa noas­tră, asta e Valea Plângerii! Casa noastră este în Împărăția Veș­nică, iar menirea noastră este să ne re-unim cu Dumnezeu. Avem ne­voie de icoane, pentru că ele sunt cu adevărat ferestre spre veșnicie. Vedem un chip, dar el ne vorbește despre o lume.

"Maica Domnului vindecă tot, vindecă pe oricine, numai să-i cerem ajutorul!"

- Acum câtva timp, ați adus la biserica sfinției voastre o copie du­pă icoana Maicii Domnului Pantanasa (Vin­decătoarea de cancer) de la Sfân­tul Munte Athos. De ce ați ales o astfel de icoană și nu alta? Cu­noașteți minuni înfăptuite de ea?

- Am ales o icoană cu renumele de vindecă­toare de boală, pentru că eu o văd pe Maica Dom­nului în ipostaza unei mame îngrijorate, care își veghează copiii suferinzi, căci inima ei arde de mila lor. Și o mai văd pe Maica Domnului ca pe un medic universal - vindecă tot, vindecă pe ori­cine, numai să-i cerem ajutorul.
Am mai ales-o pentru că vin la biserică foarte mulți oameni bolnavi grav, aproape fără speranță, care îmi cer ajutorul. Și m-am gândit: ce pot face pentru ei? Să mă rog, să-i spovedesc, să-i împărtășesc, să-i încurajez. Dar ce pot face eu mai mult decât Maica Domnului? Nimic. Cine are mai mare trecere la Mântuitorul decât ea? Nimeni. Așa că le-am adus icoa­na ca să i se roage Ei.
De când am adus-o aici, am văzut lucrări minunate. Avem un coleg preot care s-a vindecat de cancer du­pă ce i s-a rugat. Sigur că a făcut și tot ceea ce doctorii au crezut necesar, dar atâția alții urmează același trata­ment și nu supraviețuiesc. Părin­tele e bine, slavă Domnului! Sunt însă mult mai multe cazuri pe care le cu­nosc. Oameni tineri, bonavi de can­cer, care i s-au rugat Maicii Dom­nului aici și au fost vindecați. Eu, unul, cred cu tărie că Dumnezeu i-a vindecat prin mijlocirea Maicii Dom­­nului.

"A venit Doamna!"

- Sfinția voastră ați trăit personal vreo minune înfăptuită de Maica Domnului?

- Eu am foarte mare evlavie la Maica Dom­nului, dar nu pentru că am trăit vreo minune, ci pentru că l-am cunoscut pe Părintele Sofian Boghiu, care mi-a fost duhovnic și care, la rândul său, o iubea foarte mult pe Maica Domnului. Și Părintele mi-a povestit minuni ale Maicii Dom­nului pe care le știa direct. Una dintre minunile acestea s-a petrecut în temnițele comuniste. Părintele Sofian a fost închis de către comuniști ca adept al mișcării spirituale "Rugul Aprins" de la Mânăstirea Antim, adică pentru credința lui orto­doxă. Și, în închisoare, a avut, la un moment dat, un coleg de celulă mai tânăr și pe care gardienii îl băteau frecvent, cu sălbăticie. Acel om era terorizat de bătăile pe care le primea ore în șir, așa încât ajunsese în pragul sinuciderii. I-a și spus Părintelui că e pe cale să-și ia viața. Părintele l-a îndemnat să nu dispere și să ceară ajutor de la Maica Dom­nului, căci sigur nu-l va părăsi. L-a și învățat cum să se roage. Următoarea dată când s-a întors din camera în care fusese schingiuit, deși plin de răni și sânge, tânărul acela era străluminat de bucurie. Părintele Sofian s-a temut că omul și-a pierdut mințile și l-a întrebat ce s-a întâmplat. "Părinte, a venit!" - i-a răspuns tânărul, care fusese și de data asta zdrobit în lo­vituri. "Cine a venit?". "A venit Doamna". Și i-a povestit apoi cum, în timp ce era maltratat, a apărut Maica Dom­nului, înveșmântată în alb, i-a spus să nu se tea­mă și l-a atins ușor, mo­ment în care toată durerea și toată frica lui au dispărut ca prin farmec. De atunci, omul mergea la caznă cu veselie, căci știa că va fi ocrotit și tânjea să o mai vadă pe Maica Domnului. Așa a supraviețuit și a apucat să fie eliberat.

"Rugăciunea cu lacrimi este cea mai ascultată"

- Cum trebuie să ne rugăm Maicii Domnului pentru ca rugăciunea noastră să fie ascultată?

