Parfum cu miros de copac

- Acum cinci decenii, părăsea România cu un singur gând: să cu­noască Franța, în toată splendoarea ei. Azi, Nicolas Dănilă locuiește la Paris și e creatorul primului parfum fără alergeni. O inovație care a revoluționat parfumeria și care a pus pe jar o industrie întreagă -

"C'est de la vanille", îmi spune și mă privește zâmbind cum duc încheietura mâinii la nas. "Va­nille de Polynesie" din insula Tahaa. Floare de Tia­ré. Și Frangi­pani stropit de apa oceanului. Închid ochii și dintre frunzele verzi văd cum se desface o cărare pe care cobor desculță la mare. Un vânt călduț gâdilă frun­zele. Un foșnet lin piaptănă valurile și spațiul de dincolo de pleoape pare dintr-odată in­vadat de al­bas­tru. Albastru azur, ca apa care udă blând plajele din Bora Bora. Albastru cristalin, ca sticluța așezată pe masă, în fața mea.
Trei ore și jumătate de zbor și încă pe atâtea petrecute în forfota aeropor­turilor, și iată-mă aici, în lumina cafenie a unui bistro din splendidul și însoritul Paris. După luni de căutări, bănuielile legate de nume, care m-au stârnit să îmi fac bagajul, mi s-au confirmat. Parfumurile Nicolas Dănilă sunt, într-adevăr, create de un ro­mân. Un român plecat din țară cu decenii în urmă, care își spune acum povestea, topind franceza și româna într-o limbă șoptită.

"Un parfum fără alergeni? Asta e imposibil!"

Să știi să miroși e "un don naturel". De fapt, în meseria asta, nu cu nasul faci treaba, ci cu capul. Când a decis să creeze primul lui parfum, Nicolas știa că, spre deosebire de toți ceilalți parfumeuri, are în plus avantajul faptului că e un economist, un matemati­cian și un chimist foarte bun. Așa că, înainte de orice, în 2003 a plecat în sudul Franței, la Grasse, și a propus unor companii de acolo să le facă un studiu prospectiv cu ce se va întâmpla în industria parfumu­rilor zece ani mai târziu. A făcut o matrice de 180 de variabile și a descoperit două mari tendințe pentru anii ce vor urma. Prima era că oamenii voiau din ce în ce mai mult produse naturale, nu din derivați de petrol, fiindcă suferinzii de alergii erau tot mai mulți. A doua, că reglementația pri­vitoare la compoziție va fi din ce în ce mai seve­ră. Când a fost gata, a vândut studiul cu 150.000 de euro la Guerlain, Kenzo, Givenchy și Dior. Responsa­bilii au citit rezultatele și l-au convocat într-un con­siliu să le explice ce e de făcut. "Trebuie să faceți parfumuri fără alergeni!", le-a spus Nicolas. "Așa ceva nu se poate!", i s-a răs­puns. "Dar va veni o lege când veți fi obligați să pu­neți pe cutie lista de alergeni!". Au zis: "Monsieur Danila, să fim serioși!". Doi ani mai târziu, a ieșit legea, și dorința de a crea el însuși un parfum fără alergeni a început să-i dea târcoale. Tot atunci, într-o împrejurare fericită, l-a întâlnit pe Guy Robert, unul din cei mai mari parfumeuri ai lumii, căruia i-a mărturisit ambițiile lui. "Asta e imposi­bil", a venit răs­punsul. "Dacă ați reuși măcar unul, ar fi re­voluție în parfu­merie. Dar nu se poate!". Nu pa­siunea, nu simțurile l-au dus mai departe, ci tocmai dorința de a demon­stra imposibilul. Să faci un parfum fără alergeni, primul din lume? Adică să te bați cu mărci ca Chanel, chiar acolo, în patria par­fumurilor? Putea exista vreun gând mai nebu­nesc? Dacă tot n-avea nimeni curajul să se arunce la așa ceva, o să o facă el, Ni­colas Dănilă, un român.

