Un oraș colosal!
- După ani de cercetări asupra Sarmizegetusei, o întrebare simplă își așteaptă încă răspunsul: a fost cetatea lui Decebal o capitală regală sau o citadelă religioasă? La ce concluzie duc cercetările tale?
- Nu am nicio îndoială că Sarmizegetusa a fost capitală regală. Partea turistică, vizitabilă astăzi, e reprezentată de fortificație și zona templelor, însă Sarmizegetusa e mult mai mare. În primul rând, se întinde pe tot dealul Grădiștii, cu cartierele civile, și apoi se întinde și pe dealurile și văile învecinate. Este de fapt un oraș colosal! La concluzia asta am ajuns nu doar strict, cu ajutorul documentației de secol 19, ci pe baza tuturor documentelor disponibile și umblând foarte mult pe teren. Acest oraș impunător a fost capitala regatului dac, cu momente de glorie, probabil în perioada Burebista-Decebal, și cu momente mai tulburi. Există și interpretări sau idei conform cărora aici era doar capitală religioasă, capitala regatului dac fiind în altă parte. Dar din informațiile mele, nu avea unde să fie în altă parte. În carte am, la final, un capitol intitulat "Alte Sarmizegetuse", în care pun în discuție această problemă. Concluzia este că nu poate să fie în altă parte, pentru că nu există un alt loc cu o concentrare atât de mare de resurse. Sarmizegetusa nu este doar un refugiu, și nici doar o capitală religioasă - este capitala regatului dac. Ce ne împiedică să o percepem cu ușurință ca atare este faptul că nu s-a descoperit reședința regală. Unde a stat regele? Trebuie să fi existat un palat undeva, un complex de clădiri. De-asta, poate, arheologii sunt reținuți. Probabil că și Fețele Albe era un cartier al acestui oraș, poate și valea Godeanului, plină de terase, era un cartier intens locuit, despre care nu știm nimic, pentru că nu s-a cercetat. Cunoaștem ceea ce este monumental la aceste locuri, cetatea sau fortificația principală, însă nu știm nimic despre ce era în jurul lor, deși se pot vedea zeci și sute de terase și valuri de pământ.
Comoara din Strei
- După cucerirea romană, cetatea lui Decebal a intrat sute de ani în uitare. În cartea ta, "Sarmizegetusa Regia. Redescoperirea cetății", te ocupi de perioada aproape deloc cunoscută, în care fosta capitală a dacilor intră din nou în atenția lumii, fascinată de poveștile cu aur și cu comori.
- Au existat patru etape în redescoperirea cetății: prima a fost cea a căutătorilor de comori, între 1520 și 1803, apoi a fost etapa în care fiscul austriac se apucă de săpături organizate, a treia etapă ar fi cea a anticarilor, adică a pasionaților de istorie veche, pentru care arheologia era un hobby, și ultima etapă este cea a nașterii arheologiei adevărate în Transilvania, începând cu 1880. Dar toată această odisee a redescoperirii Sarmizegetusei, ce continuă și astăzi, a început de la aur, de la comorile dacice îngropate în munte. Prima descoperire consemnată a unui tezaur în zona Munților Orăștiei este cea menționată într-un hrisov din 1494, emis de Conventul din Cluj Mănăștur, pentru voievozii Transilvaniei: "Cu trei ani înainte - 1491 - spălătorii de aur din părțile Ardealului, lângă crăiasca cetate a Sebeșului, în locul unei cetăți bătrâne și stricate, suma mare de galbeni amestecați, mai mari și mai mici, cu ceară înveliți și îngropați, ar fi găsit din întâmplare...". Șincai remarcă faptul că "mâzga familiei Bathoreștilor, care au stăpânit Ardealul mulți ani, din comoara aceasta s-a tras". Dar poveștile despre tezaure fabuloase descoperite în preajma ruinelor de la Grădiște au încins spiritele localnicilor abia după găsirea unui mare tezaur, în jurul anului 1543, care cuprindea foarte multe monede de aur și alte obiecte. Este vorba de celebrul tezaur găsit în albia râului Strei, despre care se crede că era marea comoară ascunsă de către Decebal. Această întâmplare este redată în scrierile vremii în mai multe variante, însă povestea e cam aceeași: pe malul râului Strei, câțiva pescari sau țărani văd intrarea unei încăperi boltite, scoasă la iveală de ploi sau de prăbușirea unui copac. Acolo, ei găsesc, după anumiți cronicari, 400.000 de galbeni și "sloiuri de aur". Se spune că până să afle de această descoperire, cardinalul George Martinuzzi, la acea vreme guvernatorul Transilvaniei, țăranii au trecut munții cu câteva care pline de aur. Martinuzzi recuperează totuși o parte din tezaur, cantitatea de aur și argint găsită în castelele sale de la Vințu, Oradea, Gherla și Deva, după asasinarea sa, sugerând dimensiunile comorii: între 1500 și 1700 de kg de aur și peste 1000 de kg de argint.
