Se întâmpla cu 16 ani în urmă, chiar pe 8 Martie. Stela, mama mea, pe-atunci proaspăt bunică și pensionară, "dădea strigarea", își aduna prietenele și puneau, împreună, prima cărămidă la ceea ce avea să devină, în scurt timp, Clubul pensionarelor din Balș, de care, astăzi, numai cine nu e de-al locului nu știe. De îndată, orășelul cu două poduri gemene peste Olteț s-a colorat de rochii vaporoase și pălării cu boruri largi, de energie și voie bună. Pentru că, fără să stea pe gânduri, au răspuns "Da" chemării Fania, Florența, Mioara, Vasilica, Felicia, Girica, Elena, Mariana, Olimpia, Aronela, apoi alte și alte frumoase doamne din urbea olteană. Elegantele bunici și-au lăsat, pentru câteva ore, nepoți, soți și treburi, ca să se bucure de noua tinerețe. Din primăvara aceea, în fiecare zi de marți sunt nelipsite de la întâlnire. Și iată că anii-au trecut, iar în curând, clubul celor aproape 30 de "fetișcane" își va sărbători majoratul.
"Ce faceți voi acolo?" - o tot întreba bunica pe mama, ori de câte ori se făcea marți și ea se pregătea să plece la club. Și, recunosc, nici noi, ceilalți ai casei, nu înțelegeam dorința bruscă a mamei de a ieși în oraș, atâta timp cât ea ne obișnuise să fie tot timpul acasă. Se machia, se aranja, făcea prăjituri sau cumpăra flori. Apoi, foarte bine dispusă, ne anunța că se întâlnește cu "fetele". Ascultau muzică, dansau, cântau, povesteau. Mai întâi la un restaurant, dar și în curțile pline de pomi înfloriți ale uneia sau alteia dintre ele. Pentru ca, în foarte scurt timp, să-și facă un "sediu" al clubului lor, într-un separeu din incinta primăriei, unde și astăzi își aniversează zilele de naștere, schimbă între ele cărți, rețete de bucate sau puieți de flori. Își împărtășesc bucuriile pe care le au cu copiii, se mai plâng de câte o problemă de sănătate, se țin la curent cu ce se mai întâmplă prin oraș. Iar, de multe ori, ies din "sediul" lor și merg, tot împreună, la teatru, la filarmonică sau în excursii.
Povești și lacrimi
Multe dintre doamnele acum pensionare mi-au fost dascăli. Le știu bine de când eram copil, mereu le-am admirat și mi se pare că, deși sunt foarte diferite între ele, până la urmă toate au ceva în comun: o bucurie de a trăi frumos, o eleganță aparte, multă înțelepciune și demnitate. Doamna Virginica, de exemplu, fostă profesoară de biologie, intra în clasă mirosind a parfum fin, purta mărgele mari, colorate, și era întotdeauna foarte blândă cu noi. Doamna Felicia, de franceză, cu o alură de copil poznaș, era tot timpul cu un zâmbet larg și sincer pe buze, de-ai fi zis că are un secret al fericirii și nimic pe lume n-o poate tulbura. Doamna Florența Matei, suplă, distinsă, cu o fire caldă, a scos generații întregi de studenți, pe care i-a învățat latină și care n-au uitat-o nici azi, la două decenii de la terminarea liceului. Sau doamna Vasilica Nicolae, cu ținuta ei dreaptă, impunătoare, cu un surâs misterios, abia schițat, ce arată ca o regină, exact așa cum era și când ne învăța să ne jucăm cu plastilină și să desenăm, la grădiniță, în urmă cu 40 de ani. Ori doamna Fania, mereu informată, mereu curioasă să afle lucruri noi, care, după cum îmi povestește mama, le ține la curent cu tot ce se întâmplă în țară și în lume. Nici nu mă mir că femeile acestea speciale au reușit să transforme într-o mică sărbătoare ziua lor la club! Pentru că fiecare dintre ele, din cât le cunosc, are acel dar rar de a-și trăi cu bucurie viața, de a lega prietenii de durată și de a răspunde prezent atunci când este nevoie de ele. Și-au crescut copiii și nepoții, iar anii ce-au trecut peste ele le-au dat o strălucire nouă și o altfel de frumusețe. Nici măcar micile necazuri sau marile suferințe, chiar dacă le-au săpat câte un rid pe frunte, nu le-au ofilit. Îmi amintesc cum au trăit momentul groaznic în care una dintre ele, Mioara Popescu, a murit într-un accident de mașină, împreună cu soțul ei. Chiar astăzi, când scriu această poveste, se fac opt ani de când s-a întâmplat. Își lăsaseră nepoțelul acasă și plecaseră să ia niște acte de la Slatina. La întoarcere, în dreptul Pădurii Saru, mașina lor a intrat în plin într-un tir. Vestea tragică s-a răspândit fulgerător printre doamnele de la club. Cele mai multe s-au sunat între ele, altele însă au avut un șoc să afle grozăvia înainte, de la televizor. "Mai știți? Pe scaunul ăsta a stat Mioara ultima dată. O văd și-acum cum zâmbea! Iar, în ultima ei poză, eram la tine, Fania, când îți înfloriseră lalelele și ne-ai invitat să le vedem." Poveștile de la club au amintit-o pe Mioara multă vreme. La fel, și pe alte două doamne, Mariana și Victorița, care s-au îmbolnăvit și au plecat prematur. Alaiul de prietene și orașul întreg le-au petrecut pe ultimul drum. Fiecare a lăsat un gol amar în cele care au rămas să meargă mai departe fără ele. Un scaun care le strigă absența și mii de amintiri. Dar și voința de a duce mai departe tradiția întâlnirilor de marți. Ce fac special la clubul lor? Se simt tinere, se bucură de clipele de prietenie, citesc, recită, savurează prăjituri, stau de vorbă, cântă și râd. Nimic deosebit, poate veți spune. Sau poate da? Sunt libere să facă toate lucrurile simple, dar atât de importante pe care până nu demult le-au amânat, de dragul celor iubiți din viața lor, de care au avut grijă cu devotament și tandrețe, uitând, prea adeseori, de ele.
Poftiți la club!
Sunt convinsă că prețiosul lor club din Balș, județul Olt, va merge mai departe decenii multe de acum înainte. Drept dovadă, în fiecare an, alte și alte doamne li se alătură "veteranelor" care l-au înființat. M-aș bucura ca acest club, ce a început sfios și a ajuns să cuprindă acum aproape toată "floarea" pensionarelor din orașul de pe Olteț, să fie un exemplu pentru femeile de pretutindeni din țară, ajunse în toamna vieții. Frumoase doamne, sunteți la vârsta minunată la care, după ce v-ați făcut mari copiii și nepoții, după ce v-ați îndeplinit datoria la un serviciu care v-a ținut ocupate, aveți timp numai și numai pentru voi. Bucurați-vă din plin de el, pentru că viața nu stă pe loc!