NICOLAE MOSORA - Primarul comunei Daneș, jud. Mureș: "Dacă nu ești hotărât, stai deoparte!"

- Comuna Daneș e situată pe DN 14B, drumul ce leagă Sighișoara de Mediaș. Are în componență patru sate: Daneș, Criș, Stejereni și Seleușul Mare. Trecând prin zonă, e imposibil să nu remarci, chiar și în goana mașinii, zonele verzi, întinse și foarte frumos îngrijite, indiferent de anotimp -

"Partidul oamenilor"

Am dorit să-l cunosc pe primarul acestei co­mu­ne. Se numește Nicolae Mosora și îi conduce des­ti­nele încă din 1996. L-am întrebat cărui partid politic îi es­­te membru. Și, de aici, interviul a venit de la sine...

- Nu contează partidul în care ești, un primar trebuie să facă absolut tot ce trebuie pentru partidul oamenilor din comună. Sigur, partidele există, dar nu ne punem prea mare speranță în ajutorul lor. În co­munitățile locale aleșii trebuie să facă tot ce de­pinde de ei. La un moment dat, trebuie să te în­scrii într-un partid, că așa merg treburile, dar pro­blemele cu care te confrunți în comunitatea ta le rezolvi singur și trebuie să faci întotdeauna cum e mai bine pentru cei care te-au ales.

- Ce anume v-a determinat să candidați, în 1996? Ce nu mergea așa cum v-ați fi dorit, ca simplu locuitor al comunei Daneș?

- Înainte de Revoluție, comuna arăta cu totul altfel, era o ruină, nici copaci, nici zone verzi, nimic. Apoi, până în 1996, nu s-a schimbat nimic, deși vre­murile erau altele. Și atunci au fost câțiva apropiați care s-au ținut de mine și-au insistat să candidez. În campania electorală, le-am spus oamenilor așa: nu vreau să fac promisiuni, dar dacă după șase luni nu se vede că am făcut ceva, îmi dau demisia. Nici sa­lariu nu-mi trebuie, doar să pot face ceva. Am pier­dut alegerile, dar cel care le-a câștigat m-a propus viceprimar. N-am prea vrut, dar m-am lăsat convins, și-apoi primarul mi-a dat mână liberă. Așa am în­ceput și am văzut că se poate face ceva, iar dacă ai rezultate, oamenii te votează.

- Drumul național ce leagă Mediașul de Si­ghi­șoara trece prin comuna dvs., iar imaginea ce se în­fățișează ochilor este, indiferent de anotimp, im­pecabilă. Începând de-acum și până-n toamnă, zonele verzi de pe marginea drumului sunt ade­vă­rate grădini cu flori. Cum reușiți să păstrați perma­nent acest aspect?

- În spate e o muncă de echipă, pentru că doar așa se poate. Nu-mi place să mi se dea de exemplu lo­ca­lități din alte țări, cât sunt de fru­moase, de îngrijite! Trăiesc cu ambiția asta și cu con­vin­gerea că și la noi se poate. Cum facem? În­cer­căm să gă­sim idei, mo­dele, să fie frumos și curat permanent, să fie rân­du­ială, așa cum spun românii. Asta le place tu­turor. Așa cum ne facem pantofii zil­nic, cum ne îmbrăcăm cu­rat, așa trebuie să fie și strada, locul în care trăim. Îi pun la treabă pe beneficiarii ajutorului social, care sunt obișnuiți deja cu asta; ei nu în­trea­bă când iau banii, ci câte ore mai au de făcut. În fie­care dimi­nea­ță, ne întâlnim în curte cu viceprimarul, cu con­si­lierul primarului, cu persoana care ține evi­den­ța, fa­cem prezența și, conform programului, fie­care fa­ce ce are de făcut. Nu doar de zonele verzi se ocu­pă asistații social, dar astea sunt prioritare. Nu prea avem probleme cu ei, deși, uneori, îi mai cert, dar mi-e și milă că-s necăjiți. Nefericirea stă, însă, în mâ­na lor. Sunt săraci, pentru că nu știu să se gospodărească.

