Fugită la propriu de cenușiul citadin și cu sufletul răscolit de potrivnicii de tot felul, mă îndrept spre Valea Verde, raiul meu pământesc din Apuseni. Despre care n-am să obosesc niciodată să scriu, pentru că n-am să știu să trăiesc altfel decât iubindu-l. Și de-ar fi să străbat în genunchi drumul înspre aceste locuri, tot n-ar fi întreagă rugăciunea de mulțumire Dumnezeirii pentru tot ce văd, pentru tot ce simt aici.
Mă-ntorc să-mbrățișez un copac. L-am descoperit de Paști, la început de aprilie, deși fusese dintotdeauna acolo. E cel mai mare din gospodărie. Un măr. Are patru brațe, crescute mai de la pământ, chiar lângă fântâna uitată de vreme. Atât și-a întins, în timp, crengile, încât a ajuns aproape să atingă zidul casei. La ceas de seară, soarele care apunea îl îmbrățișa într-o lumină nepământeană. Înveșmântat în licheni gri-verzui, cu pupii mici, cât un bob de piper, mărul părea, cu totul, o constelație plutind hai-hui, printre noi. L-am privit uimită. Apoi, în aceeași seară și-n cele care i-au urmat, l-am arătat oaspeților, rând pe rând. Cu toții, vecini și de-ai casei. Și, totuși, erau și ei cuprinși de uimire, de parcă îl vedeau pentru prima dată, de parcă nu fusese niciodată acolo.
Am încercat să-i surprind misterul în fotografii. În toate, în absolut toate, semăna cu brazii de Crăciun, cărora nu le mai ghicești forma, prea încărcați de puzderia de lumânări aprinse. Ce-i cu el? Vrea să-mi spună ceva?, m-am întrebat. Apoi am decis să-l iubesc, pur și simplu. Gândul a prins trup. L-am îmbrățișat. Și l-am rugat să nu-nflorească până ce nu mă-ntorc, curând, foarte curând. Și-am simțit ceva, ca o lumină, promisiunea mărului c-așa va fi.
Graba pomilor înfloriți
Revin la Valea Verde, după mai puțin de două săptămâni. Atunci, anotimpul era încă indecis, iar peisajul se oferea privirii oarecum dezgolit și necolorat. Acum, însă... De prăpădul alb ce a atins zona cu două zile în urmă, am aflat telefonic: "Stai liniștită. Mărul tău încă nu a înflorit. Te așteaptă, așa cum ți-a promis!".
Pe Valea Arieșului Mic, primăvara a întins pătură verde peste păduri. Ici, colo, câte un cireș înflorit, ca o broderie albă, de o indescriptibilă finețe, accentuează suav nuanțele proaspete ale copacilor. Apa curge năvalnic, semn că, recent, undeva mai sus, a plouat sănătos. Între șosea și apă, case mândre, de oameni gospodari, stau mărturie tihnită unor alte vremi. Într-o poieniță, covor violet închis, orhideele sălbatice colorează discret peisajul, bucurând privirile celor care le știu recunoaște și admira de la distanță, ca specie ocrotită de lege. Pe alocuri, în foste livezi sau pe costișele dealurilor din apropiere, merii înfloriți întruchipează personaje desprinse direct din filmele alb-negru de odinioară. Coroana rotată a unuia atinge pământul și, așa albă cum e, pare rochia unei mirese rătăcite într-o nuntă străină. Ceva mai încolo, un altul e plăpând, scheletic și are doar o creangă înflorită, asemenea unei domnițe ieșite la plimbare, adăpostită sub o umbreluță de dantelă. Alții, ciufuliți și zănatici, stau risipiți te miri pe unde, zgribuliți sau adunați unii într-alții, ca niște sălbăticiuni ale anotimpului.
Dincolo de Câmpeni, de Poiana-Sohodol, asfaltul se oprește brusc, undeva, într-o curbă în pantă. Aici, pomii au straie rozalii, semn că vremea e ușor mai târzie. Nu știu încotro să privesc. În dreapta, o cascadă curată și învălurită se joacă de-a v-ați ascunselea cu lumina. Apa, aproape căzând pe drum, se oprește și curge, apoi, pe unde-i e locul. În stânga, exact din firul apei, se înalță fagii, până la cer. Apoi, surpriză: la baza dealului o mână nevăzută pare a fi trasat o limită ciudată. Drumul începe să urce aproape pieptiș. Toată pădurea se sfârșește, lăsând loc unei cumințenii vegetale de necrezut. E cald, e prea cald pentru sfârșitul lui aprilie și, totuși, aici natura are un alt ritm. Unul al ei, așezat, firesc poate, uitat în vremuri cărora noi nu le-am aparținut, dar care ne aparțin printr-o repetabilitate ancestrală. Cireșii și prunii sunt încă în floare, dar scuturați sălbatic de grindina căzută recent. Abia au înverzit mestecenii. Frasinii și nucii sunt golași încă și, așa uriași cum sunt, par a sfida, cu matură înțelepciune, graba pomilor înfloriți.
Întâlnirea
Când ajung la Valea Verde, se lasă seara. Nici un măr nu e înflorit. Asta știam, asta speram. Asta-l rugasem pe mărul acela fermecat pentru care m-am și întors, atât de curând. Acum, e plin de bobițe mici și roșii, ca atins de-un pojar al copacilor. Dar nu e boală. Sunt mugurii ce vor naște flori, ce vor naște fructe, ce vor naște păcate sau iubiri. O floare, una singură, s-a deschis stingheră, în semn de bun venit, și luminează, vesel, înserarea. Îmi îmbrățișez copacul și-i mulțumesc că m-a așteptat. Peste noapte, în liniștea mântuitoare de aici, bobocii i se transformă-n floare. Dimineața devreme, soarele se încâlcește-n florile aburoase și parfumate. Asemenea unei crisalide, de la o oră la alta, de la o zi la alta, se transformă într-un fluture uriaș, alb-rozaliu. Albinele îl cercetează și, zumzăind, poartă zvon de rod dintr-o floare într-alta. Mângâiat de razele soarelui de amiază, mărul atinge împrejurimile cu o iradiere ireală. Fin, ca o părere, ca o iubire târzie. Pe toate dealurile dimprejur, alți și alți meri își pun straiul de poveste. Dintre toate înfloririle alb-rozalii ale primăverii, merii sunt cei din urmă. Le vor urma alte flori, alte culori, alte parfumuri, trecându-ne ușor în celălalt anotimp, al coacerilor și al arderilor mistuitoare. Acum, mă bucur pentru ce văd. Câțiva meri stau aninați de cer, cu rădăcinile smulse. Sfidează moartea, înflorind, ca și cum ar fi pentru ultima oară. Undeva, lângă o căsuță veche, e unul aproape trântit la pământ. Trunchiul i-a fost ciopârțit fără de milă. Se mai ține într-o bucată de scoarță, ceva mai mare de o palmă. Are două crengi înflorite, de-o parte și de alta, asemenea unei cruci. Iar trunchiul, descojit și contorsionat, pare un Hristos răstignit. Poate chiar este. Un Hristos al primăverii, înviind în florile de măr.