Din câte ajung să citesc, mi se pare că literatura română e într-o perioadă bună, fiindcă apar destule nume noi, demne de reținut, în toate genurile. E drept și că, după Polirom, care a avut în program încă de la înființare serii de promovare a tinerilor scriitori, acum, mai toate editurile s-au deschis spre literatura română contemporană, pariind nu doar pe consacrați, ci și pe debutanți merituoși. Din când în când, câte unul dintre aceștia, cu personalitate și cultură literară (eu cred că, în majoritatea cazurilor, devii scriitor citind, nu învățând rețete la cursuri de scriere creatoare) se detașează prin compoziție, tematică și stil. E și cazul lui Sebastian Sifft, debutant român în proză, despre care editura nu ne spune decât că e născut în 1977 și că a mai publicat două volume de poezie, în 2004 și 2017, apreciate de critici. Mai multe nu știu despre el, dar ceea ce am aflat citindu-i romanul e că are o inteligență artistică ieșită din comun, slujită de o sensibilitate acută și o bună cunoaștere a literaturii postmoderne. Dacă tinerii scriitori au o predilecție pentru scene-obscene, de sex, beții și bășcălie, Sebastian Sifft tinde să cuprindă, prin secvențe de viață individuală, întregul secol românesc 20, cu tragediile lui provocate de fanatisme politice, oportunisme, lașități, invidii, încumetându-se să descrie animalitatea, cruzimea ce iese la iveală din individ în anumite împrejurări. Istoria de familie pe trei generații e povestită de fiu-nepot în secvențe cu dus-întors, văzute prin ochi de copil, de adolescent, de tânăr ajuns depresiv, cumva absent din propria existență, fiindcă le trăiește intermitent pe cele ale părinților și bunicilor. Marcate dureros acestea de războaie, lagăre, stalinism, ceaușism, postcomunism. Familiarizat cu literatura contemporană din care preia trucuri stilistice și narative (de exemplu, cuvintele tăiate dar care se pot citi le-am întâlnit la Petru Cimpoeșu, mai multe cuvinte lipite folosește și excepționalul scriitor maghiar Attila Bartis cu care Sifft are mai multe în comun, introducerea de documente de epocă, e-mailuri, cântece e frecventă în proza de azi ș.a.), romancierul are totuși o voce și o viziune proprie, reușește să te vâre cu totul în textul poveștilor spuse de personaje decupate în timp și timpuri ca siluete umplute cu sentimente contradictorii. Pe fondul negru, apare și dispare tatăl, Filip - ofițer de securitate cu trecut abscons, căruia boala evolutivă, Parkinson, îi ia treptat toate putințele omenești - privit de fiu cu iubire-ură. Față de mamă, Ana, ce s-a abandonat îngrijirii permanente a soțului, căci i s-a inculcat ideea că "o femeie trebuie să stea lângă bărbatul ei orice ar fi", naratorul dezvoltă un complex oedipian, în care se amestecă tandrețe și revoltă. Pregnanți sunt și cei doi bunici. Cel patern, Herman, refuzând sub ocupație să devină șoferul naziștilor, e eroul unei tragedii: soția lui e violată de soldații nemți și, după ce îl naște pe bastardul Filip, se sinucide. Bunicul matern, românul Tase, e dus în lagăr împreună cu evreii printr-o întâmplare (al cărei adevăr se dovedește fabulat), apoi, supraviețuind, e deportat în Bărăgan. Acolo are domiciliu obligatoriu și un "fost", arestat și torturat în 1951 și eliberat abia în 1964. Poveștile tuturor acestora ajung să-i dezlocuiască naratorului tot mai dereglat propriile trăiri, căci el are o anume "etică a memoriei", păstrează în minte tot ce a "moștenit", coșmarurile de care nu poate scăpa. Compus atent, cu fraze și secvențe reluate contrapunctic, cu asociații insolite și întorsături absurde, "Câinele iubirii" e cel mai impresionant roman de debut din ultima vreme. Să ținem minte numele lui Sebastian Sifft, căci vom mai auzi de el.