Visul lui David Albu din satul Chitid
- Comoara lui Martinuzzi a declanșat cercetările ulterioare ale fiscului austriac?
- Nu. Cercetările fiscului austriac au fost declanșate de o altă întâmplare, fiind vorba tot despre o mare comoară din Munții Orăștiei: visul lui David Albu din satul Chitid. Aflăm ce s-a întâmplat din depoziția preotului Dumitru Cerbiceanu din Chitid, anchetat în vara anului 1803, cu prilejul descoperirii unui tezaur în iarna aceluiași an. Din interogatoriul preotului Cerbiceanu reiese că povestea începe în anul 1784, când un țăran din Chitid, pe nume David Albu, se afla la coasă în zona Muncelului, unde satul lui avea fânețe. Adormind la umbră, ar fi avut un vis în care i-a apărut "un om vrednic, alb și înalt", care i-ar fi indicat locul unei comori. Omul din vis i-a spus să urce până la paltinul de la eleșteu, de acolo să coboare la pârâu și să meargă pe cursul apei până la locul numit "Cheie", iar de acolo să o apuce la miazăzi. Din ce va găsi acolo să ia cât poftește, dar să nu spună nimănui nimic. Albu a urmat indicațiile și a ajuns la Cheie, unde se afla o stâncă abruptă și înaltă. Prin crăpăturile stâncii a putut vedea înăuntru o cameră cu "o masă rotundă, domnească, din aur, într-o parte rezemat cu coatele de masă un bărbat făcut tot din aur, în cealaltă parte, în fața lui, o figură muierească toată făcută din aur. În dosul acestora era o grămadă foarte mare de galbeni, iar în spatele acesteia, o grămadă și mai mare, dar numai din argint, banii de argint fiind mari cât palma." Preotul Cerbiceanu a aflat povestea pentru că omul s-a dus la el să se spovedească și să îi ceară ajutorul, neștiind ce să facă. Se spune că țăranul a și murit în aceeași zi, după spovedanie, pentru că a destăinuit secretul. Cert este că preotul pleacă el însuși în căutarea comorii. Fie că el sau țăranul au găsit ceva, povestea se va afla în satele din împrejurimi și va provoca o goană după aur fără precedent, care va duce la sesizarea autorităților și începerea primelor investigații ale fiscului.
Redescoperirea ruinelor
- Doar visul cu aur al unui țăran a pus pe jar autoritățile austriece sau a mai fost și altceva?
- Sigur că au mai fost și alte informații, majoritatea fiind veștile tot mai numeroase despre comori găsite și ținute ascunse de țăranii din zonă. La povestea lui David Albu se adaugă și povestea din 1790, a râpei cu galbeni, când Sânziana, fata ciobanului Alion Bodea, găsește un tezaur cu bani de aur într-o râpă de lângă stână. Mai este și tezaurul de la 1802, când alți doi copii care umblau cu porcii prin locul numit Valea Mică descoperă câteva sute de bani de aur, sau tezaurul de la izvorul cetății, unde Gheorghe Popa găsește alte sute de cosoni. Autoritățile austriece au intervenit pentru că vestea comorilor găsite în munți aducea deja oameni de la mari depărtări, adevărate caravane și expediții fiind pornite prin Munții Orăștiei, într-o incredibilă febră a aurului.
