Doina Jela a publicat excelente volume de reconstituire documentară a crimelor comunismului românesc, în care dovedea nu doar pasiunea și acribia cercetătorului, ci și înzestrări de povestitor care te ia cu el în anii de teroare, martor la suferințele unor nevinovați și la cruzimile torționarilor. Apoi, în 2015, și-a pus la încercare și talentul de ficționar, în romanul "Vila Margareta". Editoare cu state îndelungate, traducătoare, jurnalistă, cititoare împătimită, s-a încumetat cu succes pe teritoriul literaturii moderne, creând o lume vie, verosimilă, cu personaje, scene și dialoguri emoționante. Dar ei se pare că îi plac provocările dificile. Așa că s-a lansat acum într-o întreprindere narativă în care să-și împletească abilitățile de documentarist-detectiv cu cele de romancier pe o temă controversată. E vorba despre opțiunile ideologice ale românilor din anii '30-'40, despre politica de stat de atunci, despre fapte atestate și consecințele lor, văzute din perspectiva a trei generații: cei care le-au trăit, copiii lor crescuți în comunism și tinerii de azi. Scenariul romanului e complicat în așa fel încât să ilustreze relativitatea "adevărului istoric", reversibilitatea acestuia de la o epocă la alta, modul cum, în timp, "faptele sunt ajunse din urmă de semnificația lor". Reprezentantele celor trei generații au profesii asemănătoare - sunt sociologi - istorici - antropologi, ceea ce îi slujește autoarei pentru a pune pe scheletul epic o mulțime de documente reale din arhive și bibliografii, astfel încât romanul ia adesea turnura unor dezbateri. Pentru a nu părăsi aria romanescă în favoarea documentarului, Doina Jela introduce o sensibilă poveste de dragoste și întreține curiozitatea cititorului cu două mistere bine potențate, limpezite (parțial) abia la sfârșit. Pilonii structurii epice sunt lungile dialoguri-confesii dintre două foste colege de cancelarie din perioada de stagiatură la țară, Maria Stamatoiu și naratoarea numită chiar Doina Jela (ca și în "Vila Margareta", de unde sunt preluate și alte personaje). Monologurile Mariei, cu multe ramificații și istorii secundare, o au în centru pe mama ei nonagenară, Alexandrina Pantazopol, devenită în anii noștri o celebritate, ca unică supraviețuitoare a școlii lui Dimitrie Gusti, Sociologia militans. Arestată în 1941, împreună cu sora ei, Tatiana (personaj dispărut, căruia i se poartă un cult atât în familie cât și în mediul extremiștilor naționaliști), reînchisă de comuniști în 1951, apoi în 1958, împreună cu alți colaboratori ai echipelor gustiene, d-na Pantazopol e o figură puternică. În 1959 o naște în închisoare pe Maria, care nu va afla decât târziu că mama și mătușa ei n-au fost legionare, ba mai mult, Tatiana a salvat evrei în timpul pogromului din Basarabia și Bucovina. De biografiile surorilor Pantazopol și de intersectările bănuite ale echipelor de monografiști cu mediul politic viciat de extremisme și crime se ocupă, pentru teza ei de doctorat, și tânăra Larisa Vartolomei, care privește trecutul dinspre azi, cu metode și idei deprinse la mari universități occidentale. Ea crede că istoria poate fi scrisă ca "efect al fluturelui", cu multă aproximație și incertitudine, fiindcă "adevărul" se schimbă în funcție de aerul timpului, până și în amintirile martorilor. De aceea, tot ce crede Larisa că poate face e "o antropologie a memoriei", felul cum se reconstruiește trecutul. Spre deosebire de alt personaj, un scriitor care crede că "îndurăm istoria ca efect al fluturelui, o cercetăm ca hobby sau pentru C.V. (...) dar de făcut e evident că o face Fluturele", Doina Jela pledează, prin discursul bătrânei Pantazopol, pentru implicare, pentru faptul că n-avem voie să închidem autoprotector ochii în fața ororii, atunci când se petrece lângă noi.