- Orice rugăciune care izvorăște din durere are mare putere. Nu mă refer numaidecât la durere fizică. Și nu cred că există om neîndurerat. Poate că nu te doare trupul sau sufletul, dar te dor copiii, cu problemele lor, sau părinții bătrâni și singuri, rămași departe de tine... Cu toții suferim dintr-o pricină sau alta. "Secretul" pentru ca o rugăciune să capete răspuns repede este să ne punem toată suferința în cuvintele pe care le adresăm Maicii Domnului. Inima ei de mamă le va simți ca atare, iar ajutorul nu se va lăsa așteptat. Repet, Maica Domnului este mama noastră. Noi suntem precum pruncii din leagăn, care nu știu să vorbească, dar plâng atunci când au o nevoie sau când îi supără ceva, iar mama știe să le dea ce le trebuie sau să le aline durerea. Să ne rugăm, deci, Maicii Domnului așa cum simțim, cu ce cuvinte ne vor veni mai la îndemână, dar cu lacrimi, și punând toată suferința noastră în rugăciune. Nu trebuie nici măcar să-i spunem de ce avem nevoie, căci Ea știe deja, așa cum o mamă obișnuită știe de ce plânge copilul ei, chiar dacă nu îi spune. N-avem neapărată nevoie de un vocabular complicat, de Acatist, e suficient să spunem "Of!" și Ea ne aude. Sigur că dacă nu o facem formal, putem să citim și rugăciunile din cărțile speciale de rugăciuni și vor avea la fel de multă putere.
Părintele Sofian ne spunea nouă, studenților la teologie, să luăm de soții fete care știu rugăciuni către Maica Domnului, căci alături de ele nimic nu ne va lipsi și nu vom putea rătăci calea. La ce ne îndemna, de fapt, părintele? Nu să le dăm fetelor un test, ci să ne asigurăm că au evlavie la Maica Domnului, căci vor fi binecuvântate. S-a întâm­plat să găsesc și eu o fată care știa Acatistul Maicii Domnului pe de rost. Și am văzut în acest fapt un semn de la Dumnezeu, drept care am luat-o de soție și mă bucur că am făcut-o.
Tot de la Părintele Sofian am învățat o rânduială pe care o țin și eu, și o recomand și ucenicilor mei. Părintele ne spunea: "Când ai o problemă serioasă, ține un pic de post și rostește Paraclisul Maicii Domnului timp de 40 de zile". Unii zic că asta e o rețetă și că rețetele nu prea țin. Eu îi cu­nosc pe majoritatea ucenicilor părintelui și se întâmplă să le știu și marile încercări ale vieții. Toți au depășit necazurile, au primit răspuns la îndoielile lor, au fost ajutați de Dumnezeu după ce au ascultat sfatul Părintelui. De­se­ori, răspunsul le venea înainte de a termina cele 40 de zile de Paraclis.

- Mulți creștini se străduiesc să se roage Maicii Domnului în momente și în locuri speciale: la Adormire sau la Naștere, acolo unde S-a arătat cândva și a făcut miracole, dinain­tea unor relicve - cum e mormântul Său de la Ierusalim, sau Brâul -, în fața icoanelor făcătoare de minuni care o înfățișează... Este o nevoie de ceva "palpabil", concret, fizic, în această căutare? Nu e o superstiție, de vreme ce știm că Maica Dom­nului e prezentă mereu și pretutin­deni?

- Nu, e o nevoie naturală, care se naște din dragoste, dor și suferință. Când îți iubești părintele, nu e destul să știi că e acolo, lângă tine, ci vrei să-l și îmbrățișezi. Când ți-e dor de mama ta, ai vrea să ai la îndemână fie și numai o năframă a ei, pe care să o miroși și să o săruți. Ce să mai vorbim despre când e ziua ei? Păi nu te duci la ea, nu o cauți, nu vrei să îi spui că o iubești și că-i dorești tot binele? Pe de altă parte, nu trebuie să fie un eveniment ca să-ți fie dor de mama. Nu o suni pe mama numai când arde, nu? La fel trebuie să ne raportăm și la Maica Domnului! Toată dra­gostea ta să se reverse firesc asupra Ei. De altfel, Dumnezeu ne propune, cum spuneam, o relație de familie: El e tatăl, Sfânta Fecioară e mama, iar Iisus este fratele nostru mai mare. Sfânta Familie ne este model, dar ne și include. Iar familia noastră pământească este o școală care ne ajută să facem parte din familia cerească. Cea mai frumoasă Evanghelie, pentru că e pe viu. Dacă suntem atenți la relațiile din familie, nu trebuie să ne învețe nimeni cum să ne purtăm cu Maica Domnului, cum să o cinstim, cum să-i vorbim... Asta le și spun credincioșilor, când vin să se închine la icoana Maicii Domnului: "Frate, soro, ai mamă?", "Am, părinte", "Vorbește cu ea!".