- Fiscul austriac a intervenit pentru protejarea ruinelor cetății sau pentru a lua el aurul ce ajungea la țărani?
- Într-o primă fază, demersul fiscului austriac a fost strict economic, considerând că aurul găsit în munți este al statului. De altfel, la acea dată, nimeni nu știa ce ruine sunt acelea din munți și ce reprezintă. La 1 iulie 1803, Paul Torok, reprezentantul autorităților, vine pentru prima oară la fața locului, intrigat de faptul că în ciuda interdicției de a căuta comori, oamenii răscoleau mai departe munții. Paul Torok este primul care urcă la Grădiște și descoperă, cu uimire, ruinele cetății antice. Redactează un raport trei zile mai târziu, care avea să pună în mișcare autoritățile: săpăturile țăranilor trebuie oprite, iar ruinele cercetate organizat, de către stat, nu doar pentru căutarea de comori, ci și din rațiuni științifice. Acesta este momentul care declanșează mobilizarea Tezaurariatului Transilvaniei, care ia imediat măsuri, iar în câteva zile se organizează prima campanie de săpături, ce va dura până în toamnă. Cercetările se vor relua și în anul următor, în 1804. Cartea mea se bazează în mod esențial pe aceste două campanii de cercetări.
"Pământul și-a păstrat comorile pentru oamenii locului"
- Ce ai descoperit, studiind cercetările fiscului austriac?
- Cercetările fiscului austriac sunt foarte importante pentru că, practic, de la scriitorii greci încoace, sunt primele informații scrise despre Sarmizegetusa. Este redescoperirea cetății după câteva secole de uitare. Din rapoartele fiscului austriac aflăm cum arăta locul la început, când încă nu existase niciun fel de intervenție asupra lui. Austriecii nu știau ce descoperiseră, credeau că sunt ruine romane, mai ales că, în epocă, cealaltă Sarmizegetusa, Ulpia, era considerată vechea capitală a dacilor. Cercetarea lor s-a desfășurat în condiții foarte grele, locul fiind greu accesibil. Pe de o parte, arheologia nu exista ca știință și nu știau cum să cerceteze locul, pe de altă parte, oamenii nu vroiau să stea în acea sălbăticie, cu condiții minime. În acea epocă, drumurile către cetate erau foarte dificile și chiar aprovizionarea cu mâncare sau unelte de lucru se făcea cu mare greutate. Au adus soldați pentru pază și au adus mineri pentru săpături și au angajat țărani la lucru, dar pe unii dintre ei a trebuit să îi țină cu forța, ca să nu fugă. Rapoartele acelor prime investigații ne arată că unele clădiri dacice, chiar dacă invadate de vegetație, erau încă în picioare. Multe clădiri sau puncte importante cartografiate atunci, astăzi nu se mai văd și aceste informații sunt foarte importante. În fine, avem primele hărți ale locului și amplasarea primelor descoperiri, lucruri ce ar trebui, poate, reluate, cu studii în teren. De exemplu, austriecii vorbesc despre o "baie romană", care însă pe desene pare să fie o clădire mai mare și mai impunătoare decât o simplă baie. Ar merita ca acel loc să fie studiat astăzi cu mijloace moderne.
- Au găsit până la urmă austriecii aurul pe care îl căutau?
- Culmea este că, în ciuda săpăturilor organizate, austriecii nu au găsit mare lucru. În continuare, ceea ce găseau țăranii întâmplător era mult mai valoros, de exemplu, tezaurul cărbunarilor, o comoară de aproape o mie de cosoni, găsită de niște cărbunari din Sibișel... Câteva monede au găsit și austriecii, însă nu atât de multe încât să justifice continuarea cercetărilor cu o nouă campanie. Pământul se pare că și-a păstrat comorile pentru oamenii locului. În 1804, ei au oprit săpăturile... din lipsă de rentabilitate, în ciuda vocilor cărturarilor care considerau că săpăturile ar trebui să continue în interes științific. Totuși, săpăturile fiscului, atâtea câte au fost, au furnizat lumii științifice informații prețioase. Ele au fost reluate după aceea de pasionații de istorie ai vremii și de pionierii arheologiei, care au dus cumva mai departe cercetările. Cred că aici merită menționat Teglaș Gabor din Brașov, membru în multe foruri științifice prestigioase, care a luat la pas Munții Orăștiei și a avut cel dintâi intuiția unei rețele de cetăți, fortificații și zone locuite. Tot el a avut intuiția bătăliei finale dintre daci și romani la Sarmizegetusa din munți, și nu la Ulpia, considerând cetatea de la Grădiște ultimul refugiu al lui Decebal.
