Dintre scriitorii britanici activi, de top internațional, am o admirație - iubire specială pentru Julian Barnes. Fiecare dintre romanele, eseurile și volumele lui de povestiri - cele mai multe traduse în seria de autor de la Nemira - mi-a adus, pe lângă o lectură empatică, alte și alte dovezi de subtilitate narativă, umor, curaj de a aborda teme comune într-un mod neconvențional. Cel mai recent roman al lui, apărut în original chiar anul acesta, a fost imediat tradus de harnicul Radu Paraschivescu (în graba lansării românești, ar fi avut totuși nevoie de un redactor și un corector mai atenți). "Singura poveste" e un roman de dragoste scandaloasă, un fel de partidă de tenis "la dublu", cu o echipă formată dintr-un băiat de 19 ani și o femeie de 48, din mediul social conservator al clasei de mijloc britanice. Naratorul, Paul Roberts, crede că în fiecare dintre noi există o poveste trăită care ne marchează pe viață și a cărei amintire ne însoțește: "Fiecare are povestea lui de dragoste. Poate c-a fost un fiasco, poate s-a fâsâit, poate că nici n-a început propriu-zis, poate că a fost doar o închipuire, dar asta nu o face mai puțin adevărată. Fiecare o are. E singura poveste". Iar Paul ne spune povestea lui, începută în urmă cu jumătate de secol, în anii '60, când proaspăt absolvent de liceu, s-a îndrăgostit de o femeie cu 29 de ani mai în vârstă, Susan, măritată și mamă a două fete mai mari ca el. În suburbia londoneză de oameni înlesniți, unde grija pentru reputație prevalează, această dragoste împărtășită atrage blamul familiilor respectabile, ceea ce îi determină pe cei doi îndrăgostiți să fugă împreună. Rămân ca un cuplu 11 ani, timp în care sentimentele slăbesc, Susan, sub angoasa îmbătrânirii, devine alcoolică și sfârșește în demență. Atracția fizică, pasiunea nebunească a lui Paul declină și ea în responsabilitate afectuoasă: consideră că are un preț de plătit pentru nesăbuința de odinioară și continuă relația devenită stânjenitoare și dureroasă cu Susan, până la sfârșitul ei într-un azil. Paginile despre alcoolism ca minciună, opus iubirii care e adevăr, despre anxietatea mistuitoare a bărbatului, disperat să-și salveze iubita de la autodistrugere, deteriorarea progresivă a minții acesteia sunt povestite verosimil și fără melodramă, cu o tristețe atenuată de luciditate și detașare, din punctul de vedere al propriei bătrâneți. Căci virtuoz e Julian Barnes și în construcția epică, structurată în trei părți. Dacă în primele două, Paul povestește la persoana I, instalându-se în trecutul selectiv al amintirilor, în care e băiatul și tânărul îndrăgostit, cu un ritm de viață accelerat, partea ultimă e narată la persoana a III-a, într-un prezent al septuagenarului în care "neastâmpărul primei persoane se potolise". Acum își poate evalua cu adevărat unica poveste și își poate îndeplini o ultimă datorie față de Susan: "să și-o aducă aminte corect. Iar asta nu însemna cu acuratețe, zi de zi, an de an, de la început, trecând prin mijloc și până la sfârșit (...). Era datoria lui de pe urmă, în numele ambilor, să și-o amintească și să și-o păstreze în gând ca atunci când fuseseră pentru prima dată împreună". Între banalele formulări "Viața e frumoasă dar tristă" și "Viața e tristă dar frumoasă", bătrânul Paul știe că una e adevărată, dar nu poate decide care. Cât despre iubire, Barnes crede că nu poate fi prinsă într-o definiție, ci doar într-o poveste. Poveste pe care merită să o citiți.