Parfum pe inimă

Un parfum bun e cel care depășește ce ți-ai ima­ginat. Trebuie să fie simplu și totuși să vibreze, să nu fie încărcat, dar totuși să poarte cu el o poveste. Dar mai ales să fie capabil să creeze emoție. Nicolas a știut că asta își dorește încă de la început: un parfum care să adune la un loc toată splendoarea unui moment. S-a gândit la toate locurile importante prin care viața i-a purtat pașii. A închis apoi ochii și a încercat să reconstituie din memorie aromele vremii și ale întâmplărilor. Primele au venit cele mai vechi. Căstău, satul hunedorean al copilăriei lui și praful de pe ulița pe care alerga desculț. Zama de mazăre verde și cuptorul din curte în care uscau toamna prune. Dar mai ales mirosul lămâiței din curtea casei. Un miros care nu putea să lipsească din primul parfum. Au venit apoi toate celelalte pe care le-a luat cu el o viață în­trea­gă: plaja din Bora Bora, după o grea des­păr­țire, Orientul cu mirosul lui greu de oud, templele shin­toiste văzute cu logodnica japoneză, amintirea Uni­ver­sității Harvard îmbră­cată în iederă, călătoria în Australia și ceaiul de yerba mate, băut în pă­durile amazoniene. Șapte locuri, cu șapte povești de viață. Veneau de-a valma, imagini, sunete și gusturi, îl răvășeau cu textura lor. Dar cel mai copleșitor e că toate aveau un miros.
Copilăria? Mirosea a părangină și a pește prins cu mâna în apele repezi.
Dragostea? A alge și a pielea iubi­telor pe care putea să le recunoască și cu ochii închiși.
Libertatea? Mirosea a vânt.

În căutarea moleculei pierdute

Când știi un pic de matematică, nu mai faci zece mii de combinații până nimerești un miros. Faci doar zece sau douăzeci. Câștigi timp, cu alte cuvin­te. Uite aici. Același amestec la pro­centaj dife­rit dă un parfum diferit. Aceeași moleculă poa­te fi dextrogiră (rotește planul de polarizare a luminii pe dreapta) sau levogiră (rotește planul de polarizare spre stânga) și atunci miroase de fiecare dată altfel. Și Nicolas îmi întinde foile pe care a început să deseneze parfumul. Alde­hide, cetone, esteri, legături duble, valențe libere. Mi-aș fi putut imagina orice, epru­bete cu mii de mirosuri, flacoane cu elixire parfu­mate și un nez parfumeur care com­bină, pre­cum un alchimist din vechime, esențele tari. Ultimul lucru la care m-aș fi așteptat e să aflu că un parfum poate fi întâi desenat, întocmai ca un crochiu, ca o bănuire a ce va fi ulterior. O adevărată lecție de chimie, la care asist, așe­zată alături de Nicolas, pe o bancă ferită din Jardin des Plantes. Aici, în acest colț ferit de Paris, care miroase a toate minunile verzi de pe planetă, s-au născut și parfu­murile lui. În lungile după-amieze călduroase, când sub lumina soarelui florile dau ce au mai bun din ele, Nicolas a mirosit, a calculat, a umplut caiete întregi de formule, în căutarea mole­culei perfecte. Un parfum obișnuit de marcă are doar 2% ingrediente naturale. Restul e petrol. Un parfum de lux, așa cum voia să facă el, trebuia să aibă peste 60%. O singură problemă nu-i dădea pace: cu cât un parfum e mai natural, cu atât are mai mulți alergeni. De pildă, esența naturală de trandafiri are peste 275 de mole­cule, dintre care vreo 20 sunt alergeni. Cum să le selectezi doar pe acelea care nu dau alergii ? Nimeni niciodată nu mai făcuse așa ceva! Așa că tot acolo, în caietul plin cu formule, Nicolas a gândit înainte de toate o tehnologie extrem de complicată, pentru care a obținut și un brevet.
Mai departe, rămânea doar partea frumoasă, par­tea aceea în care cumpăra flori, condimente și rădă­cini, din care urma să extragă toată esența magică. Așa a aflat că iasomia de Grasse dă molecule diferite față de cea din Maroc, că un trandafir franțuzesc nu miroase la fel cu unul din Turcia, că vanilia de Tahiti nu se compară cu alta de nicăieri. Că dacă vara e ploioasă, mirosul plantei e diferit față de cel dintr-o vară secetoasă. Că atunci când recolta e slabă în Haiti, vetiverul crește de zece ori la preț. Că irisul e cel mai scump din lume și vine din Toscana. Că santalul vine din India, cedrul din Virginia, iar ambra, născută în intestinul de cașalot, e mai scumpă ca diamantele, poate ajun­ge la 100.000 de euro kilogramul. Că vânarea bale­nelor e interzisă de mult, dar că nimic nu-i îm­piedică pe aven­turieri să cutreiere pla­jele în căutarea bucăților cenușii ca gu­dronul, cu miros parfumat și înecăcios.
Ca să poți alege ingredientele de top, când cum­peri, trebuie să știi tot, exact ca la vinuri. Pro­veniență, climă, anul re­coltei. Să știi ce cauți pentru notele de bază, pentru cele medii, pentru notele de vârf. Doar că și aici, Nicolas a răsturnat cu totul obișnuințele și a combinat molecule stabile de santal, cedru și oud, cu altele mai ușoare și volatile, de ierburi, flori și citri­ce, fără să mai respecte regula celor trei straturi. Rezultatul? Un parfum viu, reliefat, care dansează pe piele, care crește și descrește în timpul zilei, în funcție de mirosul fiecărui om, un parfum care se modifică după starea ta. Pe scurt, un parfum care nu miroase la fel pe două persoane. Un parfum alter­nativ, de creator. Nu-i mai rămânea decât să închidă esența într-un flacon.

