ANA ULARU - "Îmi e dor să lucrez în România. Să fiu cerută și-aici în film"

Actrița Ana Ularu se află din nou pe ma­rile ecrane, într-o super producție in­ter­­națională. Este vorba de filmul "Si­be­ria", în regia lui Matthew Ross. Ana îl are par­tener pe nimeni altul decât pe celebrul actor Keanu Reeves, cei doi interpretând personajele principale ale producției canadiano-americano-germane, care a avut premiera mondială la New York, pe 13 iulie.

"Keanu Reeves e un partener minunat"

- De curând a avut loc premiera mondială a filmului "Siberia", în care joci alături de Keanu Reeves. Cum a fost această nouă experiență a ta în lumea filmului "mare"?

- Nu îmi place să ierarhizez proiectele. Pur și simplu, pornesc cu emoții uriașe și un simț al res­ponsabilității acut, la fiecare nouă "luptă" pe care o dau cu rolurile. Evident că de data asta am avut emo­ția de a lucra cu un nume uriaș în cine­matografie, dar imediat ce am început repetițiile, m-am simțit ca în cel mai productiv și profund mediu creativ, unde faima era neimportantă și era vorba doar de profesionalism și de artă. Keanu e un partener minunat. Generos și cu umor și teribil de inteligent și profund. De altfel, întreaga distri­buție a filmului era alcătuită din actori minunați, și aproape după fiecare dublă aveam o senzație sublimă de "teatru bun". Era ca un jam session în care muzica te hipnotizează și vezi că și muzi­cienii zâmbesc de bucuria a ceea ce înfiripă.

- Ai un lung șir de filme în care ai jucat în compania unor monștri sacri ai cinematografiei mondiale, precum Tom Hanks, Jeremy Irons și mulți alții. Ai amintiri legate de ei, demne de po­vestit mai departe?

- Am amintiri frumoase din toate aceste filmări, dar ele au toate legătură cu contextele lor. Te apropii de echipa ta, filmele devin mari familii cu ritmuri proprii, cu umor și dinamici inex­pli­cabile ulterior. Am avut noroc să întâlnesc oameni minunați, indiferent de coeficientul lor de cele­britate. Nu-i pot diferenția.

- Ești actrița preferată a mul­tor regizori de film români. Cu care dintre ei îți place să lucrezi și de ce?

- Mi-ar plă­cea să fiu cum spui, dar nu prea pare așa. Îmi e dor să lucrez în România, să fiu cerută și aici în film. M-ar bucu­ra enorm să lu­crez cu Cristi Puiu sau să lucrez din nou cu Cristian Mungiu. Așa cum în teatru mi-aș dori să lucrez cu Alexandru Dabija și, evident, Radu Afrim.

Lecția mamei

- Ce îți amintești despre primele "lecții" de actorie luate pe când erai copil?

- Mama mi-a dat prima lecție, când am dat prima probă, la 9 ani. Mi-a spus ceva care cumva mi-a devenit motto - "spune re­plicile ca și cum ar fi cuvintele tale". E atât de profund înscrisă ideea asta în mine, de a îmi asuma organic și de a crede povestea.

- În teatru ai jucat în "Lolita", pe când erai încă elevă, avându-l ca partener pe Ștefan Ior­dache. Ce îți amintești despre acel rol?

- Îmi amintesc tot. Fiecare zi a re­petițiilor, fiecare mo­ment de gra­ție sau de ten­siu­ne. E o școală mi­nu­nată să fii aruncat direct pe front, să nu ai timp să te răsfeți, să în­țe­legi ce înseamnă să faci me­seria as­ta, indiferent de consi­derente per­so­nale. Îmi e dor de Ștefan Ior­da­che, "Nea Fane", de felul în care vor­bea și te fascina cu muzi­ca­litatea lui, cu vocea de opium, cu prezența și sufletul lui de scamator. Îi mulțumesc me­reu doamnei Că­tă­lina Bu­zo­ianu că m-a născut pen­tru scenă, că mi-a dat armură și mu­niție, că m-a inventat ca actriță de teatru.

- Joci în egală măsură în teatru și în film. Care din ele îți aduce mai multe satis­fac­ții?

- Ambele. Și mereu îmi e dor de cealaltă fațetă, în timp ce lu­crez în vreuna dintre ele. Am ne­voie de amândouă, de felul în ca­re mă soli­cită și mă an­tre­nea­ză. De ener­gia și rit­mul unui platou, de adrenalina scenei.

"Îmi place să joc. Să construiesc personaje"

- Joci mult și în teatrul independent. Spațiul independent îi asigură unui actor mai multă libertate?

- Constrângeri și libertăți există în ambele realități, și în instituție, și în gue­rrillă. Prefer să nu mă definesc prin­tr-o limitare, nu cred că adevărul se găsește doar într-o formă de teatru. Și cred că un actor trebuie să fie maleabil, versatil și deschis la minte. Mie îmi place să joc. Îmi place să cons­tru­iesc personaje. Îmi place să îmi șo­chez imaginația, să devin eu-ne-eu.

- Având un succes impresionant în străi­nă­tate, te-a bătut vreodată gândul să pleci definitiv din țară?

- Habar nu am ce e succesul încă. De lucru să fie... și nu. Nu am să plec.

"Talentul nu e epilepsie artistică"

- Cum te simți în me­­diul teatral de azi? An de an ter­mină fa­cul­tatea sute de tineri ac­tori. Este în re­gu­lă? Au șanse reale la o ca­rieră, sau cei mai mulți vor fi doar șo­meri cu di­plomă?

- Cred că talentul e cu adevărat rar. El tre­buie dus în palme cu un simț de respon­sabilitate uriaș, pa­ra­frazându-l pe Vlad Mugur. Iar talentul nu e epilepsie ar­tis­tică și orgoliu, e ver­sa­ti­li­tate, răb­dare, an­duranță și in­teres. E ceva de ca­re trebuie să ai grijă în fie­care clipă, dinlă­un­trul "gaz­­­dei" sale și din afară. Poate că se­lecția ar trebui să fie mai radicală la începuturi, pentru a pre­în­tâmpina dezamăgirile târzii.

- Care sunt nemulțumirile tale ca actriță față de "sistemul" teatral?

- Iată un răspuns pentru mine însămi, nu pen­tru ochii cititorului. Nu îmi plac lamentările. Poa­te doar lipsa de solidaritate între generații e de sanc­ționat public. Și lăcomia celor mari, în defavoarea rezultatului de calitate.

- Care sunt proiectele tale următoare și unde te pot vedea spectatorii?

- La Teatrul Act, multiubitul meu Act, la Bu­landra, Comedie, Metropolis, Godot. Anunț eu în­tr-o veselie spectacolele pe facebook. Și despre pro­iecte povestim când se vor împlini.

- Ai planuri de vacanță sau în vara aceasta mun­cești?

- O să călătoresc ceva timp și ne vedem în sta­giunea următoare, cu mult drag!