- Primăria comunei Daneș arată la fel de ele­gant, plină de steaguri și flori, și foarte curată în interior. Ați recurs la fonduri europene?

- Nu, nici vorbă! E o clădire nouă, pe care am ri­dicat-o din fonduri de la bugetul de stat, apro­ximativ 3 miliarde lei vechi, și din venituri proprii. Construcția a durat trei ani, dar nici eu nu știu cum am reușit. Unde-s doi puterea crește. S-au implicat oamenii din comună și beneficiarii ajutorului so­cial. Am inaugurat sediul în 2007, dar acum nu cred că aș mai putea face o astfel de investiție.

Doisprezece pentru eternitate

- Cum stați cu accesarea fondurilor euro­pe­ne?

- Se poate spune că stăm bine. Avem șase proiecte semnate, mari, în curs de implementare. Es­te vorba despre două drumuri, unul forestier și unul făcut prost în 1990, Daneș-Seleuș, ce trebuie să intre în reparație capitală. Apoi, prin PNDR, toate po­du­rile și podețele din comună vor fi reabilitate. Gră­di­nița din Daneș va suferi, de asemenea, mo­di­ficări, pentru că intenționăm s-o transformăm în­tr-una cu pro­gram prelungit. Vrem să amenajăm Că­minul Cul­tural din satul Criș și să construim o ca­pelă mor­tuară în Daneș. Contractele sunt semnate, am an­ga­jat deja prima tranșă de împrumut și am plă­tit recent și partea noastră de finanțare. Până acum, făceam cu Consiliul Județean partea de construcție și era foarte greu, dura foarte mult. Doar la capelă, de exemplu, a durat un an jumate și tot n-a fost gata docu­men­­tația. Asta m-a supărat și am angajat un arhitect. Mi s-a spus de către conducerea județului că suntem pri­ma comună din țară care are angajat propriu un ar­hitect cu diplomă. Ce să zic? Bravo nouă!

- Am observat în holul primăriei, o vitrină plină cu trofee dintre cele mai diverse. Să înțeleg că stați bine și la activitățile culturale?

- Le-am spus consătenilor mei, încă de la început, că vom sprijini orice formă de cultură, de sport, doar să ținem cât mai departe copiii de tablete, computere și telefoane mobile, năpasta secolului în care trăim. Avem trei asociații cultural-fol­clo­rice, un grup vocal bărbătesc și unul de fe­mei, o echipă de dan­suri pentru copii, cu un instructor an­ga­jat de primărie, spe­cial pen­tru pregătirea lor. De asemenea, a­vem o echipă de fot­bal în Divizia a patra și "Asociația Box Club Stejarul", unde avem chiar un cam­pion național. Aso­cia­ția de box a fost în­fi­in­țată la ini­țiativa lui Mihai Pă­tră­țanu, fost bo­xer, stabilit la Da­neș de câțiva ani. Avem sală de sport, avem teren de fotbal foarte bine amenajat (asta o spun alții, nu eu). Și nici de Dum­ne­zeu n-am uitat. Am sprijinit construcția unei bi­serici foarte frumoase, în sat, să nu mai fie nevoiți oamenii să urce pe deal. Nouă ani s-a lucrat la ea. M-am gândit: școlile au fost ale sașilor, bisericile noastre au fost pe dealuri, dar noi unde-am fost? Și-așa am decis să facem o biserică în sat, unde să poată merge și bătrânii de 100 de ani.

- După 22 de ani de lucru continuu în pri­mă­rie, este inevitabil ca echipa să fi cunoscut și mo­dificări. Oamenii vin, pleacă, unii se pensionează, alții își schimbă domiciliul sau trec la cele veșnice. Cum colaborați cu echipa actuală?