Sticluța apotecarului

Normandia, într-o zi de început de vară. La doar o oră și jumătate de Paris, vremea își varsă supărarea pe parbrizul mașinii. Plouă și stropii grei murdăresc lumina asta stranie, din nord, care acum un secol îi aduna laolaltă pe impresioniști. Pe aici, pe stradelele pietruite din Honfleur, altădată doar un sat pescăresc, au călcat pictorii Monet, Courbet și Seurat și, alături de ei, și Baudelaire. Azi, cel mai bine păstrat port vechi al Normandiei găzduiește și una dintre cele mai importante uzine de condiționare a parfumurilor, Cosmoluxe. Două linii semiautomate, câteva benzi de umplere și mai multe mâini abile, în­mănușate în alb, fac ca fiecare flacon de parfum să treacă pe rând, pentru a fi verificat cu grijă și așezat apoi în cutia lui de carton. Aici, în depozitul de 10.000 de mp al uzinei, sunt stocate și cele doar 7000 de sticluțe din fiecare parfum creat de Nicolas. Exact ca tablourile de altădată ale impresioniștilor, fiecare sticluță e numerotată exact, pe laterala ei. Pentru că fiecare sticluță e o operă de artă în sine, al cărei autor e ni­meni altul decât Pierre Dinand, cel mai celebru de­signer de flacoane din lume, cel care a îmbrăcat în sticlă parfumuri legendare, ca Opium, de la Yves Saint Laurent, sau Eternity, de la Calvin Klein. Un obsedat de design, care și-a dedicat viața găsirii recipientului per­fect pentru fiecare elixir, și care pen­tru "Gră­dinile lui Aladin", cele șapte parfu­muri crea­te de Nicolas, a desenat câte o sticluță dreptun­ghiu­lară, ca a vechilor apo­tecari. Și a și semnat-o, atât de mândru a fost de rezultat. Verde, galben, albastru, roșu, portocaliu, violet, negru - în explozia de culori ca un curcubeu, cele șapte flacoane te invită să le atingi, să-ți lași buricele dege­telor să urmărească încet conturul fiecărei frunze sculptate pe ele.