"Deși cartea este lucrarea mea de doctorat, m-am străduit să fie și o carte accesibilă publicului larg"
- De ce a fost redescoperită Sarmizegetusa atât de târziu?
- Au fost mai multe împrejurări... Mai întâi, accesul foarte dificil la aceste ruine. În afara unor ciobani care mai străbăteau pădurea cetății în drum spre pășunile Muncelului, rareori se mai abătea cineva pe acolo. Vechile drumuri dacice, care urmau plaiurile înalte, erau greu de parcurs pentru niște intelectuali de la oraș, chiar și cu o călăuză. Drumul pe vale, dinspre Orăștie, gâtuit de un defileu sălbatic între Costești și Grădiștea de Munte, va fi deschis abia spre sfârșitul secolului al XIX-lea. Asta a fost soarta cetăților dacice, cele romane fiind la drum și mult mai ușor de cunoscut... În plus, contextul istoric i-a făcut pe cărturarii români să fie mai atenți la moștenirea romană, care prin latinitate justifica anumite poziții politice.
- Cartea ta arată o documentare uriașă. Cât de dificil a fost să obții rapoartele fiscului austriac?
- Nu a fost neapărat dificil să le obțin. În mod curios, ele erau destul de accesibile și au fost și menționate în câteva lucrări, deci se știa de ele, însă pur și simplu nimeni nu le-a cercetat cu atenție. Este posibil să fi fost vorba și de o barieră a scriiturii și a limbii, arhivele prezentând documentele ca atare, scrise de mână, în limba maghiară, germană sau latină. A trebuit să apelez la ajutorul unui paleograf, într-o primă fază, ca abia apoi să fie traduse. O parte dintre documente le-am găsit la Cluj, celelalte la Viena și Budapesta. A fost o muncă de opt ani de zile, și sper ca rezultatul să fie o imagine cât mai clară a momentului redescoperirii cetății Sarmizegetusa Regia. Deși cartea este lucrarea mea de doctorat, m-am străduit să fie și o carte accesibilă publicului larg.
- E greu să rezumăm într-un interviu cinci sute de pagini de documente și studii adunate din arhive, transformate într-o carte aproape polițistă, care se citește cu sufletul la gură. Cei interesați de subiect vor avea o mare bucurie citind-o. Aș vrea să încheiem cu una dintre legendele țesute în jurul ruinelor de la Grădiște de-a lungul vremurilor, și pe care le-ai adunat la finalul lucrării tale.
- Sunt mai multe legende frumoase, dar cred că merită să o amintesc pe cea a căpitanului Bodea, "succesorul regelui Decebal". Povestea se petrece după cucerirea Sarmizegetusei Regia, în perioada stăpânirii romane. Se spune că un căpitan dac, Bodea, după cel de-al doilea război cu romanii, se retrage într-o peșteră, care și astăzi îi poartă numele - Peștera Bodii, așteptând vremuri mai bune pentru a aduna oaste și a recuceri Sarmizegetusa din mâinile romanilor. În fiecare zi, deasupra peșterii se vedea un firicel de fum, semn că își pregătea fiertură de mei din bucatele aduse pe ascuns de ciobani. Chiar și astăzi, spun bătrânii, se mai vede uneori fum deasupra peșterii, semn că Bodea încă așteaptă momentul prielnic pentru a recuceri cetatea. Mai există o variantă a acestei legende, în care se spune că Bodea nu s-a resemnat, ci a organizat imediat o rezistență, condusă de însăși fiica lui Decebal, Dochia. Poate că există un sâmbure de adevăr în această legendă, și în următorul volum o să încerc să aflu și dacă Sarmizegetusa a mai fost sau nu recucerită de daci.