- Din echipa actuală, 70 la sută sunt persoane care s-au angajat de când sunt eu primar. Le-aș dori tuturor primarilor să aibă un astfel de colectiv. Suntem 12 oameni, iar eu aș putea pleca liniștit oriunde, oricând, pentru că toți știu ce au de făcut și fac, fără să-i supraveghez. Vorba vine că pot pleca... De 22 de ani n-am mai avut concediu. În general, pro­blemele ce trebuie rezolvate se rezolvă în ziua când vine omul. Doar în cazuri excepționale sunt che­mați a doua zi. Am program de audiențe, dar audiențele le fac și pe stradă, și-n timpul liber, fără program. Ziua sunt pe stradă, să văd cum stau lu­crurile, ce mai e de făcut. După-amiaza vin și fac ac­tele, ca dimineața, la prima oră, să fie gata rezolvate. Și noi avem probleme, să nu creadă cineva că aici curge lapte și miere, dar în general lucrurile sunt puse la punct.

"Să ai încredere în oameni, dar nu în toți"

- După cât se pare, ați reușit să faceți echipă și cu oamenii din comună, nu doar cu angajații pri­măriei...

- Omul imită ce vede la cei din frunte. Ma­jo­ri­tatea încearcă să ajute, să se implice. E un fel de com­petiție, să-și facă curat în fața casei, de exemplu. Întreținerea zonelor verzi o facem, însă, cu asistații social. Noaptea se udă florile cu o mașinuță, suntem dotați cu ce ne trebuie. Mai sunt și cârcotași, dar eu le cer soluții când vin să se plângă și-mi spun că nu-i bine. Adevărul e că se lucrează mult mai greu decât în anii când am început. Sunt foarte multe acte, apro­bări, multe ezitări, nu mai semnează nimeni prea ușor, le e frică. Dacă nu ești hotărât, stai deo­par­te! Am riscat de multe ori, am demarat lucrări, și abia apoi am făcut proiectele, dar n-am întrecut mă­sura. Nu știu, ne-a ajutat Dumnezeu să facem lucruri bune, toți la un loc. Îi laud de fiecare dată, pentru că am niște satisfacții extraordinare din partea lor.

- Când te încumeți să parcurgi un astfel de drum, cât e credință în Dumnezeu și cât încredere în oameni?

- Amândouă sunt importante. Credința trebuie să o ai de mic copil. Cât ajutor vine de acolo nu știe ni­meni, dar eu zic că am fost norocos, și parcă Dum­nezeu m-a dirijat să merg într-o direcție sau alta, unde a fost mai bine pentru mine și pentru problema respectivă. Iar în oameni trebuie să ai încredere, dar nu în toți, și nu totdeauna, deși eu nu respect ade­vă­rul acesta, eu am foarte multă încredere în oameni. Dacă ai încredere, se înmulțesc, parcă, toți cei care merită încrederea ta. Omul trebuie să vadă și să simtă că ai încredere și atunci te ajută, îți stă alături.

- O ultimă întrebare, pe care obișnuiesc să o adresez tuturor primarilor intervievați: cât e de lung drumul din Ardeal până la București?

- Eee! E lung, tare lung drumul. Mie, Bucu­reș­tiul nu-mi place deloc, mai ales felul lor de-a fi. Am avut, cu ani în urmă, oameni cu care mergeam în Par­lament, la ședințele lor, am avut rezultate bune. Acum, parcă s-au stricat toate, nimic nu mai are rost. Nici nu vreau să mă gândesc. Am insistat doar pen­tru proiectele astea la Ministerul Administrației și e sin­gura noastră legătură cu Bucureștiul. În rest, în­cerc să rezolv problemele aici. Noi, ardelenii, sun­tem mai conservatori și mai așezați. Suntem altfel. Ar­delenii au fost, în general, oameni mai corecți, mai cinstiți. O fi fost și influența săsească, compe­ti­ția permanentă cu ei, care ne-a modelat. Am avut multe de învățat din rânduielile lor, au fost oameni harnici, cinstiți și civilizați. Eu văd că multe lucruri rele se întâmplă în București, la orice etaj de putere te uiți. Dar poate nu-i chiar așa de rău, poate doar eu văd așa, ca ardelean...