Cele șapte magnifice

E aproape seară de când stăm să vor­bim, și pe masa din fața noastră, într-o cutie neagră, stau așezate cele șapte mag­ni­fice. Sunt testerele, mostre din splen­do­rile create de Nicolas, pe care mă învață să le miros pe rând, după tăria lor. La început, Asian Garden, cel mai ușor și mai diafan dintre toate, mă lovește ca o ploaie proas­pătă într-o pădure de bambus. Ginkgo Biloba, mentă, vetiver și migdal chinezesc - e atât de frumos și de crud, că te pierzi în visare cu ochii deschiși. Euro­pean Gar­den e altfel, mai cald, aprins de explozia de iasomie și violete, îmbrăcate discret în anason, iris și mosc. Provocator, senzual, ăsta e parfumul pe care Nicolas și-a dorit cel mai mult să-l creeze. Parfumul pe care el însuși îl poartă în unele zile, pentru că a pus în el și Seringa, floarea de lămâiță, care în vremea copilăriei transforma curtea bunicilor într-un capăt de rai. Și apoi e sticluța cu bulină albastră, Polynesian Garden. Flaconul în care a prins dragostea cu mirosul ei de vanilie. Când plouă la Paris, deșu­rubează căpăcelul flaconului, închide ochii și se visează pe plajă în Bora Bora. Sau cea cu bulină galbenă, Amerindian Garden, cu miros de grep­frut și ie­deră - probabil cel mai straniu parfum mirosit vreodată, care își schimbă mirosul la fiecare minut, strat după strat, dulce, lemnos, citric și din nou de la capăt, sfidând orice obiș­nuință a unui afi­cionado. Iar acum, unul care vi s-ar potrivi dumnea­voastră, îmi zice Nicolas și-mi întin­de sticluța cu Ama­zonian Garden. Portocală, santal și yerba mate, șterpelite din jungla adevăraților șa­mani. O "fier­tură" de alungat fierbințeala, de adus dragostea și vindecarea. Par­fum sălbatic de ama­zoană, despre care până și di­rectorul de marke­ting de la în­tre­prinderea din Grasse a zis că, de când l-a miro­sit, nu mai poate purta altceva. Aboriginal Gar­den, parfumul de mâncat încet, cu lingurița, e o vizită spre Aus­tralia, spre revăr­sarea ei de lapte, miere și fructe dulci. Și la final, cel mai tulburător din­tre toate, Ara­bian Gar­den, par­fumul cu oud înfășurat în veti­ver, mis­terios și greu, ca o catifea orien­tală.

În vitrină, la Ritz

În 2009, Nicolas și-a scos, în sfârșit parfumul în lume. Îmbu­teliate, împache­tate în cutii sim­ple, care reproduceau un detaliu din tabloul Visul, al lui Douanier Rousseau, pregătite ca fetele de bal, Grădinile lui Nicolas și-au întâm­pinat cumpă­rătorii în par­fu­meria La Rose Noir. Și-au făcut loc în tot mai multe parfu­merii de nișă și au ajuns și în luxosul Bonmar­ché de pe Rive Gauche, față în față cu stan­dul Guerlain. Nicolas s-a bucurat, dar abia în ziua în care și-a văzut parfu­mul în vitrina unui bou­tique al hotelului Ritz, a știut că e pe drumul cel bun. La Ritz nu intră oricine oricând. Uneori, stai pe lista de așteptare ani în șir. El primise chiar o vitrină! O vitrină pătrată, care adăpostea un arbore ingenios construit, cu șapte ramuri pe care erau așezate cele șapte parfumuri.
Când și-a propus să creeze primul parfum fără alergeni, Nicolas a crezut că cel mai complicat e să descopere tehnologia. Nu-și imagina atunci că, de fapt, cel mai greu e să spargi un sistem, să-ți faci loc într-o industrie în care inovația ta poate deranja. Dacă ar vrea să se umple de bani, Nicolas ar putea face de mâine parfumuri normale. Nu vrea asta, ar însemna că tot efor­tul lui a fost în zadar. Preferă să aștepte și să viseze cu ochii deschiși la ziua când inven­ția lui va fi cunos­cută în lumea în­trea­gă și toți vor face parfumuri la fel. Până atunci, se bucură de fiecare dată când cineva se îndrăgostește de creațiile lui. Nu sunt pentru oricine, știe asta, ci doar pentru cei curajoși. Pentru cei cu suflet de artist, care au cunoscut tot și-acum vor altceva. Dar mai ales pentru doamnele care știu să-l poar­te ca pe un voal, care nici când se culcă singure nu se sfiesc să-și pună câteva picături la încheie­turi, "la où l'on sent le coeur battre".

România, într-o picătură

La început, în primii ani când se întorcea în țară, Ro­mânia îi dădea putere să meargă mai departe. Oricât de bine adaptat ar fi fost la Paris, oricât de mulți prieteni ar fi avut acolo, România era altceva, era tărâmul sălbatic al libertății totale. Azi, în România, Nicolas ajunge din ce în ce mai rar. Uneori însă, e suficient să deschidă dulapul unde păstrează cu grijă pieptarul tatălui, pentru care s-au vândut demult o pereche de boi, și chimirul pe care, știind că nu se mai întoarce, mamă-sa i l-a dat spre păstrare. Cărțile lui vechi, îngălbenite de ani, mai poartă încă între pagini mirosul păranginii presate în anii în care era licean și învăța pe dealuri, la umbra câte unui copac. Florile îi plăceau din copilă­rie, iar treaba asta cu parfumurile, pe lângă ambiție, s-a născut și din foarte mult dor. În ziua în care, lucrând la European Garden, a refuzat zece probe de parfum și le-a trimis înapoi la laborator doar pentru că nu reușeau să prindă exact mirosul lămâiței din copilăria lui, a înțe­les și că ce face el de fapt e să caute portița aceea secretă care-l întoarce în timp. O fisură în realitate, care l-ar putea face să rede­vină copil. De fapt, Nicolas ar fi vrut să fie scriitor. Ar fi vrut să-și scrie povestea vieții sau povestea vieților lui, fiindcă el, de fapt, s-a născut de mai multe ori. Prima oară, în dimineața aceea de octombrie cu soare magnific, când babele le-au prezis Anei și lui Vasile din Căstău că fiul lor va avea mult noroc în viață. A doua oară, când o ți­gan­că bătrână i s-a uitat în palmă și i-a ghicit că o să se ia cu o franțuzoaică. Mai târziu, la 20 de ani, când a plecat cu bursă să facă Politehnica la Paris. Și apoi, cu fiecare nouă iubire și cu fiecare din cei cinci copii care s-au născut. Cu fiecare nouă schimbare în carieră, dar mai ales acum, în ultimii ani, cu intrarea lui în lumea parfumeriei. O întorsătură a destinului, care l-a rebotezat fran­cez. Ar fi vrut să pună toate astea într-o carte. Dar fiindcă n-a putut să o scrie cu cuvinte, a decis să o scrie cu un miros.

Acordul perfect

Profesor, cercetător, inventator, economist și stra­teg - pe CV-ul lui Nicolas poți găsi orice, numai «visător» nu. Și cu toate astea, e cuvântul care l-a «îm­brăcat» cel mai bine o viață întreagă. Acum, Ni­colas visează la Secretul fericirii. Un parfum al cărui titlu e deja înregistrat. Nu, nu e găselniță de marke­ting, e tot știință, e chimia care îl pasionează atât și bucuria de a găsi acele molecule grele, aproape im­posibil de stabilizat, cu efect direct asupra serotoni­nei. Ar vrea un parfum care să-ți dea instant bucurie pentru că știe că, dacă nu înveți și să fii fericit, orice ai învăța în viață e de prisos. Poate de aia, de-a lun­gul anilor, bucuriile lui au fost mereu mai multe decât ale altora. Doar timpul nu e niciodată destul pentru toate lucrurile care îi umplu lui inima: cititul și fil­mele, întâlnirile cu cei cinci copii ai lui, înghe­țata Berthillon de pe Île de la Cité, sportul, arta plas­tică sau plimbările cu iubita, până seara, târziu.
Nu l-a găsit, dar caută încă acordul perfect, com­bi­nația aceea fericită de molecule, care să te ridice trei centimetri de la pământ. Un parfum cu miros de copac, care să sfideze gravitația și mișcările ceasului. Un miros care să facă timpul să stea în loc.